Politică

Noua politică externă a Rusiei şi România

putinÎn urmă cu aproape o lună de zile, la Moscova, a avut întâlnirea bianuală, tradiţională, a preşedintelui Rusiei cu şefii misiunilor diplomatice ruseşti în lume. Reuniunea şi discursul preşedintelui – deloc un text doctrinar – probabil au marcat, în viziunea Kremlinului, încheierea unei perioade confuze, tensionate şi de confruntare, în relaţiile dintre Occident şi Rusia. Din noiembrie trecut, punctată de trei crize succesive – (1) criza politicii externe nesustenabile a Uniunii Europene, la Vilnius; (2) criza de la „Noul Zid al Berlinului”, din Ucraina, şi (3) criza din „background” (fundal), generată de lipsa de consistenţă a politicii externe americane în toată Europa –, această perioadă, a estimat liderul rus, s-a încheiat la începutul lui iulie, după mai bine de opt luni. Din spusele sale reieşea că Moscova ar fi câştigat, iar argumentele „din teren” erau de partea lui: „Ostpolitik”-ul Bruxelles-ului a fost un eşec, la Vilnius Vestul a intrat cu oiştea în gard; prezenţele fizice, retorica agresivă şi „înfrăţirea” live cu Maidanul, la Kiev, ale lui John McCain, John Kerry, adjuncta Nuland şi Joseph Biden s-au încheiat cu… reîntoarcerea Crimeii la Rusia (!); iar speranţa transatlantică de toamna trecută, de extindere a UE până în Caucaz (mai voia cineva pînă în Caucaz, acum 73 de ani), s-a transformat în „extinderea” Rusiei în Vest, până la Berlin, în detrimentul Americii – un sondaj recent a relevat că 40% dintre germani s-au pronunţat pentru adâncirea cooperării cu Rusia, faţă de 35% cu Statele Unite. În aceste condiţii, expunerea lui Putin în faţa corpului diplomatic rus, mesajul său „extrovertit” permit înţelegerea mai bună a ceea ce vor însemna, câţiva ani buni, politicile internaţionale ale uneia din cele două superputeri ale lumii.

Dar, după Siria, după Vilnius, Crimeea, preferinţa în sondaje a germanilor pentru ruşi, apariţia „noii majorităţi Putin” în Rusia, reale, afacerea-mamut cu China – un contract de gaze de 400 miliarde dolari –, reapariţia ruşilor în America Latină şi „remake”-ul cu Castro, la Havana, precum şi sporovăiala relaxată, de trei ore, Putin-Merkel, la un meci de fotbal la Rio, toate aceste succese ruseşti, şi altele, din ultima vreme au umplut paharul. Trebuia, vorba lui Obama, dată „trezirea”. Şi s-a dat. La 17 iulie, la numai patru zile după şueta amicală germano-rusă de pe Maracana, un alt Pearl Harbor, un alt 11 septembrie, de data asta numit zborul MH 17, adică „trezirea”, a picat din cer. Tragedia lui Malaysia Air – Malaysia Air, singurul loc din istoria lumii unde trăsnetul a lovit de două ori în trei luni, foarte ciudat – a schimbat brusc totul, Putin putea fi demonizat, Rusia odată cu el. Dar asta a durat puţin, vreo trei săptămâni. „Iadul” promis ruşilor de McCain, statutul de stat-paria conferit Rusiei de media ostilă, tornada ucigaşă de sancţiuni economice, noua politică de „stăvilire” globalistă a Moscovei etc., toate acestea nu s-au prea întâmplat, iar şansele să se întâmple s-au cam risipit vineri 1 august, când preşedintele Obama l-a sunat pe preşedintele rus şi i-a spus două lucruri esenţiale: 1) că SUA nu au de gând să pornească un „nou război rece” pentru MH 17, sau Ucraina, şi 2) că, în ce priveşte separatiştii ruşi din acea ţară, el preferă să găsească, împreună cu Putin, o „soluţie diplomatică”. Telefonul de la 1 august pare să permită Moscovei să iasă din defensivă, după numai câteva săptămâni pline de provocări imediate, şi să se întoarcă la planificările sale de politici internaţionale, aşa cum au fost expuse ele la reuniunea preşedintelui cu diplomaţii ruşi.

Revenind, deci, la întâlnirea lui Putin cu ambasadorii, de luna trecută, preşedintele rus a lansat o provocare Statelor Unite, în genul celei trimise Moscovei, în anii ’80, de către fostul preşedinte american Ronald Reagan – Uniunea Sovietică, „Imperiul Răului” – atunci când a afirmat că bazele politicii internaţionale a ţării sale sunt şi rămân „adevărul, justiţia şi puterea superiorităţii morale”. A fost limpede că liderul rus încearcă să promoveze ideea unei Rusii puternice, independente, egale Americii, cu o politică externă dinamică şi expansivă. O Rusie exponentă a unei moralităţi creştine pilduitoare, în faţa unui Occident aparent debusolat ideologic, moral şi social. Ceea ce occidentalii critică la conducerea politică de la Kremlin, crede Putin, este exact ceea ce slăbeşte acum Vestul, la el acasă – un neoliberalism vorace, transnaţionalizat, împotriva statului social; o îndepărtare de valorile moral-creştine; o sărăcire rapidă a majorităţii absolute a populaţiei, cu efecte corozive asupra „urzelii” societăţii; un politicianism sforăitor, pus în slujba unor elite corupte şi rupte de realitate etc.

Şi, în unele cazuri de mare interes pentru Moscova, se pare că Putin are o audienţă notabilă. În ce priveşte Germania, de pildă, liderul ruşilor a fost mult ajutat de preşedinţia eşuată a lui George W. Bush jr., ea a modificat considerabil relaţia dintre germani şi America. Atunci când cancelarul social-democrat Schröder s-a împotrivit deciziei Casei Albe de a invada Irakul, în 2003, reacţia opiniei publice a schimbat definitiv percepţia şi imaginea SUA în acea ţară. Astăzi, berlinezii compară ambasadele celor două superputeri din oraşul lor şi cred că cele două clădiri reflectă exact diferenţele dintre psihologiile naţionale ale celor două naţiuni. Ambasada americană, locată în Pariser Platz nr. 2, este o fortăreaţă masivă, apărată de bariere de oţel, camere de supraveghere, geamuri blindate şi bodyguarzi. Biroul ambasadorului Emerson, de la etajul 5, are la intrare o uşă blindată, iar ferestrele dinspre Brandenburger Tor sunt atât de groase încât par să reziste şi la suflul unei explozii atomice. Ambasada Rusiei, de pe Unter den Linden, este deschisă, fără bariere şi bodyguarzi, suni la o uşă simplă, spui cum te numeşti şi ţi se deschide, nimeni nu-ţi verifică geanta şi nu-ţi reţine telefonul mobil, să ţi-l înapoieze la plecare. Interioarele sunt spaţioase, luminoase, mobilate cu mobile stil şi candelabre vechi. Ambasadorul te primeşte vorbind o germană aproape fără accent, crede că „germanii sunt mai apropiaţi de Rusia decât oricare altă naţie europeană”; germanii cred şi ei asta – 58% dintre ei vor să fie independenţi de americani – iar Putin gândeşte că noua politică externă a Rusiei dă, de pe acum, roade importante exact acolo unde contează cel mai mult, în inima Europei.

Şi, alături de eşecul integrării Rusiei în Vest, în ultimele săptămâni la Kremlin aproape că se ignoră sanţiunile europenilor şi se vorbeşte tot mai insistent de realocarea resurselor regionale la nivel naţional, de atragerea de capitaluri străine în anumite sectoare ale economiei, de Uniunea Euroasiatică; de renaţionalizarea unor sectoare strategice ale economiei; de „dezoffshorizarea” şi revenirea capitalurilor emigrate sub jurisdicţie rusă; în sfârşit, de „dedolarizarea” aceleiaşi economii, a finanţelor şi a comerţului exterior, şi de folosirea rublei în operaţiunile externe. Se vorbeşte de un alt plan, deci, de întărire din interior a politicii externe a Rusiei.

Pentru România, în prejma alegerii unui nou preşedinte al ţării, în noiembrie, după o împotmolire şi o alienare de 10 ani, oportunităţile oferite de acel discurs al liderului Rusiei sunt considerabile. Afirmaţia că evenimentele din Ucraina au făcut ca „Rusia să întoarcă spatele Vestului şi să privească către Est” este una strategică, şi promiţătoare. Cu 650 km de frontieră directă cu Ucraina, posibil iarăşi cu o graniţă directă cu Rusia, dacă lucrurile o vor lua razna la Odessa, Marea Neagră şi lângă Dunăre, cu acelaşi geopolitic „As Is”, fatalist, atârnat de gât, Bucureştiul de după noiembrie ar trebui să reflecteze foarte bine la ea. Să se gândească, având în minte UE, NATO şi realitatea locului, şi nu balivernele şi lamentările aberante ale lui d’alde Băsescu şi Fota la oaspeţi de peste Ocean, cum că „vai, o să ne atace ruşii, ce ne facem cu NATO punctul 5 etc.”.

A mai spus Putin diplomaţilor ruşi că Europa, şi nu Asia, a devenit, pentru Rusia, „o prioritate şi un partener important, vital”, iar aici s-ar putea găsi o cheiţă preţioasă pentru viitorii Cotroceni – o negociere nouă a României cu Rusia. O altfel de negociere decât în trecut, spre a testa buna-credinţă cu care liderul de la Moscova va fi dispus să-i dovedească Bucureştiului că este „prioritar, vital şi important”, ca european şi vecin de un amar de vreme de istorie. Preşedintele rus a vorbit, apoi, de Rusia ca „o parte a Europei”. Aici, la chestia asta cu Rusia ca „o parte a Europei”, diplomaţii români ar trebui să devină mult mai relaxaţi, atunci când vor sta jos şi vor negocia, orice, cu omologii ruşi. Ar trebui să „uite”, pentru câteva ore, că istorii controversate au fost mereu, în trecut, partea ţâfnoasă şi păguboasă din politica externă a României faţă de ruşi şi ar trebui să ţină minte că peste 10 minute doresc să negocieze în jos un preţ la gaze naturale ruseşti, de la 560 dolari 1.000 mc la 380. Ar trebui să negocieze ca de la european la european, exact aşa cum s-a lăudat Putin că ar fi şi dânsul, şi toţi ruşii. Şi, astfel, să aducă înapoi, acasă, bani economisiţi, mai bine de 1-1,5 miliarde pe an, după cum n-au fost aduşi în ultimii 10 ani – un alt „preţ” al politicii regionale, antiromâneşti, a lui Traian Băsescu.

În anii următori, politicile internaţionale ale Rusiei vor fi o sursă permanentă pentru „breaking news”-urile şi comentariile mediei. Probabil şi o preocupare importantă la Bucureşti, dacă vor fi tratate pe măsură de către politicieni, oamenii de afaceri şi formatorii de opinie publică.

Autor: Radu Toma

Sursa: Cotidianul

Abonează-te la newsletter