O noua si inutila centura de siguranta

Am făcut spume la gură şi bătături la buricele degetelor cât am vorbit şi am scris împotriva împrumuturilor de la Fondul Monetar Internaţional. Am încercat să înţeleg argumentele şi logica din spatele acestui apetit aproape straniu pentru o instituţie parastatală lipsită de sens şi total anacronică. De fapt, în argumentaţia deciziei de a lua un nou împrumut de la FMI se regăseşte acelaşi motiv ca şi până acum: “în bugetul pentru anul 2011 au fost alocaţi bani importanţi pentru proiectele statului (aproape 6 miliarde de Euro) care vor relansa economia şi ne vor scoate din criză, dar cum banii de pensii şi salarii ale bugetarilor nu vor ajunge până la finalul anului vom fi nevoiţi să ne împrumutăm de la FMI” (aici, aici, aici).

Printr-o manipulare absolut hilară, guvernanţii actuali ne anunţă că atunci când au întocmit bugetul s-au bazat pe bani pe care nu îi au. Ne anunţă că au dezechilibrat din nou bugetul şi că va trebui să ne împrumutăm de la instituţiile financiare pentru a-l echilibra, amânând pe mai târziu rezolvarea problemelor reale din economie. Într-o manieră plină de ridicol ni se spune că în buget veniturile ar avea o destinaţie precisă. În realitate, intrările în bugetul unei ţări nu  ar trebui să aibă o destinaţie precisă (este unul din principiile de construcţie a unui buget).

Obligaţi să facă bugetul după principiul dacă ai o cheltuială de investiţii trebuie să găseşti şi sursa necesară, guvernanţi s-au grăbit să acopere din sursele palpabile (taxe şi impozite) toate “proiectele statului” care vor salva naţiunea de la dezastru şi sărăcie. Au lăsat în aer cheltuieli pentru care nu trebuie să găseşti sursa aferentă: cheltuielile cu salariile bugetarilor şi cu pensiile din sistem, perpetuând minciuna şi păcăleala şi pentru acest an. Apoi, plini de îngrijorare, au ieşit rapid în faţa naţiunii spunând că împrumutul extern “este absolut necesar” pentru că altfel nu se pot plăti salarii şi pensii. Este un scenariu tras la indigo parcă cu cel din 2009 şi 2010. Este modelul falimentar care ne-a împins în coada Europei în urma unor ţări cu potenţial mult mai mic decât România. Este modelul tipic de sărăcire a unei naţiuni.

O astfel de abordare este tipic socialistă şi este contrară capitalismului şi pieţei libere: un stat care se împrumută în realitate pentru a menţine în viaţă proiecte ale sale, multe dintre ele stupide şi inutile (de exemplu, Stadionul Naţional va costa naţiunea pe an 12 milioane Euro doar întreţinerea lui, acest proiect fiind prioritar pentru guvern pe final de an când din Fondul Solidaritatea consitutit din tăierile de pensii şi salarii s-au făcut plăţi masive pentru a-l finaliza). Această strategie de sărăcire sistematică va pune serioase probleme guvernărilor care vor urma, toate împrumuturile de la FMI fiind adevărate “pilule otrăvite“. Naţiunea va fi supusă unor biruri noi pentru ca ele să poată fi rambursate. Criza şi sărăcia va fi prelungită nejustificat de mult, iar în timp ce alte naţiuni vor fi ieşit mult din criză (poate vor intra într-una complet nouă) noi încă ne vom mai zbate să eliminăm efectele celei vechi.

Centura de siguranţă pe care ne gândim să o accesăm şi pe care FMI cu mare largheţe ne-o oferă nu este altceva decât un laţ de gâtul nostru. “Mai sigur” nu înseamnă neapărat “mai bine”. FMI a devenit un bun “promotor” şi “apărător” al succesului guvernării actuale fără a avea nici un rezultat palpabil pozitiv (în afara dobânzilor grase pe care le-a încasat de la poporul român). FMI este creator de hazard moral şi de stimulente perverse pentru guvern ca el să nu facă tocmai ceea ce ar trebui să facă: să se gândească mai puţin la buzunarul său şi al apropiaţilor de partid şi mai mult la piaţa liberă.

sursa: cristianpaun.finantare.ro