Analize și opinii Politică

Omul uitat

Atât tipul cât şi formula celor mai multe scheme de filantropie şi umanitarism se bazează pe următorul mecanism: A şi B îşi unesc forţele pentru a decide ce anume să îl oblige pe C să facă în serviciul lui D. Necazul vicios şi major al acestor proiecte, din punct de vedere sociologic, este constituit de faptul că lui C nu îi este permis să aibă un cuvânt de spus, poziţia, caracterul, interesele personale, ca şi impactul major asupra societăţii prin prisma intereselor lui C fiind cu desăvârşire ignorate. Pe C îl numesc Omul uitat.

Măcar o dată, haideţi să îl identificăm şi să îi luăm în considerare situaţia, deoarece trăsătura dominantă a tuturor doctorilor sociali este nu doar aceea de a-şi îndrepta atenţia asupra unui om sau grup de oameni a căror situaţie face apel la compasiune şi imaginaţie, ci şi de a concepe mai apoi remedii la adresa respectivei probleme; ei nu înţeleg faptul că fiece parte a societăţii formează un tot unitar şi că forţele care sunt puse în mişcare acţionează şi reacţionează la nivelul întregului organism, până când, ca urmare a unei reajustări a tuturor intereselor şi drepturilor, se produce un echilibru.

Aşadar, aceştia ignoră cu desăvârşire sursa din ale cărei rezerve trebuie să îşi atragă toată energia destinată alcătuirii remediilor, neglijând concomitent totalitatea consecinţelor manifestate asupra altor membri ai societăţii diferiţi de cei aflaţi în vizor. Aceştia se află mereu sub influenţa superstiţiei guvernamentale, şi, uitând de faptul că un guvern nu produce absolut nimic, aceştia trec cu vederea primul aspect demn de reţinut în orice discuţie cu temă socială – faptul că statul nu poate oferi nici măcar un cent fără să fie nevoie să îl preia în primă instanţă de la un alt om, acesta din urmă fiind în mod necesar şi cel ce l-a produs şi economisit. Individul în discuţie este Omul uitat.

Prietenii umanităţii pornesc la drum ca deţinători ai unor sentimente benevole faţă de „cei săraci”, „cei slabi”, „muncitori” şi de restul din care aceştia modelează supuşi ascultători. Ei generalizează aceste clase şi le conferă o natură impersonală, alcătuind o clasă de simple jucării sociale. Apoi, se îndreaptă către alte clase şi fac apel la compasiune şi generozitate, precum şi la toate celelelalte sentimente nobile ale inimii umane. Planul proiectului social de faţă se concretizează într-un transfer de capital de la cei înstăriţi la cei mai puţin înstăriţi.

Pe de altă parte, capitalul, după cum am observat, constituie forţa prin intermediul căreia este menţinută şi dusă mai departe civilizaţia. Aceeaşi parte din capital nu poate fi folosită în două moduri. Prin urmare, fiecare bucăţică de capital oferită unui membru leneş şi ineficient al societăţii, care nu aduce niciun câştig de pe urma unei astfel de investiţii, este înstrăinată de orice uz reproductiv; dar dacă s-ar utiliza în scopuri reproductive, această sumă de bani ar trebui să fie alocată pentru plata salariilor unor muncitori eficienţi şi productivi. Aşadar, se poate deduce faptul că în urma unui astfel de act de benevolenţă, care constă într-o cheltuială de capital menită să îi protejeze pe cei buni de nimic, cei care au cu adevărat de suferit sunt muncitorii cei sârguincioşi. Totuşi, nu se pune niciodată problema ca cei din urmă să fie incluşi în ecuaţie. Se presupune că aceştia se întreţin şi ca atare nu sunt luaţi în calcul. Astfel de noţiuni nu fac decât să demonstreze cât de puţin adevăr implică noţiunile politico-economice, contrar popularizării lor.

Există o prejudecată aproape imposibil de contestat legată de faptul că un om care oferă un dolar unui cerşetor este generos şi binevoitor, spre deosebire de un altul care refuză această idee în favoarea economisirii dolarului în depozite şi care este în consecinţă zgârcit şi rău. Primul îşi plasează capitalul acolo unde mai mult ca sigur va fi irosit şi unde va deveni un fel de sămânţă a unei îndelungate succesiuni de viitori dolari, care vor trebui irosiţi pentru a evita un mai mare efort rezultat din compasiune decât cel ce ar fi fost creat de refuzul participării la acest act în primă instanţă. Ţinând cont de faptul că dolarul ar fi putut fi transformat în capital şi ulterior oferit unui muncitor care, agonisindu-l, l-ar fi reprodus, se poate conchide faptul că muncitorului i-a fost luat acel dolar.

Atunci când un milionar oferă un dolar unui cerşetor, câştigul de utilitate de care se bucură cerşetorul este enorm, iar pierderea de utilitate în cazul milionarului este nesemnificativă. În mod general, se îngăduie ca discuţia să rămână în acest stadiu. Dar dacă milionarul creează capital din dolar, banii ajung la nivelul pieţei muncii sub forma cererii de servicii de producţie. Aşadar, există un alt segment de populaţie al cărui interes este pus în joc – cel alcătuit din persoanele care furnizează servicii de producţie.

Există întotdeauna două segmente de populaţie. Al doilea segment cuprinde mereu categoria Omului uitat, astfel încât oricine doreşte să înţeleagă în profunzime această problemă trebuie să se ducă şi să îl caute pe Omul uitat. Acesta se va dovedi a fi vrednic, harnic, independent şi capabil a se întreţine pe cont propriu. Teoretic, el nu este „sărac” sau „slab”; îşi vede de treburile lui şi nu se plânge. Ca atare, filantropiştii nu se gândesc niciodată la el şi îl calcă în picioare.

Auzim despre tot felul de scheme menite să „îmbunătăţească condiţia muncitorului de rând”. În Statele Unite, cu cât coborâm pe scara claselor de muncitori, cu atât se măreşte avantajul pe care îl are muncitorul asupra claselor superioare lui. Salariul corespunzător unei zile de muncă a unui salahor sau miner constituie echivalentul a mult mai multe zile de lucru ale unui tâmplar, geodez, contabil sau doctor decât în cazul salariului zilnic al unui muncitor din Europa. Acelaşi lucru este valabil, nu la un grad la fel de ridicat, şi în cazul situaţiei financiare a tâmplarului faţă de cea a contabilului, geodezului şi doctorului. De aceea SUA a devenit ţara muncitorilor necalificaţi. Toate condiţiile economice favorizează această clasă. Există un vast continent numai bun de subjugat, unde pe deasupra mai există şi sol fertil pe seama căruia se poate lucra, iar nevoia de capital este nesemnificativă. Aşadar, oamenii cu braţe puternice posedă absolut tot ce le trebuie, în timp ce, dacă nu s-ar mai pune problema aprecierii sociale, învăţământul superior nu ar mai fi convenabil. Aceasta fiind natura situaţiei, cu excepţia eliberării sale de paraziţii care îl exploatează, muncitorul de rând nu mai are nevoie de nicio îmbunătăţire în ce îl priveşte.

Toate schemele menite să ocrotească „clasa muncitoare” aduc un iz de condescendenţă. Sunt impertinente şi deplasate în cadrul acestei democraţii libere. În realitate, nu există o asemenea situaţie sau relaţie care să confere acestor proiecte calitatea de a fi adecvate. Astfel de proiecte demoralizează ambele segmente de populaţie, fie mângâind orgoliul unora, fie subminând respectul de sine al altora.

Pentru a ne atinge obiectivul propus este necesar a fi observat faptul că dacă ridicăm orice om, va exista cu siguranţă şi un pivot sau un punct de reacţie. În societate, acest aspect se traduce prin concepţia conform căreia a ridica un om implică aruncarea la pământ a altuia. Schemele de îmbunătăţire a condiţiei clasei muncitoare intervin în competiţia dintre aceştia. Beneficiarii sunt aleşi pe bază de favoritism şi sunt capabili să fie întocmai cum s-au recomandat în faţa prietenilor umanităţii prin limbaj şi comportament, ceea ce nu denotă independenţă şi energie. Aceia care suferă o depresie de pe urma acestei intervenţii sunt cei independenţi şi încrezători în propriile forţe, care sunt iar uitaţi sau neglijaţi; şi iată cum, în avântul lor de a ajuta pe cineva, prietenii umanităţii apar încă o dată pentru a călca în picioare pe cei care încearcă să îşi vină singuri în ajutor.

Sindicatele muncitoreşti utilizează diverse instrumente pentru a determina creşterea salariilor, în timp ce persoanele care îşi dedică timpul filantropiei sunt şi ele interesate de aceste instrumente, emanând numai gânduri pozitive în ce priveşte demersurile la care acestea se angajează. Sindicaliştii îşi concentrează toată atenţia asupra acelor muncitori care fac parte din sindicate la momentul respectiv, ignorând orice alt fel de muncitor. Se merge pe ideea conform căreia conflictul are loc între muncitor şi angajator, considerându-se că se poate acorda înţelegere situaţiei muncitorilor, fără grija vreunei responsabilităţi ulterioare.

Însă, nu la mult timp după aceea, angajatorul adaugă sindicatul şi implicit riscul de revoltă la celelalte riscuri specifice afacerii sale, luând decizia de a trata problema la modul filozofic. Dacă privim lucrurile în perspectivă, vom vedea că acesta abordează situaţia astfel, pentru că, pe parcurs, el transferă pierderea în rândul publicului. Astfel, se constată faptul că avuţia publicului s-a diminuat, în timp ce pericolul unui război sindical, asemenea celui cauzat de revoluţie, implică o restrângere constantă a calităţii vieţii tuturor. Totuşi, până acum, nu am luat în considerare decât posibilităţile care ar putea reduce nivelul salariilor – nimic care să poată conduce la o creştere a acestora. Angajatorul este îngrijorat, dar acest aspect nu are niciun efect asupra majorării salariilor. Publicul pierde, însă pierderea se extinde într-atât, încât să poată acoperi şi riscurile suplimentare, ceea ce nu ajută în vreun fel cazul salariilor.

Sindicatul majorează salariile prin intermediul limitării numărului de angajaţi novice care ar putea fi cooptaţi. Acest instrument acţionează în mod direct asupra ofertei de muncitori, ceea ce influenţează salariile. Pe de altă parte, dacă numărul de ucenici este limitat, aceia care vor să pătrundă în organizaţie sunt lăsaţi pe dinafară. Aşadar, cei care fac parte din sindicat au format un monopol şi şi-au atribuit calitatea de clasă privilegiată, întocmai asemenea modului în care aristocraţia privilegiată de odinioară a reuşit să se distingă faţă de ceilalţi. Oricum, orice câştig substanţial survenit celor incluşi în ecuaţie se reflectă asupra celorlalţi prin pierderi proporţionale. Prin urmare, nu ţine de atribuţiile publicului sau de ale celui cu putere de decizie din cadrul sindicatului să exercite presiune în vederea majorării salariilor; acest aspect depinde de alte persoane din cadrul clasei muncitoare, care, deşi îşi doresc să facă parte din sindicat, datorită incapacităţii acestora de a face acest lucru, sunt împinse către clasa lucrătoare necalificată. Totuşi, aceste persoane sunt excluse fără vreun fel de considerent în ce priveşte cele discutate mai sus despre sindicate. Aceste persoane alcătuiesc mulţimea Oamenilor uitaţi. Din moment ce ei vor să intre în sindicat şi să îşi câştige existenţa în cadrul ei, este corect a se presupune faptul că aceştia sunt adecvaţi, că vor avea parte de reuşite şi că vor aduce beneficii atât lor înşişi, cât şi societăţii; altfel spus, dintre toate persoanele faţă de care se manifestă interes şi îngrijorare, mai ales ei sunt cei care merită compasiunea şi atenţia noastră.

Toate cazurile menţionate până acum nu implică legislaţia. Cu toate acestea, societatea presupune existenţa poliţiei, şerifilor şi a altor instituţii diverse, al căror ţel este acela de a proteja oamenii de ei înşişi – cu alte cuvinte, împotriva propriilor lor vicii. Aproape tot efortul legislativ de a preveni viciile este de fapt de protecţie împotriva lor, deoarece toată această legislaţie îl salvează pe omul respectiv de la daunele la baza cărora stă viciul. Remediile aduse de către natură sunt extrem de dure. Aceasta elimină victimele fără milă. Un beţiv pe care îl găseşti într-un şanţ, se află exact acolo unde merită să fie, conform aptitudinilor şi turnurii pe care au luat-o lucrurile. Natura impune asupra lui procesul declinului şi al dezintegrării, eliminând astfel elementele a căror utilitate a încetat să mai funcţioneze. Jocurile de noroc, alături de alte vicii mai puţin relevante aduc cu ele propriile lor pedepse.

Asemenea pedepse nu pot fi niciodată anihilate. Putem doar să le deviem de la cel aflat în culpă la aceia care nu au contribuit în niciun fel la o asemenea daună. O mare parte de „reformă socială” cuprinde numai această operaţie. Consecinţa este aceea că oamenii care au ales un drum greşit, fiind eliberaţi de disciplina extrem de strictă a naturii, continuă prin a-şi înrăutăţi comportamentul şi prin a îngreuna astfel constant povara pe care ceilalţi se văd nevoiţi a o duce.

Cine sunt acei ceilalţi? Când vedem un beţiv într-un şanţ, îl compătimim. Dacă un poliţist îl arestează, spunem că societatea a intervenit pentru a-l salva de la pieire.

„Societatea” este un cuvânt minunat şi ne scuteşte de la bătaia de cap de a mai gândi.

Muncitorul sârguincios şi treaz, de la care se mai sustrage şi un anume procent din salariul său pe zi, este cel care suportă daunele. Dar, la urma urmei, vorbim despre Omul uitat. El trece pe stradă şi nu este niciodată observat, deoarece s-a comportat civilizat, şi-a îndeplinit obligaţiile şi nu a cerut nimic.

Sofismul întregii legislaţii prohibitive, somptuare, sau morale este unul şi acelaşi. A şi B convin să practice abstinenţa alcoolică, ceea ce de cele mai multe ori se dovedeşte a fi o decizie înţeleaptă şi câteodată necesară. Dacă A şi B se mobilizează ca urmare a unor motive pe care ei le consideră benefice, este suficient. Dar A şi B colaborează pentru a determina aprobarea unei lege care să îl oblige pe C să renunţe complet la alcool de dragul lui D, care se află în pericolul de a bea peste măsură. Nu se exercită niciun fel de presiune asupra lui A şi B. Li se face pe plac şi le convine. De prea puţine ori se pune problema exercitării vreunei presiuni asupra lui D. Nu îi place şi ca atare ocoleşte situaţia. Toată presiunea cade pe umerii lui C.

Se pune acum problema: cine este C? Este persoana care vrea lichioruri alcoolice pentru un scop cinstit, oricare ar fi acesta, care şi-ar folosi libertatea fără a face abuz de ea, care nu ar atrage ochiul public în mod negativ şi care nu ar cauza niciun fel de deranj nimănui. Este din nou vorba despre Omul uitat, care cu prima ocazie când va fi dezvelit de obscuritatea ce îl înconjoară, va putea fi privit ca acea persoană al cărei exemplu trebuie să fie urmat de către fiecare dintre noi.

William Graham Sumner (1840-1910) a fost un erou al liberalismului clasic. Acesta a predat sociologie de-a lungul multor ani în cadrul Colegiului Yale şi, printre studenţi, a fost considerat ca fiind profesorul cu cea mai mare putere de influenţă. Eseurile sale cele mai cunoscute i-au asigurat o vastă audienţă la susţinerea pledoariei sale în favoarea laissez-faire-ului pieţelor libere, anti-imperialismului şi etalonului de aur.

Eseul a fost publicat iniţial sub numele de “On the Case of a Certain Man Who Is Never Thought Of” („Pledoarie în favoarea acelui om la care nimeni nu se gândeşte), în 1883, ca parte a cărţii What the Social Classes Owe to Each Other.

William Graham Sumner

Traducere de Irina Grigorovici

sursa: ecol.ro

Abonează-te la newsletter