Nuţi, Zeus şi coşmarul nostru orwellian

În perioada comunistă am cunoscut persoane care citiseră volumele „Ferma animalelor” şi „1984”, semnate de George Orwell ( numele de scriitor al britanicului Eric Arthur Blair), dar şi inşi ce se dădeau culţi în cap doar pentru că lecturaseră ce se scrisese deaspre aceste cărţi, şi îndeosebi despre ultima, în care autorul a creat conceptul de Brig Brother, intrat ulterior în limbajul curent al criticii tehnicilor moderne de supraveghere individuală şi colectivă. Şi, ca să închei aceste precizări, ar mai trebui notat că adjectivul orwellian este folosit frecvent spre a ne referi la universul totalitar imaginat de scriitorul englez, care îmi apare mai îndreptăţit azi decât în trecut.

Spun asta în mod tranşant, plecând de la ceea ce s-a întâmplat în România în ultimul deceniu pe timpul celor două mandate ale lui Zeus. La încheierea lor am decis să nu consemnez evenimentul, convins că s-a pus capăt unei poveri psihice şi spirituale mai apăsătoare decât sarcofagul de la Cernobâl, metaforic vorbind. M-am înşelat, neanticipând cât de profund şi de pervers a marcat el vremea lui şi oamenii, între care s-a catapultat printre demonii negri o tânără venită de nicăieri, dacă îi abordăm din punct de vedere politic traseul.

Înainte, camionagii o ştiau de Gabi, acum a apărut cu alt prenume, ce trimitea la Elena din Troia, la mama-împărăteasă a lui Constantin cel Mare, la şefa camarilei lui Carol al II-lea sau, în fine, la scăpătata Lenuţă din Petreşti gonită de sărăcia din sat tocmai în Bucureşti, unde ilegaliştii ce o simţiseră în direct ca rea de muscă, au logodit-o cu un cizmar bâlbâit, pe care soarta l-a cocoţat în fruntea statului, analfabeta devenind „savant de renume mondial”, iar pe noi azvârlindu-ne în plin coşmar orwellian. Am fost foarte optimişti când, în 1990, am răsuflat uşuraţi, convinşi că am scăpat de el, nu ne-a dat prin minte că a fost o primă etapă, că îi va urma o alta, mult mai parşivă, mai insidioasă şi mai dificilă, dat fiind că era consemnată în momente în care se clama întărirea statului de drept, se bătea monedă pe independenţa justiţiei şi se făcea reclamă reformei profunde a instuţiilor cheie ale statului.

Zeus ne spunea toate astea atât de ritos, undeva, mai departe, geograficeşte vorbind, sloganurile lui erau percepute drept realităţi indubitabile şi lăudate corespunzător, încât nu o dată m-am întrebat dacă nu trăiesc în altă lume şi-mi scapă realitatea. M-am ciupit, nu era aşa, iar cu trecerea timpului am asistat cum coşmarul s-a dilatat şi aprofundat. Comentez evenimentele internaţionale din vara lui 1968, adică de 46 de ani şi jumătate!, şi trebuie să spun că am o carieră ce a cuprins mandatele a 8 preşedinţi americani, 7 preşedinţi francezi, 7 lideri la Kremlin, 6 cancelari germani şi numeroşi şefi de stat din lume, aşa încât pot spune că ştiu câte ceva despre mandatele acestora, inclusiv despre diferite evenimente neplăcute. Dar, despre niciunul nu am citit să-şi fi început mandatul precum Zeus la noi, care l-a atacat pe premierul francez Jean-Pierre Raffarin că ar fi luat mită de la Guvernul Năstase. Era vorba de o ţară al cărei preşedinte se bătuse ca un leu la summitul NATO din Madrid ca România să se afle în prima etapă a lărgirii Alianţei Nord-Atlantice, apoi sprijinise masiv intrarea noastră în UE.

Dar ce contau aceste amănunte, chiar dacă era vorba de una dintre marile ţări le lumii? El trebuia să dea în Guvernul Năstase, spălând rufele în Europa! Tot în cei peste 46 ani de comentator extern nu-mi amitesc să fi văzut un şef de stat bătând darabana pe podeaua unui restaurant, fie el la munte, la mare ori în capitala unei ţări, tragându-se de … cu nu ştiu ce guristă, bând bere la halbă în nu ştiu ce dugheană sau dând sticla de şampanie pe gât pe o estradă bucureşteană la cumpăna dintre ani. Da, s-a vrut „preşedinte-jucător”, dar nu se face asta introducând vulgarul în obişnuinţă şi prevalându-se de el spre a se pretinde popular. Cum nu te bagi în hora ţigănească, altfel foarte originală, pentru voturi, nu-ţi laşi fratele să boteze un puradel şi apoi să fie „omenit”, adică târât în mocirlă.Cu ce preţ ? Tot Zeus şi-a început „domnia” cu o declaraţie şocantă, într-un limbaj de port uitat, făcută publică ulterior de unul dintre consilieri:„Dacă tot e s-o sugem, măcar să fie a Licuriciului Mare!”, ar fi zis el la o şedinţă secretă. Pe urmă, după o vizită în Siria, una dintre puţinele ţări care l-au primit, a explicat importanţa acestui stat pornind de la faptul că acesta „se învecinează cu Palestina” (!?), excluzând Israelul din geografia zonei şi preluând teza Damascului, care nu recunoaşte statul evreu.Curios ori nu, la Cotroceni, el a trădat cu vârf şi îndesat himerele matrozului, care, aflat la bordul navei, odată cu lăsarea nopţii, priveşte cerul înstelat şi se visează bând rom în primul port ce urmează, după care fuge la casele cu lampion roşu. După ce a „rodat-o” pe Nuţi la primăria Bucureştilor, a făcut-o şefa cancelariei prezidenţiale, unde ea a apărut purtând rochii transparente, mulate pe corp, şi bikini de culoarea roşului de Toledo. Cultă în cap şi decoltată, ne-a demonstrat în direct şi la oră de vârf cum îl va muştrului pe „preşedintele” Norvegiei, pentru derapajele sale în sânul UE, din care această ţară nu face parte. A fost începutul nesătulei Nuţi de politică, întrucât s-a vrut ministră peste două ministere, cu super buget în criză economică gravă, ocupând un palier şi ceva la guvern, devenind, ca şi Leana lui zăpăcitul din capul statului de ieri, tot un Cabinet 2. A construit terenuri de fotbal în sate fără tineri ori în pantă, telescaune în zone sărace, pe care nu le foloseşte nimeni. Mai presus de toate, la Palatul Cotroceni exercita o influenţă vizibilă.Fostul purtător de cuvânt al lui Zeus, Valeriu Turcanu, declara că a renunţat la post din cauza ei, ca şi Adriana Săftoiu, Renate Weber ori Andrei Pleşu, mai înainte. Ca pupilă- sau ce-o fi fost- a lui Zeus a căpătat influenţă uriaşă pentru că – se ştie- puterea subjugă, s-a văzut protectoare a lui la nivel de serviciu secret şi pretinde că i-a completat fluxul furnizat zilnic de SRI cu informaţii netrunchiate şi adevărate. Ajunşi aici, aş întreba: în ce calitate, de unde le avea şi cum le obţinea?

Oricum am suci-o ne ducem cu gândul la năravurile Lenuţei, aşa că nu contează doar coşmarul orwellian, ci efectul lui devastator. Încă un exemplu: înaintea unei vizite a lui Zeus într-o ţară importantă am făcut un interviu cu ambasadorul la Bucureşti al acestui stat. Interlocutorul mi-a vorbit şi despre convorbirile ce le vor avea cu omologii lor locali membrii delegaţiei române, pe care i-a nominalizat aşa cum îl înştiinţase Administraţia Prezidenţială Am difuzat interviul, dar, în dimineaţa vizitei, m-am trezit cu un telefon de la ambasador. Era derutat, în delegaţie apăruse, exact peste noapte, Nuţi, el nu fusese anunţat, iar la aeroport s-a creat un mic incident diplomatic, ea nefiind salutată de omologul său. În vreme ce poporul, de care habar nu au avut, se zbătea în boli, chinuri şi sărăcie, ea apărea la inundaţii şi oferea pantofi cu tocuri cât „rigla” lui Terente ori făcea şi desfăcea jocurile la Cotroceni. Refuzată de pedelişti în fruntea partidului, Zeus i-a făcut un partid-jucărie, i-a promis c-o băga sus de tot şi aşa se explică ieşirile lui, care au atins paranoia în ultima jumătate de an, spre a-i face pârtie. Prin sforile pe care le-au tras cei doi la Cotroceni şi în afara lui, prin coşmarul orwellian instaurat în ţară au aruncat în deriziune realizările justiţiei din deceniul ultim, au umbrit total instituţii de bază şi ne-au maculat viaţa de zi cu zi. Le doresc să devină cât mai curând cadavre politice, încheindu-se astfel o epocă sumbră din istoria noastră.

Autor: Dumitru Constantin

Sursa: Cotidianul