Politică

O infirmitate politică

vv-ponta-iohannisCei zece ani de mandat ai președintelui Traian Băsescu au lăsat în urma lor o gravă infirmitate politică: conflictul cu orice preț. Consecința? Imposibilitatea de a coabita. Și când spun ”coabita” nu mă refer doar la relațiile președintelui cu premierul, în general, pentru că nu este vorba doar de culori politice diferite în cele două Palate. Mă refer la toată construcția de putere, de la vârf, până la ultimele comune din țară.

Reamintesc faptul că lucrurile au început să se degradeze din chiar primele zile ale anului 2005, când premier era un politician de aceeași ”culoare”, politic vorbind, cu Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu, președintele PNL, și co-președinte al alianței ”Dreptate și Adevăr”. Alegerile anticipate dorite de Traian Băsescu în ianuarie 2005 nu vizau atât eliminarea PSD din peisaj – oricum nimeni nu era atât de naiv să creadă că rezultatul lor ar fi fost cu mult deosebit de cel din toamna lui 2004 – cât mai ales eliminarea lui Tăriceanu din fruntea guvernului. Traian Băsescu s-a imaginat pe sine ca pe un atotputernic căpitan al navei ”România”, care taie și spânzură, și nu împarte puterea cu nimeni. Tăriceanu îl încurca, idealul era încă de atunci Emil Boc.

Însă democrația tocmai despre asta este: despre împărțirea puterii și despre controlul ei, pentru a nu se ajunge la abuzuri. Democrația l-a încurcat pe Traian Băsescu. Din acel ianuarie 2005 a făcut tot ce era posibil, dincolo de lege și Constituție, pentru a acapara cât mai multă putere, în detrimentul Parlamentului și al Executivului. Și cu complicitatea unora, altminteri puși tocmai să apere Constituția și să prevină abuzul de putere, i-a reușit concentrarea de putere la Cotroceni.

Pentru întoarcerea la normalitate nu era nevoie de modificarea Constituției. Era nevoie doar de refuzul următorului președinte de a folosi mecanismele neconstituționale de putere împotriva adversarilor săi politici. Acest refuz nu există. Există însă un soi de veselie copilărească în a folosi ”jucăria” lăsată lui moștenire de Traian Băsescu.

Pot înțelege, în ultimă instanță, respingerea propunerii premierului Ponta pentru portofoliul de la Transporturi ca pe o lovitură dată șefului Executivului, spre ”binele” PNL. Să zicem că ”dosarul personal” a ajuns o scuză ”instituțională”. Asta deși propunerea PSD este pe cât de legală, pe atât de legitimă. Mai mult, ministrul este în primul rând un personaj politic, nu un tehnocrat, ca atare și respingerea este una motivată politic. Fapt care încalcă statutul constituțional al Președintelui.

Nu pot înțelege însă întârzierea promulgării Codului Fiscal. Votat, practic, în unanimitate de Parlament, sprijinit de toate partidele, de mediul de afaceri, cerut de cetățeni. Voința lor nu mai contează? Contează doar dorința de a face rău adversarilor politici? Parcă serveam cu toții interesul național, nu? Sau interesul național are geometrie variabilă? E valabil doar pentru numirea șefului SIE, dar se evaporă când este vorba despre stimularea economiei?

Coabitarea este în firea lucrurilor, într-o democrație. Pentru că așa vrea poporul, și voința lui este lege pentru aleși. Trebuie să ne obișnuim cu gândul. Iar dacă voința cetățenilor nu este suficientă pentru unii politicieni, atunci să schimbăm Constituția astfel încât să facem posibilă și obligatorie coabitarea. Deși n-ar trebui așa ceva, dacă toți ne-am comporta rațional și responsabil. Nu facem politică pentru PSD, sau pentru PNL, sau pentru alt partid. Facem politică pentru a promova binele public. Și dacă pentru a-l servi trebuie să coabităm, vom coabita. ”Vreau guvernul meu, vreau parlamentul meu, vreau, vreau, vreau…” n-au ce căuta în ecuația asta. Singuri care vor ceva de la noi sunt cetățenii. Noi trebuie doar să vrem să le servim interesele. Restul este politicianism.

Autor: Ionut Vulpescu

Sursa: Ionut Vulpescu Blog

Abonează-te la newsletter