PATAPIEVICI, falsificatorul trecutului. 13 FILE DINTR-UN DOSAR DE COLABORATOR AL REGIMULUI BOLSEVIC

“Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”. – Monica Lovinescu

De la N.K.V.D. şi Gestapo la Banca Naţională a României şi Institutul Cultural Român

Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin ex­plicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă. Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, s-a petrecut marşrutizarea în România.

Nu am fi adus în atenţie acest caz dacă nu am fi fost, în zilele din urmă, martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaţiilor secrete : protestul, cu voie de la Serviciul Federal de Informaţii german (B.N.D.), al scriitoarei Herta Müller împotriva protecţiei pe care preşedintele In­stitutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foşti şi actuali agenţi secreţi. Ai Securităţii şi ai altor servicii secrete de aici sau de aiurea.

Războiul agenţilor secreţi

De ce apare Herta Müller în disputa agenţilor secreţi protejaţi de Horia-Roman Patapievici ? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj şi circulaţie, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine ? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a B.N.D.-lui până la şi după plecarea din Ro­mânia, nu şi-a mai putut reţine indignarea faţă de nerecunoştinţa şi lipsa de loialitate, adică trădarea, la care « noul caporal » s-a pretat în cea mai bună tradiţie a familiei. În anii 1993-1995, Horia-Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreţină legături informative printre rămăşiţele emigraţiei legionare din Franţa şi R.F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanţi ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaţi şi anihilaţi la fel ca foştii deţinuţi politici de acasă, singurele foruri morale româneşti din ţară şi din afara ei. Locul lor trebuia ocupat de falşi disidenţi anticomunişti, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca atare, diversioniştii au fost direcţionaţi şi spre emigraţia anticomunistă legionară. Patapievici-junior printre ei. Aşa a fost luat automat în studiu, documentare şi cultivare de « instituţiile culturale » ale Ofi­ciului Federal pentru Apărarea Constituţiei (omologul Serviciului Român de Informaţii). Contactele şi, mai ales, contactările de care a avut parte în Germania l-au făcut să ajungă la întoarcerea în ţară nici mai mult, nici mai puţin decât director al Centrului de Studii Germane al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti.

Pe acest fundal s-a creat împrejurarea scandalului cu « căpitanul Soare ». Un superior de-al « căpitanului Soare », care a supervizat opera­ţiunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofiţerul S.R.I. trimis pentru o banală investigaţie şi să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilităţii « căpitanului Soare » avea să-l scoată pe Horia-Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenţia opiniei publice. Plat­forma şi notorietatea pe care Virgil Măgureanu i le-a creat prin orchestrarea scandalului mediatic sunt interpretate de cunoscătorii resorturilor ascunse ale gestului lui « dom’ Profesor » ca « o recompensă pentru ma­rile merite ce nu pot fi specificate » pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a avut, în secret, în slujba N.K.V.D.-ului, Gestapo-ului şi altor servicii, iar oficial în slujba Comandamentului Militar din Austria al Armatei Roşii. Dar nu numai în slujba acestora. « Fiul lupului » – cum l-au numit jurnaliştii O. Zară şi Cătălin Antohe pe H-R. Patapievici (Curentul, 1 octombrie 2002) – avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea şi continuarea tradiţiei familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul şi tatăl său în favoarea « Mamei Rusia », a Marii Ţări a Sovietelor şi împotriva fiinţei naţional-statale a României.

Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosinţă, exploatând un fapt profesional banal, o investigaţie comună a « că­pitanului Soare », pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa « anti-Iliescu ». De notorietate era deja că şi directorul S.R.I., Virgil Măgureanu, devenise un « anti-Iliescu », căutându-i preşedintelui înlocuitori. Ceea ce-i putea justifica gestul de « a scoate la rampă » încă un opozant cu oarecare lustru, chiar dacă opozantul, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special. Nu este lipsit de interes în acest context – după cum spunea fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului preşedinte al României, Ion Iliescu – că Virgil Măgureanu i-a ascuns preşedintelui datele reale ale scandalului « Soare-Patapievici ». Adevărul i-a fost adus la cunoştinţă preşedintelui de gene­ralul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de faţă fiind şi consilierul prezidenţial pentru securitate. Ascensiunea ulterioară, la rang ministerial, a lui Horia-Roman Patapievici în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Ar­hivelor Securităţii, examinată de specialişti în intelligence, apare ca o reuşită infiltrare a unei « cârtiţe » într-o instituţie în care miza dosarelor Securităţii referitoare la agenţii şi acţiunile serviciilor străine a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.

Patapievici-junior nu a moştenit însă calităţile intrinseci ale ascendenţilor săi pentru operaţiuni speciale sub acoperire. Horia-Roman şi camarazi de-ai lui au fost « prinşi cu mâţa în sac », adică executând teme de scotocire şi extragere de informaţii şi documente din arhivele Securi­tăţii la solicitarea serviciilor străine interesate deopotrivă să recupereze amintirea acţiunilor lor trecute în România şi să proiecteze altele. Pe­deap­sa pentru fapta sa ignobilă a fost « o rotire », respectiv promovarea ca preşedinte al Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit « mănuşă » individului chitit pe continuarea lucrărilor antinaţionale ale înaintaşilor săi cominternişti care au distrus programatic intelectualitatea şi valorile identitare ale culturii şi spiritualităţii româneşti.

Lead-ul informaţiilor cândva secrete (au trecut cei 40 de ani !), sec exprimat, spune : « Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria în anul 1948, pentru a fi reinfiltrat în centrala Băncii Naţionale a României. » Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care li se atribuie o nouă identitate. Astfel, Patapievici-senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun ucraineană – şi-i credem, căci în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, în­văţând patru limbi străine şi cu oarece greutăţi vorbind doar una, româna. Diferenţele şi inexactităţile de nume sunt foarte importante în actele de stare civilă : ele sunt premeditat introduse în documente atât pentru a facilita acope­ri­rea, cât şi pentru a deruta şi îngreuna identificarea certă a agenţilor ilegali.

Din 1948 şi până în 1961, timp în care consilierii sovietici controlau toate mişcările şi acţiunile Administraţiei, Armatei, Internelor şi Securi­tăţii, cazul Dionis Patapievici, criptonim « D. Pătraşcu », fost membru al Gestapo-ului şi suspect de spionaj economic, nu a existat. Odată cu de­cli­nul controlului exercitat de consilierii sovietici, Dionis Patapievici devine subiectul unei acţiuni contrainformative cu dublu scop : clarificarea trecutului său în Secţia Gestapo-ului din Viena (dacă nu era cumva un ur­mă­rit internaţional cu identitate falsă) şi lămurirea unor suspiciuni de spionaj şi sabotaj economic (în Banca Naţională au fost şi victime politice, persoane care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovăţii grave ale altora).

Cariera lui Dionis Patapievici în diversiune şi spionaj a început la Cernăuţi în anii liceului, când a fost remarcat de profesorii români ca « agent al provocărilor bolşevice, al cărui loc este dincolo de Nistru ». Într-o biografie aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Repu­blicii Populare Române, Dionis Patapievici menţionează că a fost « suspectat şi persecutat de organele statului fascist [adică român – n. n.] pentru comportarea avută sub regimul sovietic » şi a fost nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (mai exact, în Galiţia, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în U.R.S.S.). Aşadar, nesuportând regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în U.R.S.S. Nu din calea ruşilor, ci în braţele lor ! Ul­terior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte şi pe pământuri stăpânite de cel de-al Treilea Reich. Perioada şederii în Ţara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense în vederea infiltrării în Poliţia Politică Secretă de Stat a Reich-ului (Gestapo).

Tradiţia trădării

În multele completări biografice solicitate pentru clarificarea ne­cunoscutelor din trecutului său, Dionis Patapievici susţinea, pentru a aco­peri o parte din goluri, că ar fi fost concentrat la muncă forţată în Germania. Afirmaţia a fost contrazisă ulterior de altele. În realitate, ea ascundea o altă parte întunecată a biografiei sale.

Referinţele date de o prietenă a primei sale soţii, decedată în 1951 – cu care, după schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ N.K.V.D.-ist la Viena – spun cu totul altceva : « Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, soţul fostei mele colege de liceu, Drăgan Odarka, din 1939, toamna. Ucrainean […] foarte duşmănos, neînţelegător […]. La Viena, el a fost în serviciul Gestapo-ului (astea le ştiu de la ea), a câştigat foarte bine, a jefuit o mulţime de lume şi şi-a însuşit o mulţime de lucruri. […] În 1950, în urma unei discuţii cu el, m-am supărat… Nu ne-am mai văzut… am auzit că ea a murit… A decedat în urma unei grele suferinţe (amănunte mi-a povestit mama ei), datorită răutăţii şi neglijenţei lui. Nu-i dădea medicamente, începea să o bată, când spunea că are dureri nu o credea. Mama ei a venit după aceea în Bucureşti ca să crească copiii [fiicele Lydia şi Elena – n. n.]. Mi-a povestit că de multe ori nu le dădea pensia alimentară şi bunica trebuia să dea lecţii de pian ca să poată întreţine aceşti copii. Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil şi pentru acest copil [Horia-Roman – n. n.] aduce cele mai mari bunătăţi, iar pentru cele două fetiţe orfane nu vrea să dea nimic. » Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, reţinem : « Patapievici Dionisie a fost interesat să moară [soţia] pentru a nu se descoperi ce-a făcut în Germania. » Într-adevăr, era singura persoană care ar fi putut deveni incomodă dacă ar fi cedat permanentului stres al dedublării existenţiale. Şi este posibil să fi cedat…

Legenda pusă în circulaţie despre internarea la muncă forţată din Germania a fost infirmată într-o împrejurare chiar de Dionis Patapievici. Astfel, pe când se pregătea să obţină carnetul de conducere auto, a afirmat că nu are emoţii, deoarece a avut carnet de şofer în Germania (Austria – Al Treilea Reich), unde a circulat aproape tot timpul pe mai multe tipuri de maşini.

Deşi a avut grijă să indice numeroase persoane care să poată da referinţe despre diferite etape şi perioade din viaţa şi activitatea sa, nici măcar accidental nu a menţionat vreuna dintre cele care ar fi putut cu­noaşte aspecte negative, compromiţătoare. În anii petrecuţi în Germania (Austria), Dionis Patapievici s-a aflat în legătură cu legionari fugiţi din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, din cea a N.K.V.D.-ului. După ce armata germană s-a retras din Austria şi Gestapo-ul şi-a încetat activitatea, Dionis Patapievici nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat la Viena, ca « translator poliglot », de Comandamentul Mi­litar al Armatei Roşii. Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenţia autorităţilor (vom vedea şi ce interes avea !), şi urmează cursurile Înaltei ªcoli pentru Comerţ Mondial. Aici îşi susţine licenţa cu lucrarea apologetică « Banca de Stat şi sistemul bancar al U.R.S.S. », despre care afirma că a fost un act ştiin­ţific temerar, căci « a popularizat măreţele realizări sovietice într-o ţară burgheză ». De aici şi până la infiltrarea sa în inima secretelor Băncii de Stat a României nu a mai fost decât un pas.

După epurarea aparatului poliţienesc austriac de către serviciile de informaţii militare sovietice, Dionis Patapievici a fost transferat la Poliţia din Viena. În 1948, potrivit afirmaţiilor sale, are neplăceri : se simte su­pravegheat de autorităţi pentru că era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria şi al Asociaţiei Austria-U.R.S.S. Drept urmare, se adresează Misiunii României şi Delegaţiei române pentru repatrieri, soli­citând efectuarea formalităţilor pentru stabilirea în România, unde aflase că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta şi afirma potrivit convingerilor sale.

Declaraţiile sale despre cum îl urmăreau şi persecutau autorităţile austriece sunt perisabile. El era omul sovieticilor, iar influenţa lor era în acel moment indiscutabilă. Motive pentru a se afla în atenţia autorităţilor existau : comportamentul său ca membru al Gestapo-ului şi conspiraţiile ţesute de filiala vieneză a Cominternului, al cărei membru activ era, împotriva securităţii şi neutralităţii Austriei. În subsidiar, nu ar trebui ex­cluse nici unele abuzuri în rechiziţionarea, pentru Armata Roşie, a unor bunuri şi valori care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiţii să se întoarcă împotriva funcţionarilor corupţi ai Admi­nistraţiei Militare Sovietice.

Nu este lipsit de semnificaţie faptul că Dionisie Patapievici, imediat ce a venit în Bucureşti, şi-a achiziţionat un apartament singur pe etaj, la preţul de 100 000 de lei, de la proprietarul Godel Ofner. Secţia financiară a evaluat apartamentul la 150 000 de lei ; ulterior, când au apărut suspiciuni cu privire la provenienţa banilor, Dionisie Patapievici l-a trecut pe numele fiicelor.

Dionis Patapievici nu era cetăţean român. Pentru a obţine cetăţenia, a invocat Legea nr. 162 din 29 mai 1947, care îi declară cetăţeni români pe toţi cei care – ei sau părinţii lor – au locuit în 1920 în teritorii supuse jurisdicţiei statului român. Nu există dovada renunţării la cetăţenia sovie­tică. Este însă simptomatic faptul că omul care a renegat autoritatea statu­lui român înţelege să uzeze tocmai de această autoritate. Aceasta, după câte relatează unchiul său, avocatul Liubomir Patapievici, cu domiciliul în oraşul Agnita, « pentru tovarăşul Patapievici a adus numai zile negre, iar tatăl său, Leonida Patapievici, a fost chiar arestat pentru motivul de loialitate faţă de statul sovietic ». Este justificată întrebarea dacă ucrai­neano-polonezul Dionisie Patapievici a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri ori s-a conformat unui ordin de misiune.

Odată stabilit în România, cu mulţi bani şi multe bunuri de valoa­re – bijuterii, obiecte de artă, tablouri, blănuri, albume filatelice etc. –, Dionisie Patapievici încearcă să obţină recunoaşterea apartenenţei po­litice pe baza carnetului de membru al Partidului Comunist din Austria. Dorinţa nu i s-a împlinit.

Pe baza unor recomandări din Austria, se prezintă profesorilor Mla­denaltz şi Marin Lupu (Marcel Wolfowitz) – primul era decan al Aca­de­miei Comerciale, iar celălalt, vicepreşedinte al Institutului de Studii Economice şi Planificare, dar şi al Băncii de Stat al Republicii Populare Române. A fost acceptat apoi ca asistent universitar, iar Lupu l-a angajat tot atunci inspector, apoi şef de serviciu şi consilier la Banca de Stat. Marin Lupu avea să exploateze calităţile de poliglot ale lui Dionisie Pa­tapievici în scrierea operei sale ştiinţifice (primul curs de istorie a eco­no­miei naţionale), dublându-i postul de asistent cu cel de bibliotecar do­cumentarist.

Potrivit criteriilor contrainformative ale Securităţii, Dionisie Pata­pievici ar fi trebuit să fie preluat imediat după repatriere în procedurile de debriefing (aşa se spune azi), pus sub o strictă supraveghere şi în carantină ideologică. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Consilierii so­vietici şi protecţia nomenclaturiştilor cominternişti l-au exceptat de la reguli, dar nu l-au scutit de emoţii şi neplăceri. Serviciul de Cadre al Băncii de Stat, prin vigilenţa şi fermitatea unui anume Dobrescu (oare un ofiţer acoperit ?), permanent suspicios, era parcă anume programat să ve­rifice sistematic rezistenţa legendei de acoperire, solicitându-i celui vizat suplimente de autobiografie şi clarificări, căutând persoanele care să poată oferi referinţe credibile. Odată cu plecarea consilierilor sovietici din Mi­nisterul Afacerilor Interne şi înlocuirea alogenilor din conducerea structurilor Securităţii, Dionis Patapievici a fost imediat introdus în verificări de contraspionaj şi clarificare a activităţii sale în Gestapo-ul din Viena. Ofiţerul de caz i-a fost student la Academia Comercială. Natura relaţiilor lor şi ascendentul profesorului asupra fostului student au influenţat imparţialitatea, obiectivitatea şi probitatea profesională a verificărilor, dar mai cu seamă interpretarea şi evaluarea faptelor.

Agenţii din categoria « ilegali în obiective » utilizau procedee foto­grafice pentru a culege, fixa şi prelucra informaţiile, dar şi pentru a rea­liza legătura impersonală. Dionisie Patapievici era un pasionat fotograf « amator ». Avea, la un moment dat, o familie de şapte persoane. Cumulul iniţial de funcţii şi salarii nu mai exista. Soţia avea un salariu modest. El, cu prudenţă şi discreţie, era un rafinat şi deocheat petrecăreţ. În 1965 dispune de resurse pentru achiziţionarea unui autoturism Renault major 10. Deşi i s-a ivit perspectiva unei promovări, a unei mai mari independenţe profesionale, cu salariu motivant şi alte facilităţi, nu a acceptat să plece din Centrala Băncii de Stat. Pentru a-şi păstra locul de muncă şi orizontul de acces la informaţii vitale privind politicile monetare, fundamentarea balanţelor de venituri şi cheltuieli, planificarea circulaţiei monetare ş. a., împotriva felului său de a fi, Dionisie Patapievici evita orice situaţie care i-ar fi putut tulbura stabilitatea şi continuitatea profesională.

Mai multe surse ale contrainformaţiilor economice din obiectivul Banca de Stat îi semnalează curiozitatea, curtoazia cu care le înconjoară pe secretarele vicepreşedinţilor care manipulau documentele sensibile, vi­zi­tele frecvente la compartimente în care se centralizează informaţii secrete din Comitetul de Stat al Planificării şi din ministerele economice, dar şi natura sa profund interiorizată, ce face imposibilă descifrarea adevăratelor sale trăiri.

În evenimentele « contrarevoluţionare » din 1958, soldate cu ares­tarea ministrului de Finanţe Aurel Vijoli, Dionisie Patapievici, ca şef al Serviciului Circulaţiei Monetare din Direcţia Planificării Economice a Băncii de Stat, s-a aflat în tabăra celor care au înfierat imitarea de către ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste. Nici n-ar fi putut face altfel autorul lucrării propagandistice « Banca de stat şi sistemul bancar al U.R.S.S. ». Dionisie Patapievici nu lipsea din nici un colectiv care genera ori înmormânta probleme, dar consuma întotdeauna informaţii sensibile de primă mână, chipurile pentru a pregăti marile decizii de po­litici bancare. Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezenţa sa, dar întotdea­una se găsea o persoană importantă care să spună că « este bine ca tov. Patapievici să facă parte din colectiv, deoarece este şi translatorul întotdeauna prezent la întâlnirile cu delegaţiile C.A.E.R. şi din U.R.S.S. ».

Nici completările aduse biografiei şi nici investigaţiile specializate nu au lămurit cum de l-a urmat în străinătate prietena sa din primul an de facultate, Odarca Drăgan, cu care s-a căsătorit, probabil, la Viena. Ana­liştii din contraspionaj care au reevaluat cazul au remarcat similitudinea cu alte cazuri şi au avansat o ipoteză de lucru plauzibilă : un cuplu informativ. Deşi cuplul nu a rezistat – aparent, din « cauze naturale » –, sco­pul său a fost atins. A susţinut biografia şi a motivat acţiunile lui Dionis Patapievici în periplul său de la Cernăuţi la Viena şi, ulterior, la Bucureşti, în inima secretelor bancare ale României.

Olga Drăgan, mama primei soţii, avea cunoştinţă de apartenenţa lui Dionis Patapievici la o organizaţie naţionalistă ucraineană. Îi admirase puternicele sentimente şi idealuri naţionaliste şi-l dezavua pentru trădarea lor. Este un element deosebit de important. Naţionaliştii ucraineni erau vânaţi de Departamentul Operaţiunilor Executive (lichidări fizice) în întreaga lume. Dionis Patapievici să fi fost oare o « coadă a topoarelor » N.K.V.D.-ului ? Olga Drăgan sesizase nu numai trădarea idealului naţio­nalist ucrainean, ci şi grija exagerată a ginerelui său pentru păstrarea po­ziţiei profesionale în bancă. În fond, după cum chiar el a afirmat, « prin munca ce o duc, cunosc cele mai mari secrete ale economiei ţării într-un orizont strategic de 15-20 de ani, fiind, în fapt, unicul deţinător al între­gului volum de date secrete, în timp ce toţi ceilalţi înalţi funcţionari cunosc doar ceea ce priveşte departamentele lor. Dacă eu aş trăda, trădarea mea s-ar multiplica de câteva ori cu coeficientul importanţei informaţiilor ».

Totuşi, Dionis Patapievici era permanent frământat şi nemulţumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiţii. Nu i se echivala şi calitatea de membru de partid şi nici nu fusese primit în P.M.R., ulterior P.C.R. Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanţă deosebită. Nu ştia însă că documentele puteau fi şi contrafăcute în scopuri de dezinformare/influenţare a spionajului sta­telor/băncilor interesate de informaţiile respective. După şapte ani,double-crosse-ul din acţiunea de contraspionaj « D. Pătraşcu » a primit rezoluţia « închis cu menţinerea în evidenţă pasivă ».

Se iveşte însă fila nouă din tradiţiile familiei. Atacul deschis al Hertei Müller la onorabilitatea şefului I.C.R., Horia-Roman Patapievici, poate fi deopotrivă o sancţiune pentru un act de trădare şi o manevră de conspirare a legăturii cu vreun « institut cultural » afiliat pe lângă un serviciu de spionaj. În spionaj-contraspionaj, toate întâmplările şi faptele sunt ambivalente. Ceea ce este trădare pentru o parte este eroism în tabăra adversă. Că « Micul Führer » nu poate fi decât într-o tabără adversă Ro­mâniei este un loc comun. Istoria acestei întâmplări ne oferă suficiente elemente ca să înţelegem apetenţa lui Horia-Roman Patapievici pentru imitarea – în fizionomie, gesturi şi atitudini – a caporalului Adolf Hitler. Pentru apucăturile sale de călău al valorilor naţionale şi pentru feca­loi­dizarea limbajului public, Horia-Roman Patapievici, demn descendent al unui gestapovist-enkavedist, merită numele de serviciu de « Micul Führer » al culturii române peste hotare.

Aurel I Rogojan

Capitol al cartii Fereastra Serviciilor Secrete, Editura Compania, 2011

Documentare suplimentara:

PATAPIEVICI, falsificatorul trecutului. 13 FILE DINTR-UN DOSAR DE COLABORATOR AL REGIMULUI BOLSEVIC

Horia Roman PATAPIEVICI, TVR Cultural, 16 aprilie 2007:“Numele meu este Horia-Roman Patapievici. Horia este prenumele pe care mi l-a dat mama si toti oamenii, de când ma stiu, mi-au spus Horia. Mama îmi spunea Horia. Roman este prenumele pe care mi l-a dat tata si nimeni cu exceptia lui nu mi-a spus vreodata Roman. (…) Tata era dintr-un sat de lânga Cernauti si toata regiunea în care erau el si familia lui – cei care se chemau fie Patapievici, fie Smercianski (pe bunica mea o chema Rozalia Smercianski) – au ramas în Uniunea Sovietica. Un timp, au încercat sa se acomodeze. Tata e nascut în ‘21, avea exact vârsta de înrolare s.a.m.d. Roman Smercianski, varul lui primar, era în aceeasi situatie. Si s-a facut un consiliu de familie în urma caruia s-a hotarât ca baietii, baietii tineri, sa se refugieze. Nu în România, pentru ca ei erau convinsi atunci ca Uniunea Sovietica va invada România, ci în Polonia. În Polonia ocupata de nemti. Pentru ca Polonia fusese cu un an înainte împartita între rusi si nemti.”

Horia-Roman PATAPIEVICI, “Evenimentul Zilei”, 11 ianuarie 2007:

“Tatal meu a fost un refugiat din Cernauti. Venirea sovieticilor l-a facut sa se refugieze: nu in ce mai ramasese din tara, despre care credea ca va fi si ea in curand invadata, ci in Polonia. Oricat ar parea de ciudat azi, oamenilor din mediul social al bunicilor mei le parea in 1940, in Polonia impartita, mai sigur sub nemti decat sub sovietici.

Toata viata lui, tata a ramas ingrozit de rusi. Cooptat in anii ‘70 sa se duca la Moscova intr-o delegatie CAER, tata a refuzat. El, care din spirit de disciplina nu putea face niciun gest de fronda, a refuzat sa se intoarca in tara din care niciun Patapievici nu s-a mai intors. Nu putea uita ca din familia lui urmasi nu au avut decat cei care au reusit sa se refugieze.Restul patapievicilor au fost rasi – care arestati, care omorati, care deportati. Astazi, in locurile natale ale familiei Patapievici nu mai exista nimeni din neamul meu.(…)

Din familia mea paterna nu au supravietuit decat doi oameni: unul era tatal meu, celalalt unchiul lui. Dintre acestia, numai unul a mai putut avea, cum se spune in Biblie, fii si fiice. Sovieticii, pentru mine, sunt ucigasii neamului meu.(…)”

Horia-Roman PATAPIEVICI, “TANGO – Revista femeilor care stiu sa se miste”, 1 aprilie 2007

“Tatăl meu a fost un om de o modestie şi de o discreţie cu totul şi cu totul excepţionale. (…) Aveam să aflu cît suport existenţial avea prudenţa lui cînd, la aproape 20 de ani de la moartea lui, i-am putut citi, la CNSAS, dosarul.(…) După cedarea Bucovinei către sovietici, tata s-a refugiat în Polonia, apoi a plecat la Viena, unde a stat în timpul războiului; a fugit de sub ruşi împreună cu vărul lui primar, Roman Smerceanski, care a fost împuşcat de o patrulă sovietică la puţin timp după ce au părăsit Cernăuţiul.”

Monica LOVINESCU:

“Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”.

“Jurnal, 1990-1993″, pagina 291

Petitia pentru demiterea lui Patapievici – Romania

Petitia pentru demiterea lui Patapievici – International

ADEVARUL:

“Subsemnatul Patapievici Dionis, salariat la Banca de Stat, Directia Operatiuni Banesti, domiciliat in Bucuresti, raionul Tudor Vladimirescu, str. Caimatei 14, arat urmatoarele:

1.(…) Urmare schimbarilor teritoriale ce au avut loc in aceasta perioada (22 iunie 1940) am avut posibilitatea sa ma inscriu la Universitatea de Stat din Cernauti (URSS) la facultatea de fizica si matematici. Pentru rezultatele bune obtinute la invatatura si pe taramul activitatii obstesti, am obtinut bursa de merit. Dupa absolvirea primului an de facultate, razboiul si ocupatia hitlerista-antonesciana au intrerupt mersul normal al vietii. Suspectat si persecutat de organele statului fascist pentru comportarea avuta sub regimul sovietic, lipsit de vreo perspectiva si amenintat cu mobilizarea si trimiterea pe frontul antisovietic, in toamna anului 1941 am parasit regiunile natale pentru a ama refugia in Polonia.(…)

Din aprilie 1945 am putut din nou sa traiesc in conditii umane. La Viena am activat ca transalator pe langa Comandamentul militar sovietic, apoi pe langa Politia Zonei Sovietice, in arondismentul I. (…) Imediat dupa eliberarea Vienei de Armata Rosie m-am inscris la Academia superioara de Comert Mondial. In timpul sederii mele la Viena am activat in randul Partidului Comunist Austriac. In anul 1946 am fost primit ca membru in Partidul Comunist (carnet nr. 201729 din 2 oct. 1946). (…)

2. Ca dovezi pentru cele aratate in autobiografie voi mentiona unele documente, existente asupra mea si persoane. (..) Pentru perioada 1940/1941 cand am studiat in URSS: carnet de student. (…) In ceea ce priveste activitatea democratica posed legitinmatia de membru in Partidul Comunist Austriac nr. 201729/1946 (predat la CC al PMR) si carnet de membru in K.d.G.H. – Comitetul studentilor oprimati de nazism (nr. A 2056); in Asociatia de strangerea legaturilor de prietenie cu URSS (nr. 62508), etc. (…)

TRAIASCA LUPTA PENTRU PACE

Bucuresti, 16 oct. 1960″

COMPLETARI:

“In legatura cu comportarea mea din perioada 1936-1940 si conceptiilor pe care le aveam atunci arat ca in clasa a VI-a de liceu (1937/1938) am avut discutii in contradictoriu cu profesorul meu de limba germana, Popescu, discutii care s-au terminat cu aprecierea dansului ca “am conceptii bolsevice” si ca locul meu ar fi “dincolo de Nistru”.”

“Plecarea din tara a fost determinata de atmosfera de teroare dezlantuita de autoritatile de ocupatie din Bucovina de Nord, impotriva tuturor acelora care au colaborat cu regimul sovietic si de atitudine negativa fata de razboiul antisovietic la care nu vroiam sa ma las mobilizat. De aceia am plecat din Cernauti inapoi la Stanceni, iar de aici la Horodenca, o localitate apropiat de Stanceni, pe teritoriul URSS (fosta Galitie Poloneza, intrata in componenta Statului Sovietic inca in anul 1939).”

PATAPIEVICI, “victima” “ucigasilor neamului lui” este complicele ucigasilor neamului nostru:

sursa: ziaristionline.ro