Se poate constata, în ultima vreme, că s-au înteţit comentariile şi prezicerile unor experţi, câţiva dintre ei serioşi, despre iminenţa izbucnirii celui de al treilea război mondial. Epidemia, veche de doi ani, de conflicte deschise în aproape toată lumea islamică (“primăvara arabă“, Gaza) n-a putut fi oprită şi a trecut Mediterana şi Marea Neagră în Europa, leagănul şi cimitirul marilor conflagraţii I şi II, iar asta îi face pe cei menţionaţi să creadă că este doar o chestiune de timp să devină o pandemie – un alt război global. Ei spun că această apocalipsă iminentă a sistemului de relaţii internaţionale este confirmată, în primul rând, de prezenţa deschisă, sau în umbră, în toate aceste conflicte, a marilor actori internaţionali 2014 – hegemonul America, Rusia, Marea Britanie, Canada şi Australia de lângă Her Majesty the Queen, Israelul, Franţa mai degrabă în Africa, tot mai mult China, cu capul mai ridicat Japonia, India în curs de militarizare, Polonia guralivă, iepuraşii chercheliţi (Serghei Mihalkov) Estonia, Letonia şi Lituania, întrebând “unde este ursul, să-l facem praf”, şi, în sfârşit, venerabila NATO, astăzi fără obiectul iniţial al muncii (fosta URSS şi fosta Armată Roşie), dar resuscitată, scoasă din şomaj şi plecată să cucerească inimile oamenilor din Est, prin democraţie, libertate şi securitate, nu ca fosta Germanie a lui Hitler, plecată şi ea în Est, să cucerească tot inimile oamenilor, la necesitate prin absolut oricare alte mijloace.
Şi, în centrul acestei situaţii gata să scape de sub control, se află un om. Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama. Toate drumurile duc la el. Cel mai periculos dintre ele este drumul către pacea în Europa, căci, dacă nu va fi pace în Europa, nu va fi pace nicăieri, iar profeţia cu al treilea război mondial se va împlini. Problema nr. 1 a lui Obama este că se confruntă cu “ulii” ai războiului nu în lume, ci în propria sa casă, şi că durii partidului republican, în Congresul SUA, în media americană şi internaţională, la faţa locului la Kiev, Varşovia, Bucureşti etc. au făcut din Ucraina şi estul european aproape un “casus belli”, şi au întins coarda peste o linie roşie neatinsă de 70 de ani. Şi iarăşi, o altă parte proastă a lucrurilor este că Obama, un om statornic al păcii, trebuie, uneori, să vorbească limba durilor, să liniştească angoasele “complexului militar-industrial” (Dwight Eisenhower) vechi de 52 de ani şi încă extrem de puternic, dar, în acelaşi timp, trebuie să continue să apere pacea. Situaţia este încordată, aşa cum a dovedit, nu de mult, ultima vizită-fulger, de o zi, a preşedintelui în Est, în Estonia, unde senatorul McCain & Co. au mutat noua “linie a frontului”. Acolo, Obama a spus că art. 5 din tratatul NATO este “limpede precum cristalul. Un atac asupra unui stat membru al alianţei este un atac asupra tuturor”. Limpede precum cristalul, dar tot la fel de limpede este şi istoria relaţiilor internaţionale, a Europei, a relaţiilor americano-sovietice/ruse şi, în ultimă instanţă, a păcii mondiale, din 1945 încoace. La Tallinn, Obama a dat garanţii depline celei mai mici ţări din Europa de Est, dar nici unul dintre predecesorii săi la Casa Albă nu a făcut aşa ceva, din 1945 şi până la căderea comunismului, nu pentru Estonia, dar nici pentru toată Europa Răsăriteană luată împreună. În acea jumătate de secol, America a spus ruşilor: linia roşie este în mijlocul Germaniei, treceţi Elba, şi vom lupta – pe atunci nimeni nu-l pomenea şi n-auzise de râul Narva, frontiera dintre Rusia şi Estonia. Apoi, fostul mare preşedinte american Truman, în 1949, nu a încercat să spargă blocada Berlinului, instituită de sovietici, a învins Moscova cu un pod aerian legendar, singurul de care s-a temut Stalin, pe vremea când ignora până şi “diviziile de îngeri” ale Vaticanului. Pe urmă, preşedintele Eisenhower, în 1956, nu a salvat Revoluţia din Ungaria, deşi, în acele săptămâni, la Budapesta şi pretutindeni a circulat insistent zvonul că americanii vor interveni. Apoi, Kennedy nu a mişcat un deget când Hruşciov a construit, în inima Europei, Zidul Berlinului, dar a fost gata să facă război nuclear atunci când sovieticii au instalat rachete la 80 km de Florida (criza cubaneză, 1962). Preşedintele L.B. Johnson a procedat la fel ca predecesorul lui, JFK, a stat cu braţele încrucişate pe piept când pactul de la Varşovia a invadat Cehoslovacia, în 1968. De ce s-a întâmplat aşa? S-a întâmplat aşa pentru că toţi acei preşedinţi americani enumeraţi adineauri n-au crezut că trebuie să lupte cu arme atomice împotriva Rusiei pentru vreuna dintre ţările est-europene, punct. În acele decenii, când lipsirea de libertate a oamenilor din Est a fost, mai mult decât astăzi, o problemă şi importantă şi dureroasă, liderii Americii nu au considerat-o mai importantă şi mai dureroasă, decât un război nuclear. Deci, în aceste condiţii istorice, realiste, la Tallinn, Obama, un viitor mare preşedinte american, a afirmat ce a afirmat nu pentru liniştirea estonienilor şi a altor baltici, ci a „durilor” de acasă, şi pentru a tempera, pe cât posibil, electoratul conservator din ţara sa înaintea alegerilor la Congresul SUA, de la 4 noiembrie apropiat.
Prin 1994, americanul George Kennan definea decizia extinderii NATO în Europa de Est ca “o greşeală grosolană, de proporţii epice”. George Kennan a fost un diplomat, politolog, istoric şi consilier al preşedintelui Truman, a fost părintele “politicii de stăvilire” a fostei Uniuni Sovietice în vremea Războiului Rece. A fost creatorul “realpolitik”-ului american, ambasador la Moscova şi Belgrad, respectat de ruşi şi apreciat de Council on Foreign Relations drept „cel mai influent diplomat al secolului 20”.
Apoi, scria “New York Times” la 5 septembrie curent: “Americanii nu-şi fac nici un fel de iluzii, că Ucraina ar avea vreo prioritate faţă de un război cu Rusia”. “New York Times” este un ziar foarte cu picioarele pe pământ. Şi este un mare ziar din zilele noastre, probabil cel mai mare.
În sfârşit, în 1946 field mareşalul Bernard Montgomery primea de la regele George al VI-lea al Regatului Unit al Marii Britanii titlul nobiliar de viconte de Alamein, locul celebrei bătălii din nordul Africii, unde învinsese “Afrika Korps” – armata şi tancurile lui Hitler. Peste ani, spunea bătrânul soldat, învingătorul lui Rommel, un alt feld mareşal celebru, german, că “Există două reguli ale războiului: (1) nu invada China şi (2) nu invada Rusia”.
Cam asta e cu pacea în Est. Şi în România. Ce au spus George, NYT-u’ şi soldatul Monty. Restu-s prostii.
Autor: RAdu Toma
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu