Motto: “Decalogul a fost primul cod democratic din istoria omenirii.”
Definiţie: statul e aparatul cu ajutorul căruia forţa politică aflată la conducerea societăţii îşi realizează obiectivele. Afirm că propoziţia „Omul e o fiinţă socială” e adevărată. Afirm că din această propoziţie decurge consecinţa: Statul e necesar.
Afirm că propoziţia „Omul e o fiinţă socială” e echivalentă cu propoziţia: Omul e o fiinţă contradictorie; pe de o parte vrea să-şi afirme nestingherit individualitatea, iar pe de altă parte aşteaptă ca statul să-i garanteze siguranţa. Definesc prin nevoia de libertate, măsura aspiraţiei spre afirmarea nestingherită a individualităţii. Definesc nevoia de autoritate ca fiind măsura în care individul consideră necesar statul.
Definesc concepţia politică ca fiind rezultanta sumei vectorilor nevoie de libertate şi nevoie de autoritate. Concepţiile politice pot fi situate într-un plan cartezian, definit de axa nevoii de libertate şi de axa nevoii de autoritate.
Definesc planul (NL, O, NA) ca fiind planul concepţiilor politice.
NL — nevoia de libertate
NA — nevoia de autoritate
Fiecare punct din planul concepţiilor politice corespunde unei anumite concepţii politice. Dacă individul „i” are o anumită concepţie politică „CPi”, proiecţia pe axa nevoii de libertate reprezintă nevoia de libertate a individului „i” — „NLi”, iar proiecţia pe axa nevoii de autoritate reprezintă nevoia de autoritate a individului „i” — „NAi”.
Pentru a putea fi comparate, concepţiile politice trebuiesc raportate la morală. Definesc morala ca fiind codul etic general acceptat de societate la un moment dat. În ţările pretins creştine ar trebui respectat codul moralei creştine (în esenţă, codul moralei creştine este identic cu codul moral al iudaismului). Concepţiile politice pot fi analizate prin raportare la Decalog.
Analiza logică a Decalogului mă îndreptăţeşte să afirm că omul are drepturi şi îndatoriri.
Afirm că drepturile fundamentale ale omului sunt dreptul de proprietate şi dreptul de a afirma adevărul.
Afirm că îndatoririle fundamentale sunt: respectarea întocmai a poruncii „Să nu ucizi!” şi străduinţa de a-şi înfrâna pornirile instinctuale: egocentrismul, egoismul şi instinctul sexual.
Dacă analizăm deci prin prisma Decalogului nevoia de libertate, suntem obligaţi să admitem că există o limită inferioară şi o limită superioară a nevoii de libertate.
Limita inferioară e dictată de garantarea drepturilor fundamentale ale omului. Sub această limită nu există libertate (din punct de vedere creştin).
Limita superioară e dictată de respectarea îndatoririlor fundamentale. În afara limitei superioare omul renunţă la libertatea creştină.
LL – lipsa libertăţii
LC – libertate creştină
RL – renunţare la libertate
Dacă analizăm prin prisma Decalogului nevoia de autoritate constatăm că există, de asemenea, o limită inferioară şi o limită superioară a nevoii de autoritate.
Limita inferioară e limita de la care statul e suficient de puternic pentru a garanta siguranţa persoanei şi a proprietăţii.
Limita superioară e limita de la care statul interzice drepturile fundamentale.
LA – lipsa autorităţii
AN – autoritate necesară
EA – excesul de autoritate
Produsul dintre matricea nevoii de libertate şi matricea nevoii de autoritate defineşte spectrul politic.
Privit prin prisma moralei creştine, spectrul politic arată astfel:
Definesc câmpul central (LC x AN) ca fiind câmpul concepţiilor politice normale din punct de vedere creştin.
Trasez o axă prin extremităţile câmpului central (LC x AN) şi o denumesc axă centrală. Orientarea axei centrale e dată de raportul:
Definesc orientările în care NL/NA>>1 orientări ultraliberale.
Definesc orientările în care NL/NA<<1 orientări totalitare.
Atât orientările ultraliberale cât şi cele totalitare nu trec prin câmpul central, dar se întîlnesc la limită în câmpul RLxEA.
Pentru a putea analiza spectrul politic prin raportare la morala creştină, trasez prin centrul de greutate al câmpului central o perpendiculară pe axa centrală.
Orientările ultraliberale conduc la instituirea unui regim pseudodemocratic mafiot şi la anarhie, iar orientările totalitare conduc la dictatură.
Definesc prin pseudodemocraţie o pretinsă democraţie în care viaţa socială e guvernată de reguli mafiote, corupţia e generalizată şi se extinde, iar statul nu intervine când e sesizat.
Dacă raportăm spectrul politic la o axă, atunci acesta va arăta astfel:
În zona centrală sunt situate doctrinele politice normale din punct de vedere creştin, spre stânga e situată pseudodemocraţia, iar la dreapta sunt situate doctrinele totalitare. Pseudodemocraţia poate avea două variante: anarhia şi democraţia mafiotă; la dreapta pot exista două tipuri de doctrine totalitare: doctrine care recunosc (eventual discriminator) dreptul de proprietate şi doctrine care îşi propun să naţionalizeze mijloacele de producţie.
Dacă ne întoarcem la matricea spectrului politic şi o analizăm în condiţii de democraţie (stat responsabil netotalitar), constatăm că democraţia e posibilă doar în trei cîmpuri: în câmpul central, cînd oamenii înţeleg să respecte valorile creştinismului şi în câmpurile în care oamenii au renunţat benevol la aceste valori.
Câmpul excesului de libertate este expresia faptului că există oameni care ignoră societatea şi regulile moralei creştine şi se gândesc doar la sine.
Câmpul lipsei libertăţii este expresia faptului că există oameni care se simt slabi şi care au nostalgia dictaturii.
Tendinţele din cele două câmpuri sunt centrifuge: pe măsură ce unii oameni sunt atraşi de idei liberale, contestând utilitatea şi autoritatea statului, există alţii care doresc tot mai intens dictatura.
Considerând că doctrinele politice moderne: liberalismul, social-democraţia şi creştin-democraţia se încadrează în câmpul doctrinelor politice normale din punct de vedere creştin, propun următoarele definiţii:
— Liberalismul e o doctrină antipopulistă, liberală economic şi moral.
— Social-democraţia e o doctrină antipopulistă, relativ liberală economic şi liberală moral.
— Creştin-democraţia e o doctrină antipopulistă relativ liberală economic şi autoritară moral.
Social-democraţia şi creştin-democraţia limitează libertatea individului în plan material pentru că ambele presupun redistribuirea unei părţi din profitul realizat de individ şi intervin limitat în planificarea economică.
Creştin-democraţia este doctrina care îşi propune să afirme valorile creştinismului: respectarea dreptului la proprietate şi îndeplinirea datoriei de a afirma adevărul. Prioritatea strategică a creştin-democraţiei este redresarea morală a societăţii, de aceea obiectivul primordial al unui partid creştin-democrat trebuie să fie realizarea statului creştin. Prin stat creştin înţeleg aparatul prin ale cărui instrumente forţa politică aflată la conducere impune societăţii promovarea valorilor creştinismului. Pilonii de bază ai unui stat responsabil sunt educaţia şi justiţia.
Creştin-democraţia limitează libertatea individului în plan moral pentru că îşi propune să aşeze morala creştină la baza procesului de educaţie, combate mistica consumului şi interzice afişarea publică a comportamentului ce contravine moralei creştine (homosexualitate, pornografie, sexism).
În mod normal doctrinele politice moderne ar trebui să se încadreze în intervalul de centru al concepţiilor politice normale din punct de vedere creştin. Cred că putem lua în considerare două criterii în raport cu care pot fi clasificate doctrinele politice moderne:
- Dacă raportăm doctrinele la centrul absolut atunci ele pot fi clasificate astfel:
— creştin-democraţia e o orientare politică de centru;
— social-democraţia e o orientare politică de centru-stânga;
— liberalismul e o orientare politică de stânga.
- Dacă acceptăm în mod convenţional că dreapta reprezintă sensul respectării valorilor tradiţionale ale creştinismului, atunci e evident că doctrinele politice moderne trebuiesc clasificate astfel:
— liberalismul e o orientare politică de centru-stânga;
— social-democraţia e o orientare politică de centru;
— creştin-democraţia e o orientare politică de centru-dreapta.
În ambele variante ordinea, de la stânga la dreapta, este: liberalism, social-democraţie, creştin-democraţie. Aş putea accepta o altă ordonare a doctrinelor politice moderne doar dacă mi se defineşte criteriul de clasificare.
La fel ca şi iudaismul, creştinismul presupune datoria de a respecta Decalogul. Noul Testament nu propune un alt cod moral, ci doar afirmă că Decalogul trebuie să fie codul moral al întregii omeniri şi că omul este responsabil faţă de omenire.
Creştinismul precizează că străduinţa de a respecta Decalogul presupune înţelegerea necesităţii asumării responsabilităţii sociale şi cosmice individuale şi asumarea acesteia.
Creştinul este un om care a înţeles necesitatea respectării Decalogului, adică necesitatea de a-şi asuma responsabilitatea socială şi cosmică. Înţelegerea acestui imperativ se poate realiza doar prin revelaţie pentru că acesta contrazice pornirile instinctuale: egoismul si egocentrismul.
Prin prisma individualismului nu poate fi explicat nici sacrificiul Mântuitorului şi nici altruismul. Individualistul poate deveni creştin doar prin revelaţie. Necesitatea convertirii poate şi trebuie să fie argumentată raţional, dar convertirea e posibilă doar prin revelaţie.
Harul preoţiei este capacitatea de a stimula cu o argumentaţie logică şi prin exemplul personal producerea mutaţiei de conştiinţă de la nivelul individualismului la cel al creştinismului.
Raţiunea omului capabil să gândească universal şi social prin prisma Decalogului e situată pe un nivel superior celei a raţiunii omului care gândeşte prin prisma individualismului.
Raţiunea creştină este raţiunea omului capabil să gândească prin prisma Decalogului. Definesc raţiunea creştină prin produsul dintre raţiunea din sfera profană şi revelaţie. Proverbul „Fă ce zice popa, nu ce face popa!” exprimă în termeni accesibili omului simplu definiţia anterioară.
Interpretarea ad literam a raportului păstor-turmă evocat în Evanghelii este anticreştină şi conduce la misticism şi fanatism. Turma trebuie să înţeleagă raţional limbajul păstorului, nu să-l urmeze orbeşte.
Revelaţia este un fenomen mistic, o taină care nu poate fi explicată prin raţiunea care operează în sfera profană. Pretenţia de a explica prin raţiunea profană revelaţia, e echivalentă cu pretenţia de a-l vedea pe Dumnezeu („Cred că există, dacă mi-l arăţi!”).
Misticismul este refuzul sau incapacitatea de a gândi raţional în sfera profană. Misticismul este cauzat de prostie. Definesc prin prostie atât lipsa de inteligenţă cât şi ignoranţa.
Toleranţa este capacitatea de a admite că idei sau acţiuni pe care nu le înţeleg sau de a căror valabilitate, respectiv utilitate, nu sunt convins, nu îmi periclitează existenţa şi siguranţa individuală şi socială.
Toleranţa absolută este o inepţie. E evident că există idei şi acţiuni care periclitează siguranţa individuală şi socială.
Toleranţa creştinismului faţă de alte religii e posibilă în măsura în care codul moral propus de acestea nu contravine spiritului Decalogului. Toate marile religii spun acelaşi lucru.
Toleranţa faţă de ateism e posibilă în măsura în care există oameni declaraţi atei care respectă spiritul Decalogului.
Democraţia poate funcţiona eficient doar dacă oamenii înţeleg să-şi asume responsabilitatea socială, dar oamenii sunt diferiţi. Lozincile generale lansate de Revoluţia Franceză nu au nici o acoperire în afara moralei creştine.
Libertatea generală şi absolută e o utopie.
Dumnezeu nu ne-a făcut egali şi nici fraţi. În afara moralei Decalogului, egoismul şi invidia se exacerbează, oamenii pot fi fraţi doar în măsura în care Abel şi Cain au fost fraţi.
Singurul criteriu de comparaţie posibil al oamenilor este măsura credinţei în Dumnezeu. Cei care au înţeles necesitatea respectării poruncilor sunt liberi. Credinţa e măsura libertăţii. Egalitatea absolută e imposibilă, dar credinţa poate înfrâna egoismul şi invidia. Dumnezeu ne-a făcut diferiţi şi ne-a dotat cu raţiune. Egalitatea e posibilă doar în faţa Legii. Legea e aceeaşi pentru toţi. Oamenii sunt fraţi doar în măsura în care respectă Decalogul, altfel devin fiare care se pândesc reciproc.
Omul e prin natura lui o fiinţă mistică. În afara credinţei în Dumnezeu operează mistica profană. Doctrinele liberale propun mistica egoismului, în vreme ce doctrinele totalitare presupun renunţarea la responsabilitatea individuală şi propun mistica neamului, a proletariatului etc.
În liberalism instinctul de afirmare a individualităţii şi instinctul proprietăţii e exacerbat. Liberalul neagă responsabilitatea morală şi materială a individului faţă de colectivitate, contestă utilitatea respectării normelor morale, necesitatea redistribuirii venitului şi utilitatea planificării economice limitate, în vreme ce doctrinele totalitare contestă inviolabilitatea proprietăţii şi dreptul limitat la individualitate.
Dacă nu-şi stăvileşte setea de absolut în planul material, omul pleacă din haos şi ajunge în haos.
Există undeva, în spaţiul cu patru dimensiuni, un punct în care omul poate avea revelaţia că trebuie să renunţe la individualism şi că trebuie să se străduiască să respecte Decalogul. Din punctul respectiv începe drumul către Dumnezeu (Calea Mântuirii). Calea Mântuirii este o opţiune individuală, fiecare om care caută Mântuirea are drumul său. Drumul către Dumnezeu nu poate fi reprezentat într-un sistem cartezian. Într-un sistem cartezian poate fi reprezentată la un moment dat doar proiecţia acestui drum, iar proiecţia respectivă e situată undeva în câmpul concepţiilor politice normale din punct de vedere creştin.
În afara acestui câmp diverg extremismele.
Definesc individualismul ca fiind pretenţia omului de a-şi afirma individualitatea în afara moralei creştine.
Consider că, din punct de vedere creştin, raportul individualitate — individualism e identic cu raportul mistică-misticism.
Individualismul este o supradoctrină incompatibilă cu creştinismul, pentru că, negând necesitatea respectării Decalogului, individualistul neagă existenţa lui Dumnezeu. Individualismul este religia omului fără Dumnezeu; dumnezeul individualistului este individualistul însuşi.
Individualismul este o supradoctrină pentru că înglobează anarhismul, setea de dictatură personală, ultraliberalismul, pseudoliberalisrnul dar şi toate extremismele totalitare.
Omul care se crede Dumnezeu îşi poate permite orice:
— poate crede că nu are nici o responsabilitate socială şi atunci e anarhist sau ultraliberal;
— poate crede că poate face orice pentru a impune un sistem care i se pare just — individualistul care se simte prea slab pentru a se adapta liberei concurenţe doreşte dictatura şi devine nazist, legionar, fascist sau comunist.
În afara moralei creştine omul îşi poate permite orice. Asasinatul politic poate fi scuzat în numele doctrinei, laşitatea, minciuna, înşelătoria, crima, pot fi scuzate, libertinajul sexual poate fi identificat cu nevoia de libertate, totul este posibil.
Omului fără Dumnezeu minciuna i se pare firească. Puterea devine scop în sine pentru că ascunde lenea, prostia şi garantează bunăstarea materială. Preoţia şi politica ar trebui îmbrăţişate doar din vocaţia de a lupta pentru adevăr, dar pentru omul fără Dumnezeu tentaţia de a conduce justifică orice compromis. Scopul scuză mijloacele şi scopul e puterea.
Am definit ca drepturi fundamentale ale omului dreptul la proprietate şi dreptul de a afirma adevărul.
Creştinul are datoria de a afirma adevărul, dar în individualism, pe măsură ce setea de absolut creşte, creşte şi intoleranţa faţă de adevărul scos la lumina zilei. Pseudodemocraţia de esenţă mafiotă nu e cu nimic superioară dictaturii.
O pretinsă democraţie, în care omul nu îndrăzneşte să deschidă gura de teamă să nu fie suprimat, e la fel de monstruoasă ca şi o dictatură proastă.
Statul mafiot nu e cu nimic mai bun decât cel fascist. Ambele garantează nediscriminator proprietatea şi ambele astupă gura celui care vrea să strige adevărul.
Autor: Gheorghe Cionoiu
Sursa: Gheorghe Cionoiu- Critica Postmodernismului
Adauga comentariu