Atomizarea societăţilor prospere reprezintă o stare de fapt. Statisticile ultimelor decenii indică, în mod cert, faptul că tot mai mulţi oameni preferă să trăiască în singurătate. Dincolo de confortul autonomiei, traiul solitar poate însă să afecteze, de o manieră fără precedent, structura şi activităţile comunitare, deteriorând în acelaşi timp viaţa şi sănătatea persoanei.
Într-o lectură teologică, aceste efecte majore sugerează că preferinţa pentru singurătate reprezintă un eşec al libertăţii omeneşti, simptomul sociologic al unei suferinţe ontologice a umanităţii, în care tot mai mulţi oameni pierd dimensiunea edificatoare a vieţii în comuniune.
În Statele Unite ale Americii, de exemplu, cinci milioane de oameni cu vârste cuprinse între 18 şi 34 de ani preferă traiul de unul singur, de 10 ori mai mult decât în 1950. Numărul celor cu vârste cuprinse între 35 şi 64 de ani care au făcut aceeaşi alegere este şi mai mare: 15 milioane 1!
O situaţie asemănătoare se înregistrează şi în societăţile dezvoltate din Europa. Oficiul Naţional de Statistică din Marea Britanie, de exemplu, arată că ponderea persoanelor care locuiesc singure s-a dublat în comparaţie cu anii 1970. La începutul anilor ’70, 6% din gospodăriile din Marea Britanie erau ocupate de o singură persoană cu vârsta mai mică decât limita de pensionare. În prezent, cifra aceasta este de 15%.
Pe de altă parte, cuplurile de tineri refuză să aibă copii până în jurul vârstei de 30 de ani, preferând în acelaşi timp să locuiască singuri. În acelaşi timp, în rândul cuplurilor care locuiesc totuşi împreună, scade tot mai mult tendinţa de a întemeia o familie. Există un declin evident, pe termen lung, în rândul cuplurilor care au copii, şi corelat, o tendinţă de creştere pe termen lung a cuplurilor fără copii. Un sfert din populaţie este acum parte a unui cuplu fără copii, faţă de mai puţin de o cincime cât se înregistra în 1971. În fine, dacă la începutul anilor â70 4% din populaţie trăia în familii monoparentale, în 2007 procentul a ajuns la 11.
Dincolo de aceste tendinţe, vârsta persoanelor care trăiesc în singurătate este tot mai mare. Fără copii, fără familie şi graţie serviciilor medicale de bună calitate existente în ţările dezvoltate, persoanele în vârstă trăiesc mai mult. În prezent, de exemplu, spun aceleaşi statistici din Marea Britanie, există de patru ori mai multe persoane cu vârsta de peste 90 de ani decât numărul celor care trăiau la începutul anilor â70. În 1971 erau 96.000 de femei şi 29.000 de bărbaţi, în 2007 erau mai mult de 400.000 de persoane cu vârste de peste 90 de ani: 311.000 de femei şi 106.000 de bărbaţi. În următorii 20 de ani, spun tendinţele actuale, în Marea Britanie numărul vârstnicilor singuri va depăşi un milion 2.
Situaţii asemănătoare sunt în toate statele dezvoltate. Aproximativ 27% din totalul gospodăriilor din Canada sunt locuite de persoane singure. În SUA proporţia este 28%, în Italia 29%, în Africa de Sud 24%, în Suedia 47%, în Japonia 31% 3.
Maladia socială a solitudinii şi efectele ei
În faţa acestor tendinţe fără precedent, unii autori nu se sfiesc să afirme că avem de-a face cu cea mai mare schimbare în structura comportamentului social, schimbare care se petrece deja sub ochii noştri. Ei au încercat să ofere şi unele explicaţii de ordin sociologic şi cultural. Atomizarea societăţii postmoderne, preferinţa pentru viaţa solitară este întreţinută, spun ei, de faptul că singurătatea oferă privilegiile unei autonomii confortabile, în care fiecare face, în bună măsură, ceea ce vrea, atunci când vrea. Traiul solitar pare să fie soluţia eliberatoare de constrângeri, care oferă un confort degajat de toate solicitările unui partener de viaţă.
Unele abordări sugerează că tendinţele de însingurare ar avea efecte sociale pozitive: o prezenţă sporită în planul comunitar, în activităţile societăţii civile, în reţelele virtuale, o strădanie de a compensa singurătatea, cultivând relaţii cu prieteni, cunoscuţi sau vecini 4. Există însă şi evaluări ce avertizează asupra efectelor nebănuite ascunse în această transformare. Pentru Robert D. Putnam de exemplu, însingurarea socială are cauze profunde, destructurarea comunitară şi dizolvarea instituţiei familiei, iar efectele ei viitoare asupra mecanismelor economice şi sociale vor fi majore 5.
În orice caz, statisticile sugerează fără dubii că traiul în singurătate este tot mai frecvent şi că această tendinţă se va accentua în viitor. Situaţia aceasta este îngrijorătoare pentru că numeroase rezultate arată că singurătatea antrenează, foarte probabil, diferite forme de suferinţă. Psihiatrii americani Jacqueline Olds şi Richard Schwartz S. avertizează, într-o lucrare amplă, faptul că opţiunea pentru singurătate şi izolare socială deteriorează sănătatea şi fericirea persoanei 6. Un studiu dat publicităţii în noiembrie 2011 arată de asemenea că singurătatea afectează semnificativ calitatea sănătăţii. După un studiu care a avut în vedere 95 de adulţi, echipa de la Universitatea din Chicago a evidenţiat că singurătatea diminuează calitatea somnului. Deşi nu afectează durata totală a odihnei zilnice, îi face pe cei singuri să se trezească de mai multe ori în timpul nopţii. Calitatea somnului – cu rol-cheie în păstrarea sănătăţii – scade semnificativ la persoanele singure, afectând indirect şi calitatea vieţii 7.
Viaţă lungă şi sănătoasă pentru slujirea semenilor
Există însă şi preocupări care contrabalansează aceste tendinţe centrifuge, de fragmentare a coeziunii sociale. Dăruirea de sine pentru altul, efortul gratuit de slujire a unei idei sau comunităţi sunt cele care pot reechilibra, cel puţin în parte, viaţa persoanei şi a comunităţii. Voluntariatul, de exemplu, însoţeşte cele mai importante activităţi comunitare şi e prezent astăzi în oricare dintre societăţile dezvoltate. Implicarea gratuită în viaţa semenilor reprezintă o trăsătură esenţială care, vom vedea imediat, are efecte nebănuite.
Progresele neuroimagisticii au oferit posibilitatea investigării minuţioase a voluntariatului, în aria neuroştiinţelor, permiţând descoperiri surprinzătoare. Un studiu publicat în 12 septembrie anul trecut arată că voluntariatul determină îmbunătăţirea stării de sănătate! Se ştie că vârstnicii pierd, de regulă, în greutate odată cu trecerea timpului şi manifestă un consum tot mai mic de energie, fiind dispuşi să desfăşoare mai puţine activităţi fizice. Cercetătorii Universităţii din California (Los Angeles) au urmărit 1.072 adulţi sănătoşi cu vârste cuprinse între 70 şi 79 de ani, având în atenţie activităţile de voluntariat, munca plătită şi cele de îngrijire a copilului, în care aceştia erau implicaţi. La începutul studiului, 28% dintre participanţi au participat la muncă de voluntariat, 25% au exercitat atribuţiile de îngrijire a copilului şi 19% au lucrat munci retribuite. După trei ani, evaluarea stării de sănătate a scos în evidenţă că cei care au depus eforturi în câmpul voluntariatului au înregistrat cele mai bune rezultate 8.
Un studiu efectuat la Universitatea din Michigan a arătat că oamenii implicaţi în activităţi de întrajutorare pentru semenii lor trăiesc mai mult decât persoanele lipsite de astfel de experienţe! Datele acestui studiu identifică şi o deosebire remarcabilă între cei care desfăşoară activităţi de voluntariat în interes comunitar şi cei care fac voluntariat în interes propriu. Cercetările arată că cei ce dăruiesc din timpul şi energia lor urmărind în activitatea de voluntariat un beneficiu personal nu se bucură de aceleaşi efecte benefice ale muncii voluntare la fel ca şi cei ce desfăşoară activitatea dezinteresat! 9
Un alt studiu a plecat de la o cercetare mai veche, efectuată în 1957, şi care a avut în atenţie elevii unui liceu din Wisconsin. Datele utilizate în analiza făcută recent au fost colectate în anul 2004 şi au inclus 3.376 de bărbaţi şi femei care au luat parte la un studiu în 1957 şi care în 2004 aveau aproximativ 65 de ani. Dintre cei intervievaţi, 57% au desfăşurat ample activităţi de voluntariat în ultimii 10 ani. Participanţii la investigaţia din 2004 au fost contactaţi din nou patru ani mai târziu, în 2008. Cercetătorii au descoperit că un procent de două ori mai mic (doar 2,3%) dintre aceşti voluntari au decedat, comparativ cu 4,3% dintre cei care au declarat că nu desfăşoară activităţi de voluntariat. În fine, rezultatele au arătat, ceea ce poate constitui într-o lectură ştiinţifică un fapt mai puţin explicabil la prima vedere, că riscul de mortalitate a fost din ce în ce mai redus, pentru fiecare oră dintr-o lună în care persoanele mai în vârstă au făcut voluntariat! 10
Neurochimia solidarităţii
Psihologii oferă şi câteva explicaţii ce privesc sfera lor de investigaţie. Ei spun că întrajutorarea semenilor reprezintă o experienţă asociată unui complex emoţional şi cognitiv deosebit. Persoana care se implică în astfel de activităţi întâlneşte des prilejuri de comunicare, trăieşte experienţe empatice şi situaţii care solicită compasiunea, dorinţa de a se dărui, de a face ceva util, ceva necesar pentru cei dragi. Spre deosebire de cei care au desfăşurat activităţi de voluntariat urmărind un beneficiu personal, cei care au făcut aceste activităţi fără o agendă ascunsă au avut şansa să trăiască din plin, în mod sincer, relaţiile cu ceilalţi 11.
Angajamentul în relaţia interpersonală cu beneficiarii, bucuria contactelor sociale noi, apartenenţa la o reţea de suport şi slujirea unui deziderat comunitar, care include şi pe alţii, îi ajută indirect pe voluntari să uite de propriile lor probleme, să se bucure de mai mult suport social şi de mai multă încredere. Ei îşi explorează propriile puteri şi, peste toate acestea, prin munca dezinteresată, ei trăiesc sentimentul unei vieţuiri cu rost, împlinită prin ajutorul acordat altora.
Angajamentul voluntar, spun alte studii, în care nu urmărim beneficii proprii activează mai intens circuite neuronale responsabile de emoţii, circuite care permit în plan neurologic şi psihofiziologic dezactivarea răspunsurilor intense la stres. Subsecvent acestor mecanisme, o anumită chimie a voluntariatului sincer antrenează o amprentă hormonală specifică. În general, conectivitatea socială are ecouri semnificative în substratul neurofiziologic, fiind caracterizată de intensificarea prezenţei oxitocinei (neurotransmiţătorul relaţiilor sociale), cu importante roluri în restaurarea funcţiilor cognitive. Practic, spun cercetările, munca de voluntariat este o excelentă formă de protecţie împotriva stresului şi de revigorare cognitivă, prin faptul că îngrijirea sinceră, angajată a semenilor noştri ne fortifică organismul, ne îndepărtează benefic, pentru un anumit timp, de propriile probleme (…)
sursa: ziarullumina.ro
comentariu