Analize și opinii Politică

O fi din foame, o fi din talent?

Înainte de schimbarea statului şi instituţiilor ar trebui să încercăm a ne schimba pe noi înşine. Altfel rămânem la văicăreală.

Cu ceva timp în urmă, într-o galerie pariziană, am găsit stinghere două tablouri imense ale maestrului Horia Damian. Şi-au găsit locul pe peretele biroului meu (…) de parcă se întorseseră acasă. Au ceva dintr-o catapeteasmă abstractă ce îndeamnă la linişte şi meditaţie.

În biroul meu (…) am atârnat colecţia de peisaje urbane a unui roman din New York. Căutând să-şi facă meseria în altă parte, arhitectul Radu Şerban (sunt mândru că mi-a fost asistent în tinereţe la arhitectură) şi-a luat familia şi desaga în spinare acum vreo 30 de ani. Geometriile violete şi roşii, şi albastre, şi galbene, proiectate pe ceruri de un alb de mătase, au ceva din căldura portului tradiţional. Au ceva din textura şi culorile unui covor oltenesc.

Am văzut pe un perete din prăvălia unui mic negustor dintr-un oraş italian o icoană pe sticla prinsă pe un ştergar brodat cu motive româneşti.

Acum câteva zile citeam scenariul pentru un film la Hollywood al unui mare romancier român plecat din ţară cu aproape 50 de ani în urmă. Dincolo de întâmplări, ghiceai o iubire imposibilă nu pentru că cei doi veneau din lumi complet opuse, ci pentru că el o zidea, ca şi meşterul Manole, în altarul scrierilor lui viitoare într-o altă limbă decât cea maternă.

Un gunoier din Atena fluiera o doină pe ritmul căreia îşi plimba alene mătura pe trotuar.

În schimb, oricât de multe studii a făcut, bucătarului danez de pe iahtul meu nu-i ies niciodată sarmalele (cu mămăliga o mai ghiceşte uneori).

Purtăm cu noi o sensibilitate care ne e proprie. Prin ea suntem puternici. Ne e dor de acasă. De multe ori mă întreb de ce. Odată reîntorşi în ţara gâlcevilor noastre cotidiene, parcă n-am mai avea nimic în comun. „Mai dă-l în mă-sa p’ăla” pluteşte în aer pretutindeni. Dacă prin alte părţi fiecare se pricepe la treaba lui, noi ne încăpăţânăm să le ştim pe toate. Vine treaba asta probabil din dispreţul faţă de şefi şi ierarhii în care am trăit cu neîndoielnică dreptate timp de jumătate de secol. Considerăm succesul un furt ordinar. Nu se putea altfel! E careva mai cu moţ? Negreşit vine din pile şi relaţii. Nu neg că poate fi şi aşa, ba chiar e de cele mai multe ori. Totuşi, nu putem confunda la nesfârşit regula cu excepţia. Regula tocmai s-a schimbat acum vreo 20 de ani. Persistă excepţia pentru că noi o lăsăm să trăiască în subconştientul propriu. Înainte de schimbarea statului şi instituţiilor ar trebui să încercăm a ne schimba pe noi înşine. Altfel rămânem la văicăreală. De abia apoi, în calitatea recăpătată de oameni respectuoşi şi respectaţi, putem repara lumea în care trăim. Aşa nu vom mai alege golani să ne conducă. Aşa nu vom mai fi ascultători, aşa nu vom mai crede minciuna din care se hrăneşte impostura.

Auzeam acum două seri la televizor un politician care, după ce ne învelea bine în cifre, ne demonstra cum trebuie strânsă cureaua pentru că aşa, pasămite, ne vom putea împrumuta să plătim pensii şi salarii. Austeritatea ar fi o dovadă de onorabilitate şi o garanţie că vom da banii înapoi. Cam cât de idiot poţi să fii pentru a susţine aşa o trăsnaie după experienţa recentei crize? „N-avem altă soluţie, e singura ieşire” s-a transformat de altfel într-un adevăr pe care îl acceptăm cu toţii în drum spre buza prăpastiei. Parcă nu am vedea în jurul nostru pe alţii care, aplicând o politică exact opusă, cresc ca Făt-Frumos din lacrimă. Să fie de vină oare fatalismul mioritic sau o lehamite şi un dor de ducă ce i-au cuprins pe toţi cei care s-au săturat să se uite la prostiile de la televizor. Ce e extraordinar însă e că, deşi exportăm şi cerşetori şi hoţi, politicieni rataţi din analfabetism, pe acolo pe unde ajungem suntem de obicei mai buni decât alţii. O fi din ambiţie? O fi din foame? O fi din talent? O fi din înverşunare? Nu ştiu.

sursa: adevarul.ro

Abonează-te la newsletter