Pace, propagandă şi tărâmul făgăduinţei

Peace, Propaganda & the Promised Land: U.S. Media & the Israeli-Palestinian Conflict, în scenariul şi regia lui Bathsheba Ratzkoff şi Sut Jhally, este un film ceva mai vechi, din 2003, dar mai mult decât actual, din nefericire, care oferă o comparaţie izbitoare între relatările mass media din SUA şi cele internaţionale, privind criza aproape centenară din Orientul Mijlociu, disecând distorsiunile structurale prin intermediul cărora presa din SUA a consolidat percepţiile false ale conflictului israelo-palestinian, expunând, la modul concret, prevalenţa intereselor petroliere şi de politică externă ale elitelor din SUA şi necesitatea menţinerii unei baze militare solide în regiune, printre altele, în combinaţie cu strategia de relaţii publice a Israelului, în exercitarea unei influenţe covârşitoare asupra modului cum sunt concepute ştirile ce provin din această regiune foarte fierbinte a lumii.

Prin vocile unor savanţi, critici mass media, activişti pentru pace, personalităţi religioase şi experţi în problema Orientului Mijlociu, documentarul analizează cu scrupulozitate subiectul, revelând modul în care – prin folosirea limbajului, definiţiilor insidioase şi absenţa contextului – ocupaţia israeliană din Cisiordania şi Fâşia Gaza rămâne un subiect ascuns în ştirile mass media, iar colonizarea brutală israeliană pare a fi mai degrabă o acţiune defensivă, decât una ofensivă, reală.

Documentarul explorează, de asemenea, modalităţile prin care jurnaliştii din SUA – pentru motive variind de la intimidare până la lipsa unor investigaţii aprofundate – au devenit complici la realizarea campaniei de relaţii publice (a se citi exclusiv “propagandă”) a Israelului, ridicând, în esenţă, multe întrebări cu privire la etica şi rolul jurnalismului şi relaţia de aservire dintre mass-media şi politică, fiind incluse interviuri cu Seth Ackerman, Mr. Stav Adivi, Rabbi Arik Ascherman, Hanan Ashrawi, Noam Chomsky, Robert Fisk, Neve Gordon, Toufic Haddad, Sam Husseini, Hussein Ibish, Robert Jensen, Rabbi Michael Lerner, Karen Pfeifer, Alisa Solomon şi Gila Svirsky.

Recunosc, din nou, că acest subiect este unul de care am ezitat multă vreme să mă apropii, tocmai din cauza unei mediatizări părtinitoare şi agresive, care nu a ţinut niciodată cont de realitate, ci numai de interesele abjecte ale unor elite şi am traversat totuşi Rubiconul prin filmul dedicat lui Norman Finkelstein, continuând prin The Zionist Story, documentarul de faţă fiind o completare binevenită, fiindcă ne furnizează şi explicaţiile de bază ale manipulării subiectului în sine, motiv pentru care opinia publică mondială este în majoritate în întuneric, chiar şi acum, deşi problema trenează de atât de multă vreme.

Şi, făcând ultima menţiune, subliniez că mi-am permis să fiu ceva mai cârcotaş şi să analizez, la sânge, chiar şi limbajul celor care se situează de partea dreptăţii palestinienilor, în acest film, fiindcă cifra avansată pentru vechimea conflictului, de 34-35 de ani la data filmărilor, considerând ca bază de pornire războiul din 1967, este o dovadă de crasă miopie politică, neglijând realitatea, deoarece asaltul sionist contra palestinienilor a început, aşa cum arătam în penultimul articol pomenit mai sus, o dată cu agresiunea britanică din 1917 asupra Palestinei şi, ca atare, ne mai despart, actualmente, numai cinci ani de “sărbătorirea” unui veac de atrocităţi, pe seama ghinionistului popor palestinian.

Ba chiar mai mult decât atât, mi se pare foarte suspectă reducerea problemei palestiniene la problemele actuale din Teritoriile Ocupate, ignorându-se convenabil faptul că, până la demararea proiectului sionist al patriei din Palestina, nici nu se punea problema divizării acestei ţări şi chiar războiul de şase zile din 1967 este numit, de fapt şi “al treilea război arabo-israelian” şi nu “primul”.

De fapt, dacă ar trebui să fiu şi mai cârcotaş, fiindcă tot îmi place mie să-i zgândăr şi pe bigoţii tembeli ai acestui mileniu, m-aş lega chiar de sugestia încorporată în titlul filmului, de “tărâm al făgăduinţei”, reamintindu-vă “generozitatea” stupidă a lui Yahwe sau Iehova (a nu se confunda niciodată cu Dumnezeu), aşa cum ne arată Deuteronomul, capitolul 6, începând cu versetul 10, când îi oferea lui Moise ceva ce nu aparţinuse niciodată poporului evreu:

“Iar când te va duce Yahwe în pământul acela, pentru care s-a jurat părinţilor tăi […] ca să ţi-l dea cu cetăţi mari şi frumoase, pe care nu le-ai zidit tu, cu case pline de toate bunătăţile, pe care nu le-ai umplut tu, cu fântâni săpate în piatră, pe care nu le-ai săpat tu, cu vii şi măslini, pe care nu le-ai sădit tu şi vei mânca şi te vei sătura […]”.

Să numim oare această “frază sfântă” baza ideologică a colonialismului sionist mondial ?

Parcă s-ar potrivi cam bine cu ceea ce face conducerea statului evreu în Palestina, cu mentalitatea parazitului care atacă organismul gazdă, nu-i aşa ?

Sau memoria mea îmi joacă feste, când mă deplasez atât de mult în trecutul “glorios” al colonialismului ebraic ?

Poate că da, mai ales că nu-mi place să revin asupra unui subiect care a fost, deja, tratat pe acest blog, dar ameninţarea reprezentată de sionismul guvernului israelian şi imperialismul frate american pentru ţara noastră este cât se poate de concretă, deşi mare parte a populaţiei preferă să o ignore, fiind cufundată în activităţi mult mai productive: telenovele, manele şi sport, scăldate în bere, “stinsă” cu mici.

Explicaţia acestui comportament există şi poate fi sintetizată prin următorul citat:

“Este nevoie de a uza toată lumea prin disensiuni, animozităţi, certuri, foamete, boli, până ce creştinii nu vor mai găsi alt drum de scăpare decât un apel la banii şi puterea noastră. Noi vom uza şi slei pe creştini prin toate acestea, într-atât încât ei vor fi constrânşi să ne ofere, nouă, o autoritate internaţională şi, graţie acestei situaţii, ne va fi posibil să absorbim toate forţele guvernamentale ale lumii şi astfel să formăm un supra-guvern.”

şi am să vă las vouă plăcerea de a identifica sursa.

Şi dacă tot sunt la capitolul critici, mă uimeşte incapacitatea tuturor de a sesiza relaţia inversă, dintre SUA şi Israel, fiindcă nu SUA deţine puterea dominantă în acest tandem, ci Israelul, SUA reprezentând doar mijlocul militar şi financiar de atingere a scopurilor proiectului sionist israelian al familiei Rothschild, căruia i-au fost subordonate toate resursele mondiale.

Tocmai această inversare a ierarhiei reale este cea care ne induce în eroare, făcând de neînţeles acţiunile guvernului american, pe care le punem în seama a tot felul de categorii politice posibile – republicani, democraţi, neo-conservatori ş.a.m.d. – fără să realizăm că nu există, de fapt, nici o distincţie între ei, toţi fiind subordonaţi complet ocultei financiare mondiale, indiferent de coloratura politică sub care par a se prezenta.

Şi nimic nu este mai relevant în acest sens, poate, decât un incident petrecut exact în timpul războiului de şase zile din 1967, mai precis în data de 8 iunie, când o navă aparţinând SUA, USS Liberty (iarăşi limba de lemn) care se ocupa cu “cercetarea tehnico-ştiinţifică” – a se citi spionaj electronic – a fost atacată fără milă de israelieni, folosind avioane de vânătoare şi vedete torpiloare, ucigând 34 de membri ai echipajului şi rănind alţi 170, nava fiind puternic avariată.

Care a fost reacţia SUA şi la ce concluzie s-a ajuns, într-un final ?

Ambele guverne au apelat la practica binecunoscută a numirii de comisii incompetente de anchetă, care urmau să certifice ceea ce guvernele hotărâseră, deja, înainte de declanşarea mascaradelor denumite “anchete”, concluzionând că “atacul s-a datorat unei erori, Israelul făcând o confuzie, în privinţa identităţii reale a navei”.

Mare surpriză !

Concluzia nu a putut fi contestată, deşi toţi supravieţuitorii, contactaţi ce-i drept cam târzior, în 2007, de reporterul John M. Crewdson de la Chicago Tribune, au confirmat, în bloc, că Israelul nu făcuse nici o confuzie şi ştia exact ce anume atacă.

Dar, chiar şi în epocă, gen.lt. Marshall Carter, directorul NSA, a declarat în faţa comisiei de anchetă a Congresului american că atacul “nu a putut fi decât deliberat”, iar directorul adjunct, Louis Tordella, a fost ceva mai vorbăreţ declarând că atacul:

“[…]ar fi putut fi ordonat de un comandant israelian de rang înalt, ce conducea operaţiunile militare din Peninsula Sinai, care a suspectat eronat nava Liberty că i-ar fi monitorizat activităţile.”

În spiritul mercantil tâmpit al vremurilor în care trăim, Israelul şi-a pus cenuşă-n creştet în mai 1968, acceptând să plătească 3.323.500$, drept despăgubiri pentru familiile celor 34 de victime, apoi, în martie 1969, alte 3.566.457$, drept compensaţii acordate celor 170 de răniţi.

În decembrie 1980, sub ameninţarea cu investigaţii ale Congresului, a acceptat să plătească 17.132.709$, ca despăgubiri pentru avarierea navei, adică 6 milioane de dolari, plus dobânda pe 13 ani.

După cum puteţi constata şi singuri, Israelul a reuşit să aprecieze, aproape cu zecimale, costul vieţii victimelor propriei agresiuni militare şi pe cei care sunt îngrijoraţi de posibilitatea declarării falimentului armatei israeliene, prin plata unor sume atât de “consistente”, îi voi linişti spunându-le că Israelul a efectuat plăţile, mai mult ca sigur, cu bani proveniţi tocmai din suta de miliarde de dolari primită, în timp, ca ajutor militar din partea SUA, pe care eu, personal, o consider că a fost apreciată modest.

Fiindcă multă vreme nu mi-am putut scoate din minte imaginea acelui adolescent palestinian, care aruncă înciudat cu pietre după un tanc israelian aflat în patrulare în Teritoriile Ocupate, în filmul The Zionist Story, fiind frapat de inutilitatea gestului în sine, constat că în filmul actual, în afară de Hanan Ashrawi, nimeni nu pare să observe discrepanţa enormă între “ameninţarea” reprezentată de amărâţii de palestinieni înarmaţi cu pietre şi puternica armată israeliană, cotată ca a patra forţă militară a lumii.

Mă tem că David cel biblic a căpătat cetăţenie palestiniană, mai nou şi în minte îmi răsar tot felul de întrebări ciudate:

De ce ar trebui să aibă “legitimitate internaţională” lupta pentru libertate a poporului palestinian ?

De ce, oare, caracterul ilegal al agresiunii unui stat trebuie să fie confirmat de ONU ?

Palestinienii ar trebuie să ne roage frumos ca să-i lăsăm să se apere ?

S-a afirmat, în film, că Israelul este singura ţară care încalcă rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU, menţinând trupe în ţara altcuiva şi am apreciat corectitudinea deplină a declaraţiei, fiindcă nu e mai puţin adevărat că cealaltă faţetă a “coproraţiei” Satanei, SUA, măcelăreşte milioane de oameni şi invadează orice ţară doreşte numai cu aprobarea ONU şi ori de câte ori aud de ceva stabilit în Elveţia – convenţii financiare Basel, convenţii de la Geneva ş.a.m.d. – mă apucă o scârbă infinită, fiindcă tocmai acolo e cuibul viperelor care ne înveninează pe toţi.

Şi, judecând în context, care a fost iarăşi ignorat în acest caz, Israelul nu se mulţumeşte numai cu o politică de epurare etnică locală, care se spune că este destinată doar gonirii palestinienilor din propria ţară, fiindcă masacrele executate de falangiştii lui Elie Hobeika, în perioada 16-18 septembrie 1982, în taberele de refugiaţi de la Sabra şi Shatila din Beirut, Liban, sub ocrotirea trupelor israeliene, arată cu claritate care va fi soarta oricăror opozanţi la expansiunea sionistă, indiferent de locul în care ar încerca să se ascundă pe acest glob, prea mic pentru ambiţiile internaţionaliştilor.

Am considerat întotdeauna ca fiind de o laşitate dezgustătoare detonarea, la întâmplare, a unei bombe, în mulţime, care seceră neselectiv mii şi mii de vieţi nevinovate, fiindcă în raza de acţiune a nici unei astfel de bombe nu se vor afla niciodată cei care ar trebui să se afle acolo, un Donald Rumsfeld sau George Bush sau “Colon” Powell sau Barack Obama şi, Doamne, cât de lungă ar putea fi această listă.

Dar… cine suntem noi, ca să ne permitem să judecăm, din confortul caselor noastre, disperarea unui popor strivit, aproape un secol, sub cizma neîndurătoare a şacalilor sionişti ?

O rază de speranţă există şi probabil că obiditul profesor universitar Norman Finkelstein exultă acum, fiindcă sintagma de “evreu cu ură de sine”, cu care l-a gratulat plagiatorul pro-sionist Alan Dershowitz, a încetat să-l mai definească singular şi se aplică, din ce în ce mai mult, unor militari curajoşi, care se opun politicii murdare a guvernului israelian – amintiţi cu respect şi de David Icke în propriul său interviu – şi, de ce nu, curajoşilor reporteri de la vechiul cotidian Hadashot Ha’aretz, care ar trebui să fie un exemplu pentru întreaga breaslă a celor ce au uitat, de multă vreme, că “jurnalist” nu este deloc sinonim cu “propagandist obedient”.

Deşi cadrul doctrinar al agresiunii sioniste – bazat pe o străveche vocaţie imperialistă manifestată, în timp, sub forma unui supra-stat internaţional, ce are acum la dispoziţie toate finanţele lumii – a fost favorizat la maxim de definirea statului naţional evreu, în urma cotropirii Palestinei, românii continuă să ignore ameninţarea concretă reprezentată pentru România de ambiţiile globaliste ale acestei secte malefice, deşi, imediat după 1990, ascensiunea la putere a odraslelor “vitejilor” cominternişti kazari ar fi trebuit să fie cel mai puternic semnal de alarmă.

“Cu toate că am înţeles, de ceva vreme, că războiul s-a transformat, actualmente, într-unul al cuvintelor şi imaginilor, în loc să se centreze pe problema teritorială şi a victimelor, filmul mi-a revelat complexitatea şi profunzimea acestei forme de colonizare mentală, devenind astfel un instrument educaţional esenţial şi de nepreţuit.” (Cecilie Surasky – Jewish Voice for Peace)