„Eu unul prefer un pungaș independent unui om de treabă lingău.” (Henry de Montherlant, Carnete…, Editura ICR, 2011, p. 17)
Aproximativ 25% din populația României se află în clipa de față în risc de sărăcie, ceea ce vrea să spună că nu au venituri lunare medii decât cel mult pentru a se hrăni, a se încălzi și a se îmbrăca[i].
Aproape 20% din forța de munca activă, deși este angajată, câștigă atât cât este necesar pentru a supraviețui în condițiile prezente de dezvoltare ale societății românești. Dacă definim standardul de sărăcie la un nivel mai ridicat, inspirat de societățile bogate ale continentului european, atunci 37,3% din societatea românească, adică 7,5 milioane de locuitori, trăiau în sărăcie în 2015. Chiar și după încasarea ajutoarelor sociale, procentul săracilor din România rămâne aproape la fel de mare ca atunci când nu primesc aceste ajutoare. Impactul acestora este în cele din urmă scăzut. Inegalitățile în distribuția veniturilor din Uniunea Europeană (2015) sunt cele mai mari în România[ii]. Nord-estul României figurează ca unul dintre polii de sărăcie ai Europei. 43,9% din forța de muncă de pe piața românească câștigă sub 1000 de lei pe lună, în condițiile în care doar 0,7% sar de 10,000 lei, echivalentul salariului mediu din Germania[iii]. 5% au salarii de peste 4000 de lei[iv]. Cine știe care este rata reală a șomajului, naturalmente, nu cea estimată la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM)[v]? Nivelul de educație al populației adulte din România nu numai că este situat la fundul clasamentului țărilor din UE, ci este unul modest: peste 90% dintre românii cu vârste cuprinse între 55 și 74 de ani au absolvit cel mult liceul (în jur de jumătate au doar școala generală), iar mai puțin de 20% dintre cei între 25 și 54 de ani, în ciuda exploziei de universități după 1989, au studii superioare[vi]. Angajații bugetari sunt în medie remunerați cu aproape 100 de euro mai mult decât forța de muncă din mediul privat, deci cei care participă cel mai mult la realizarea profiturilor[vii]. Stabilitatea locului de muncă în calitate de angajat la stat este, în același timp, mai mare în medie decât cea a angajaților de pe piață.
Ne comparăm cu Bulgaria sau cu țările din afara Uniunii Europene, ca Serbia sau Turcia, unde problemele sociale sunt ceva mai grave decât în România. Cu toate acestea, ironia este că nu am dus-o niciodată mai bine decât acum: în 2008, 44,8% dintre români erau expuși riscului de a fi săraci, adică peste 9 milioane de cetățeni. Anii 1990-2000 au fost de departe cei mai brutali pentru populația României de după 1950: numai inflația medie anuală a oscilat între vârful de 256,1% (1993) și 45,7% în anul 2000 (anii 1995-1996, cu o inflație medie de aproximativ 35%, ies în evidență ca fiind cei mai stabili în materie de prețuri)[viii]. Creșterea populației rurale între 1996-2000 în defavoarea celei urbane, în condiții de pace, arată dimensiunea scăderii nivelului de trai și a sărăciei în creștere din România sfârșitului de secol XX. Cei care au migrat voluntar la sat au făcut-o pentru a trăi din mica lor parcelă de pământ, asupra căreia deveniseră proprietari la finele anilor 1990. Aceste mase mizere au asigurat grosul materiei prime pentru valurile succesive de emigrare de după 2004 încoace. Indubitabil, toate aceste deplasări pașnice de populație sunt binevenite din punctul de vedere al elitelor politice: chiar dacă oamenii sunt dați afară din țara lor pentru simplul motiv că trăiesc la limita subzistenței, cu venituri infime, doar amenințarea cotidiană cu extincția îi învață să devină mai productivi, să capete îndemânările (skills) necesare unei munci complexe, poate chiar să arate spirit antreprenorial, mai ales după cura de know how de pe șantierele, din azilurile de bătrâni, din bordelurile și de pe ogoarele Europei Centrale, Sudice și de Vest. În pofida celor 3 milioane (poate chiar mai multe) de emigranți, care au ajustat pozitiv statisticile oficiale, România are o societate pe zi ce trece mai divizată. Mirarea este că aceste buletine medicale ale societății românești – comune fiecărui stat de pe continent – au devenit din ce în ce mai vizibile în spațiul public după momentul intrării în Uniune la 1 ianuarie 2007. Cu toate că aceste informații se cunoșteau din raportările oficiale încă de dinaintea aderării, autoritățile publice și politicienii aleși democratic ridicau din umeri calmi la auzul lor, neconstituind material de vii polemici în sfera publică, ci numai ocazia unei infinite impasibilități cinice: organismul social este în ,,tranziție”, iar hemoragiile mai mult sau mai puțin controlate apar ca obligatorii pentru revenirea României în Europa, după deturul comunist, cel care era vinovat pentru starea precară a țării în 1990. Puțină suferință populară nu strica înaintea ,,marelui salt înainte” – convergența cu statele bogate ale continentului. Situația economică a României la începutului anilor 2000 era cea mai bună dintre cele mai rele alternative aflate la dispoziție. Din fericire, s-au făcut progrese, dar anul 2017 ne găsește acolo unde eram și acum două decenii: suntem cu trei trepte mai sus, dar distanța măsurabilă dintre nivelul de trai din România și cel din Cehia sau Slovenia a crescut considerabil în defavoarea societății românești. Afluența din Scandinavia hiperboreană rămâne pentru români ultima Thule. Tranziția a fost un eșec numai pentru că nu a fost dusă până la capăt: statul a protejat patriarhal populația. Cetățenii nu au simțit suficient de mult pe pielea lor beneficiile libertății comerțului, ale privatizării tuturor companiilor de stat, ale sistemului medical și ale învățământului ,,gratuit și de stat”: raiul deregularizării, în care piața ar fi creat spontan mecanismele sale de autoreglare, a fost refuzat de o societate cu viziuni ,,comuniste”, suferind nu numai de beteșuguri fizice (foame, frig, inactivitate – adică șomaj, care este ,,lenea” neoliberalilor etc.), ci de blocajele psihologice pe care le provoacă păcatul nevenial al ,,fărădelegii etatiste”. Recuzarea oricărei forma mentis colectiviste capătă accente teologice propiață de factură protestantă: ,,Schimbul și producția de mărfuri devin un soi de loc intermediar, între voințele individuale, total neputincioase, și voința lui Dumnezeu, absolută și universală, în care se realizează transmiterea de semnale între planul divin al predestinării și acțiunile individuale.”[ix] Cum s-au îmbinat planul cel mai sordid al existenței materiale cu cel mai înalt și mai abstract al aceleiași realități sociale într-un obiect teologico-politic de inspirație neoliberală? Înaintea unei tentative de răspuns, pornind de la cartea lui Alexandru Racu, Apostolatul antisocial (Editura Tact, 2017), să facem câteva mențiuni despre ,,intelectualitatea” românească de după 1989.
Dacă printre intelectuali includem automat artiști plastici, muzicieni, romancieri și poeți, atunci, încă din prima clipă, suntem nevoiti să recunoaștem că aceștia s-au remarcat fie printr-o indiferență crâncenă față de convulsiile societății timpului lor (preferând dulcele solipsism de factură idealistă), fie prin lecturarea aceleiași realități sociale într-o manieră reducționistă, maniheistă, inflamată moral, din care trebuia obligatoriu să rezulte ,,greaua moștenire” a epocii comuniste, traumă de natură mai degrabă mentalitară decât materială, dacă ar fi să le dăm crezare. Trăind într-o societate volatilă și dificil de catografiat, romancierul postrevoluționar din România adora scriitura calofilă, în care egoul primează într-un dincolo de lume doar pentru că realitatea nu are nici un sens în această lume. Antirealismul balzacian este curentul literar predominant în mediile intelectuale postcomuniste[x]. În ciuda faptului că poziția socială a scriitorului s-a erodat până la insignifianță după 1989, iar acesta nu se poate nici măcar întreține din încasările de pe urma cărților sale, în vreme ce piața cititorilor, date fiind sărăcia și educația modestă a maselor, este prea mică pentru a putea susține material mai mult de câteva edituri mari, care, la rândul lor, nu-și pot remunera convenabil autorii pentru a le consolida statutul profesional, scriitori români nu au fost în stare să propună o viziune artistică lucidă a infernului social românesc. În afara prozei și poeziei mizerabiliste din preajma anului 2000, în care disperarea și lipsurile materiale ies în relief cu o prospețime șocantă, ,,utopia literaturii nu doar substituie (…) orice schemă socială veridică, ci se maschează orice comportament minim integrat social.”[xi] Evadarea din realitatea dezgustătoare a celorlalți avusese loc după 1980, când postmodernismul românesc își cucerește pas cu pas locul în spațiul cititorilor rafinați de literatură ca fiind un soi de irealism asocial, intim subversiv, întrucât neconform cu prescripțiile politice ceaușiste, pentru regimul comunist. Marginalitatea elitist-sfidătoare a continuat și după 1989, în condiții economice și politice care fac din cultul Marelui Estet o neverosimilă invitație la suicid. Pe de altă parte, supapa de siguranță a fost întotdeauna pentru scriitorul român statul. Fără leafa de la universitate sau de la Academie, fără bursa plătită regulat de o instituție publică, indiferent cât de mărunte, scriitorul român a fost și este încă, după 1989, condamnat la foame. El este un personaj pe care piața liberă îl alungă. Cititorii nu găsesc suficientă valoare utilă în cărțile sale pentru ca bietul scriitor să poată spera ca rezultatul eforturilor sale creatoare să primească o valoare de schimb decentă și demnă pentru nevoile sale private. Capitalismul se împacă excelent doar cu scribii ușor de citit, care ambalează banalități și idei luate de-a gata, în care cititorul găsește numai plăcerea lecturii, nu și greutatea respingătoare a înțelegerii serioase a realității.
Tocmai de aceea, dacă vrem să identificăm locul în care intelectualul se reproduce de la sine, acela este mediul academic. În anul universitar 2014-2015 existau în România 27.722 de cadre didactice. Puțin peste 30% dintre populația cu vârste cuprinse între 19 și 24 de ani era înscrisă la facultate, cea mai mare parte provenind din centre urbane dezvoltate[xii]. Nu are rost să aducem în discuție aici și acum caracterul periferic internațional și deficitar pe piața forței de muncă al majorității zdrobitoare a universităților private sau publice din România. Ceea ce dorim să se rețină sunt două aspecte conexe: pe de o parte, fiecare configurație parlamentară de după 1990 a avut în România un procentaj sensibil de politicieni cadre universitare (la fel și în guvernele aceluiași interval[xiii]), pe de altă parte, raportat la venitul mediu din țara noastră, un conferențiar sau un profesor universitar, plătit din bugetul de stat, câștigă de câteva ori salariul mediu pe economie, având, în mod normal, o normă didactică de câteva ore pe săptămână. Dacă mai punem la socoteală posibilitatea de a suplimenta salariul cu parte din taxele plătite de student, ceea ce se întâmplă pretutindeni în mediul universitar de stat, atunci un profesor universitar intră în categoria celor 5% dintre cetățenii României cu salarii de peste 4000 de lei pe lună. Dacă, pe lângă aceasta, cadrele didactice desfășoară proiecte stipendiate de stat sau de Uniunea Europeană, au funcții de conducere în universitate sau lucrează în paralel într-o instituție de stat sau privată, cumulând norme didactice, atunci un profesor universitar pătrunde cu ușurința în acea sferă înaltă, a celor 1% dintre cetățenii României, cu venituri salariale declarate de peste 10000 de lei[xiv]. Dacă deține afaceri sau își închiriază, în cazul în care are așa ceva, proprietățile, un cadru didactic universitar se poate, desigur, considera un om bogat. Aceste compartimentări nu sunt simple speculații și jonglerii formale, ci o încercare de a descrie o situație cât se poate de reală pe piața muncii. Prăpastia care separă un cadru didactic din mediul academic, chiar și la nivel de lector, de societatea de rând rurală este imensă. Doar unii dintre corporatiștii, medicii, ofițerii, unii avocați, personalul din unele ministere, micii antreprenori din România îi depășesc ca venituri. Pe lângă faptul că universitățile se prezintă public ca spații închise, în care clientelismul și nepotismul sunt încă prea mult la ele acasă, intelectualii universitari sunt, atât prin venituri, cât și prin pregătire (sursă de prestigiu), superiori păturilor sociale majoritare din democrația românească. Departe de a fi simpli profesori universitari, cum sugerează ironic Alexandru Racu într-o notă de subsol de la începutul cărții lui, titlul de cadru universitar înseamnă în România mult mai mult decât ne imaginăm la prima vedere. Este chiar una din pozițiile sociale de primă mână în formarea agendei publice și a politicilor statului român. Dacă nu sunt și nu au puterea, universitarii sunt, oricum, agenții intelectuali ai acesteia, indiferent de spectrul politic.
Cu toate acestea, o specificare trebuie făcută aici: universitarii care lucrează exclusiv în mediul privat, fiind ombilical legați, în calitate de furnizori de servicii educaționale, de cumpărătorii direcți ai acestora, studenții, pot adopta poziții ideologice și susține politici publice care coincid cu interesele lor materiale pe termen mediu sau lung și cu buna funcționare a firmei pe care o reprezintă, în măsura în care respectă legile statului. Consecințele sociale defavorabile ale activității lor sunt suportate de cei care au intrat într-un contract cu ei, în mod voluntar și conștient. O universitate privată poate face profit sau poate da faliment, ambele posibilități decurgând din independența sa financiară ca actor economic pe piață. În România, aceste universități sunt considerate, nu chiar pe nedrept, fabrici de diplome și locuri de făcut bani relativ ușor, însă nu centre de cunoaștere științifică sau relee de influență intelectuală asupra societății.
Adevărata dificultate ideologică este de a înțelege ce fac, totuși, universitățile de stat, care, dacă nu pot da faliment, nici nu sunt autonome în raport cu Ministerul Educației și cu succesivele guverne ale României postdecembriste. Fiind finanțate în proporție considerabilă din taxele și impozitele contribuabililor, adică inclusiv ale acelora, după cum am văzut, cu venituri mizerabile și cu niveluri precare de educație, instituțiile universitare de stat trebuie periodic consultate: cum acționați voi pentru binele societății românești? Cât din ce studiați se întoarce prin cunoașterea științifică a realității, materializată în măsuri economice ale statului sau chiar ale mediului privat, la cei care vă suportă existența? După cele mai multe date Eurostat, centrele universitare de stat din România, care sunt, de asemenea, cele mai respectabile și cu cel mai mare număr de studenți la momentul actual, au contribuit într-o mică măsură la binele general și, reciproc, au pus umărul, măcar prin tăcere și inutilitate, la starea de fapt a societății românești: sărăcie distribuită din plin și standarde joase de educație publică. La prima vedere, atât Academia Română, cât și primele cinci universități din România, toate fiind sprijinite covârșitor din bugetul de stat, sunt confiscate de clientela politică, de senatori, deputați, ofițeri cu rang înalt în fosta Securitate sau actualele servicii secrete, mai precis spus, cu excepția câtorva cercetători care își fac treaba aproape autist, se are în vedere doar bunăstarea acelora care conduc respectivele instituții, toți făcând parte din acea restrânsă categorie socială a celor cu venituri lunare de cel puțin cinci ori mai mari decât salariul mediu pe economie. Chiar și când angajații acestor instituții de cunoaștere sunt specialiști valoroși și personalități în domeniul lor de cercetare, ceea ce se întâmplă extrem de rar, mesajul lor nu doar că nu ajunge la publicul educat și interesat din România (o mică parte din absolvenții cu studii superioare sunt cei care țin în viață plăpânda piață de carte, prin simpul fapt că nu au încetat să citească), dar nu este nici măcar discutat serios de comunitatea academică largă. Deși trăiesc într-o lume mică, unde fiecare cunoaște pe fiecare, rezervată intimităților de tot felul, cercetarea românească este fragmentată nu de turnul de fildeș în care s-a izolat (deși se poate vorbi de așa ceva), ci de ambiția de a construi un labirint în interiorul acestui turn. Proprietarii și curatorii turnului țin cu ei cheile de la sipetul bugetului de stat, iar calitatea par excellence a acestora este una politică, de demnitari ,,savanți” ai societății românești.
Prin urmare, Alexandru Racu scrie despre intelectualii publici neoliberali din România postcomunistă, acele figuri publice care au amestecat în același cazan vrăjitoresc iubirea pentru creștinism și cea pentru afluența pieței libere. Continuând argumentul desfășurat mai sus, se poate pune o întrebare: cine i-a omologat pe intelectualii publici cu statutul pe care îl au acum în România? Dacă ne-ar trece prin cap să răspundem piața, ne-am afla într-o dificultate nu numai epistemică, ci și una de natură financiară: niciunul dintre acești intelectuali publici nu poate trăi acceptabil din drepturile de autor. Publicul, extins la maximum, pe care se bazează scriitorul român în acest moment istoric este de ordinul câtorva zeci de mii de persoane, ceea ce se poate spune despre orice alt autor din România, indiferent că este economist sau creator de povestiri licențioase. H.-R. Patapievici a lucrat toată viața la stat, începând de prin anii 1980, iar atunci când nu a fost angajat, pe criterii politice, în funcții înalte, acesta a fost șomer cu burse (și acelea venind din partea Republicii Federale Germania). Teodor Baconschi nu este doar politician, ci amploaiat cu rang superior al Ministerului Afacerilor Externe de câteva decenii. Mihail Neamțu a vegetat câțiva ani buni pe o sinecură bugetară. Radu Preda și Ioan I. Ica jr. au în parcursul lor profesional contracte substanțiale doar cu banii statului român. Secta economiștilor, adunați în confesiunea Martorii lui Mises, muncește, în general, la universități de stat cu zeci de mii de studenți. E exact la fel ca o grupare restrânsă de economiști marxiști care ar consilia marii finanțiști de la Goldman Sachs. Aceste figuri publice remarcabile au la fel de multe în comun cu piața liberă pe cât are un impiegat de gară cu valoarea economică a marfarelor care îi trec prin gară. Ei sunt adepții statului minimal, dar ai acelui stat care îi remunerează cu cel puțin câteva salarii medii pe economie. Revenind la prima noastră întrebare, dacă nu piața le-a pus ștampila de valoare publică adăugată pe frunte, atunci cine a făcut-o? Un posibil răspuns, oricât de riscant, ține de faptul trivial că tocmai lipsa unei piețe de idei dinamice le-a facilitat existența. E totuși inadmisibil că nici un creștin angajat din Biserica Ortodoxă Română nu le-a atras atenția acestor intelectuali publici asupra faptului că folosesc argumente denaturate sub raport teologic pentru a justifica arghirofilia și ura necreștinească de semeni. Acest lucru se întâmplă de peste două decenii. Este, din nou, la fel de intolerabil să observi cum, din puzderia de mii de cercetători activi în domeniul economiei, unii dintre ei profesioniști în adevăratul sens al cuvântului, nu au reacționat la insanitățile metafizice debitate despre virtuțile apotropaice ale descântării pieței libere. Un banal manual de economie generală sau o istorie solidă a gândirii economice, cum se scriu atâtea în alte spații academice, nu totdeauna apusene, sunt suficiente pentru a ridiculiza vulgata pseudoeconomică la care fac apel acești intelectuali neoliberali. În plus, niciunul dintre ei nu are o pregătire solidă atât în științele economice, cât și în teologie. Dacă în România ar exista cu adevărat piața liberă la care visează aceste ilustre personalități, prima schimbare pe care am băga-o toți de seamă ar consta chiar în disparția acestor voci publice influente. Fără îndoială, având în vedere impactul lor major asupra unui public educat, aflat în deplină minoritate statistică, societatea ar resimți extincția de piață a acestora la fel cum se zguduie un ocean când se răstoarnă în el un pahar cu apă. Doar ignoranța crasă, carierismul amoral, nepăsarea autosuficientă, și poate chiar prostia, dublată de vanitate sunt motivele necesare, dar nu suficiente, pentru care mediul nostru academic nu a luat de mult distanță critică vis-à-vis de ideile bizare vânturate de intelectualii publici examinați de Alexandru Racu. Bineînțeles, se poate afirma că a păstra tăcerea este tot o formă de confirmare complezentă a acestor intelectuali publici ca repezentanți ai întregii suflări academice românești, dar această ipoteză ar trebui examinată în profunzime. Simplul fapt că formatorii de opinie politică neoliberală nu sunt nici economiști recunoscuți unanim ca valoroși de mediul academic, nici biologi, fizicieni, matematicieni, istorici, sociologi etc., cu atât mai puțin filozofi temeinici, ci eseiști cu morgă academică, spune multe mai curând despre gradul de inadecvare publică a academicienilor și savanților din România. De altminteri, las să se înțeleagă că avem asemenea persoane pe teritoriul actual al țării, deși semne de întrebare rămân până și în această privință.
Dintre autorii analizați de Alexandru Racu, care cu toții par a combina neoconservatorismul cultural și neoliberalismul politico-economic (de parcă ar fi trimișii ideologici în România ai Partidului Republican american[xv]), câțiva nu sunt nici pe departe coerenți, cum, de altfel, ne atrage atenția chiar autorul Apostolatului antisocial. Pledoaria teologică pentru piață a bugetarului Radu Preda este nu numai ambiguă, ci și subțire, deși o antipatie pentru ajutoarele sociale de stat îl animează în chip energic pe teologul bugetar. Mihail Neamțu amestecă mai mult stilistica găunoasă a unui discurs doctoral cu sloganuri, neantrenând creierul întru gândire, ci întru secrețiile de serotonină menite să excite simțurile la pronunția cuvântului capitalism. Lenin îi numea cândva pe acești agitatori ,,idioți utili”, deși credem că Neamțu se pretează mai convenabil la rolul unui ,,tovarăș de drum” neoliberal. Disprețul său pentru cei care trăiesc din ajutoare sociale sau pentru cei pensionați, în mod incorect, pe caz de boală în anii ’90, doar pentru că mureau de foame, atestă mai degrabă nu pe creștinul din el, care, oricum, pare a se fi atrofiat de mult, ci pe intelectualul snob, înmănușat, cu cravata răsucită lubric la gât, de condiție umilă, venit din străinătate pentru o lucrativă carieră politică în Valahia secolului al XIX-lea. Postura de majordom al europarlamentarei Monica Macovei este – sperăm – apogeul acestui personaj de mahala europeană. În ceea ce îl privește pe Teodor Baconschi, dezechilibrul, neconform cu creștin-democrația europeană, dintre principiile subsidiarității și solidarității sociale este corect observat de Alexandru Racu: totuși, cred că hate speech-ul antistângist și bacanalele ministeriale îl definesc mai just pe domnul Baconschi decât subtilitățile de doctrină teologică socială. Același dispreț de fond pentru oamenii sărmani întâlnim și la Mihail Neamțu, dar și în diatribele anti-ignari (eventual patibulari) ale excentricului conservator Horia-Roman Patapievici. Mizantropia decandentă postfeudală pare a fi tipul de antiumanism al acestor ,,frați” întru propagandă neoliberală, boieri spirituali și cocheți pe seama cuferelor statului român. Părintele Ioan I. Ica jr., nu în mod deosebit altfel de un alt teolog, Nicolae Turcan, nu sunt atât credincioși fanatici ai neoliberalismului, cât dușmani de moarte a orice poate fi și vag asociat cu marxismul. Dacă a fi antimarxist vine la pachet cu (a te arăta) a fi de partea biciului pus pe seama amărâților de pretutindeni, care, deși suferă, nu o fac îndeajuns pentru a câștiga simpatia acestor nemiloși antimarxiști, atunci părintele Ioan I. Ica jr. trece oricând în tabăra neoliberală. ,,Teologia eliberării”, despre care în România nu s-a scris mai nimic consistent, este ceea ce antrenează saltul pe pluta bugetată cu intelectuali neoliberali.
De departe, cel mai interesant intelectual examinat de Alexandru Racu este ortodoxul original Horia-Roman Patapievici. Două sunt obsesiile eseistului: prima este aceea de a ne persuada în sensul în care proprietatea privată este un dat ontologic, așa cum piciorul este pentru mers și gura pentru mâncat. A doua ține de sacralizarea schimbului comercial modern, nu a trocului sau a tipului de comerț precapitalist, care nu se baza pe producția de bunuri în masă, în măsura în care valoarea de schimb nu este numai constitutivă societății, cât și regulativă. Același aspect îl subliniază și marxiștii, cu diferența că această valoare de schimb duce implacabil la contradicții sociale și nu are nimic de a face cu eternitatea. Piața ca ordine providențială este cauzată de Căderea lui Adam și a Evei. ,,Acestea fiind spuse, cert este că pe lângă identificarea mâinii invizibile cu providența divină ce transformă viciile private în virtuți economice/beneficii publice, cu condiția să nu fie tulburată de intervenționism, putem spune cu siguranță că regăsim la Horia-Roman Patapievici aproape toate elementele unei concepții teologico-economice puritane care, conform lui Tawney, a luat naștere în Anglia sfârșitului de secol XVII și a marcat o ruptură radicală cu tradiția socială a catolicismului medieval de la care primele generații de teologi și clerici reformați arareori s-au abătut.”[xvi] Așadar, în spirit protestant, H.-R. Patapievici se apucă de scamatorii logice de toată frumusețea: omul este rău de la natură și nu are rost să credem în puterea sa de a se ameliora în lumea aceasta, drept pentru care piața modernă de mărfuri și servicii apare ca mecanismul punitiv exemplar. Cei leneși și incapabili, din pricina Căderii originare, fie vor fi pedepsiți sistematic, fie vor înțelege coerciția de a fi productivi și disciplinați. Cei harnici și ambițiosi, care, în adâncul lor, sunt la fel de răi ca toți ceilalți (egoiști și aplecați spre plăceri chiar și când se abțin de la ele, deci incorigibil de tarați), culeg profituri imense, dar, cum Dumnezeu are obiceiul, din aceeași mișcare, de a lovi cu o mână și a mângaia cu cealaltă, piața duce la bunăstarea tuturor pe măsura trecerii timpului. Răul este conținut în bine, iar răul duce la un bine superior în cele din urmă: Dumnezeu se joacă de-a Satana doar pentru a reieși la final ca fiind un Dumnezeu ambivalent. Socialismul vrea de fapt să facă treaba divinității și, tocmai de aceea, comportându-se blasfemic, distruge planurile divine. Nu aflăm niciodată de ce i-a creat Dumnezeu pe socialiști în primă fază și daca nu face și acest fenomen malign parte din Providență. Oricum, omul recent, derivat al americanismului post-1945, acest degenerat antropologic postmodern, este musai rezultatul stângii etatiste, ateiste și materialiste, nicidecum rezultatul modernității capitaliste, iar statul trebuie micșorat doar atât cât trebuie pentru a finanța armata (americană?) și cultura superioară, în speță chiar cea promovată de (amicii lui) H.-R. Patapievici. ,,Revenind la Patapievici, inabilitatea (sau refuzul) lui de a sesiza discontinuitatea dintre apologia imoralității capitaliste – care nu în puține cazuri se traduce în invitație la asasinat de piață, săvârșit în numele sfântului și inviolabilului drept la profit – și apelul la claritate morală anticomunistă este dublată de inabilitatea (sau refuzul) de a sesiza continuitatea dintre ,,mâna invizibilă” și ,,viclenia istoriei”, adică dintre Mandeville și Marx plus descendenții, via Hegel.”[xvii] Teodiceea patapieviceană se referă la infinita milă divină, de sorginte capitalistă, pentru cei căzuți nu numai într-un păcat al firii (care e cel originar), ci și într-unul ideatic, acela de a fi de stânga; oricâtă moderație social-democrată are un cetățean se simte mirosul pătrunzător a ceea ce va urma să aibă loc: otrava bolșevică. Raționalizarea negativității din om, a părții sale prin definiție rele, pare a fi scopul filozofiei istoriei emisă de procapitalistul bugetar Horia-Roman Patapievici. Oricât de ermetic apar aceste idei, odată decorticate de Alexandru Racu, își dovedesc puerilitatea și caracterul necreștin. Dacă aceste năzbâtii spirituale sunt ceea ce au germinat mai valoros intelectualii publici români, atunci avem cu toții o gravă problemă din a înțelege sarcinile unui intelectual, cu atât mai mult unul urcat pe scena publică.
O altă latură de căpătâi a Apostolatului antisocial rezidă în partea teoretică a lucrării, care este captivantă și merită pe deplin să o prezentăm succint în cele ce urmează. Înainte de orice însă, având în vedere poziția declarată de creștin practicant a autorului Alexandru Racu, trebuie să recunoaștem faptul că Biserica Ortodoxă Română, indiferent de câte reproșuri punctuale i se pot face privitoare la calitatea îndoielnică, din punct de vedere intelectual și moral, a majorității clerului său, se mai preocupă de categoriile defavorizate ale României[xviii]. Cu toate aceste contribuții lăudabile, Alexandru Racu, alături de alți simpatizanți ai Bisericii Ortodoxe Române, s-ar cuveni să ne lămurească, pe cei mai puțin credincioși dintre noi, de ce biserica ,,națională” română este atât de cuplată, în aproape orice activitate derulează, la fondurile statului român. Cum ar putea o biserică să fie realmente a credincioșilor lui Dumnezeu când cei mai mulți bani, inclusiv la ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, vin de la Cezar? Înțeleg rolul tradiției est-europene, aceea prin care Biserica este un fel de minister din umbră, extrem de influent, al tuturor guvernelor și formelor de guvernământ, fie acestea democratice, fie antidemocratice, dar este nefirească această neseparare autentică între cele două puteri în lumea modernă. Nu de alta, dar la scuza întemeiată că Biserica a suferit în timpul regimului comunist se poate replica cu ușurință afirmând că a pătimit în exact aceeași proporție în care a colaborat cu Antihristul marxist-leninist, cel care plătea chitanțele Bisericii din taxele și impozitele cetățenilor RPR/RSR, fie ei enoriași sau nu. Apare, de asemenea, riscul de a considera istoria politică tulbure a României moderne ca fiind una la care Biserica și-a dat obolul prin a fi cât mai mult politică și cât mai puțin creștină, ceea ce, oricât apostolat social pretindea Patriarhul Justinian Marina în omiliile sale, implică și beciurile Securității anilor ’50 și împușcăturile haiducești ale legionarilor anilor ’30. Rolul Bisericii Ortodoxe Române în modernitatea capitalistă nu este precizat deloc în vreo doctrină socială oarecare, de fapt, în afara invitației magnanime la a trăi creștinește, nimeni nu știe cum arată această conviețuire pașnică întru Hristos, iar Alexandru Racu, într-o primă versiune a cărții, eliminată la redactarea finală, amintește într-o notă de subsol despre contradicțiile posibil absolute între viața de creștin și cea de personaj care extrage plusvaloare de la angajații săi și, eventual, susține legi care să-i scadă cât mai mult taxele și impozitele și să-i lase cât mai puțină responsabilitate socială față de personalul angajat. De altfel, în anii Marii Recesiuni, BOR-ul avea excedente care le făceau de rușine pe cele mai multe firme și companii din România, inclusiv străine[xix]. Noi știm că zarafii sunt mai ușor de recunoscut în mediul bancar, nu în cel bisericesc, dar se pare că ne-am pripit, ceea ce nu poate fi decât util pentru preoțimea cetății omului, dar nu credem că la fel de folositor pentru Cetatea lui Dumnezeu.
Revenind la cadrul instituțional sociopolitic al Creștinătății de la începuturile sale în cele două Imperii desprinse după secolul al IV-lea p. Chr., Alexandru Racu se concentrează pe doctrina bizantină a vieții creștine în politeia. ,,Problema raportului dintre teorie și practică e că ne aduce și la una dintre cele mai semnificative diferențe dintre ordinea economică a creștinătății răsăritene și cea a creștinătății apusene. În mare, sistemul bizantin și cel apusean se fundamentau pe aceleași principii și reproduceau aceleași mecanisme de solidaritate socială și control al factorului economic. Pe de altă parte, spre deosebire de sistemul occidental, sistemul bizantin a fost, cel puțin inițial, mult mai centralizant, disoluția puterii centrale și subsecventa feudalizare care au definit Occidentul medieval fiind procese pe care Bizanțul le-a cunoscut, parțial, doar în perioada sa de declin. O altă deosebire, care se reflectă și astăzi în diferențele dintre doctrina socială ortodoxă și cea catolică, cea de-a doua mult mai dezvoltată decât prima, constă în faptul că, spre deosebire de teologii și canoniștii occidentali, ortodocșii tindeau să se limiteze mai degrabă la principii generale atunci când discutau chestiunile de morală economică, fără să intre în detalii referitoare la redactarea exactă a normelor legale (…)”[xx]. Cu toate că Alexandru Racu nu își propune să intre în subiectul relațiilor economice în Imperiul Bizantin, un fapt este cert: capitalul comercial era redus, controlat de către autoritatea imperială autocrată, iar cămătaria atrăgea din partea autorităților eclesiastice aceeași antipatie ca în Occidentul medieval de până în secolul al XII-lea. Ucenicii și calfele breselelor erau încadrați în aceleași regulamente stricte și prohibitive ca în corporațiile medievale apusene. Acumularea de lichidități era demonizată în Biserică. Schimburile economice nu cunoșteau nimic din dinamica ieșită din comun din perioada Renașterii. Suntem încă într-un univers premodern, antecapitalist, iar categoriile economice ale ultimelor două secole nici nu erau în curs de conceptualizare pentru că nu existau în vita activa. Crize și cicluri economice periodice, ajutoare de stat, șomaj ridicat și ,,natural”, salariatul ca cetățean mediu, rate marginale ale productivității, redistribuție, nici măcar noțiunea de profit, destul de inteligibilă pentru economiștii secolului al XVII-lea, nu aparțin universului social bizantin. Este, de aceea, ridicol de anacronic să ceri patristicii soluții sau anticipări teologice la dificultățile traiului cotidian într-o metropolă modernă, ceea ce melanjul insidios dintre neoliberalism și creștinismul bizantin își fixează drept țel.
Nu același lucru poate fi spus despre doctrina socială a Bisericii Romano-Catolice în secolul al XX-lea, ancorată în realitățile contemporaneității și cât se poate de receptivă la toate școlile de gândire economică moderne. Luxuria, avariția și, reciproca, lăcomia de bunuri materiale, rapacitatea pentru profituri exponențiale la infinit, ura de clasă și cea de rasă, inegalitățile frapante dintre și din interiorul societăților, dar mai ales sărăcia, pe care filantropia nu o poate decât atenua, nu rezolva, apar ca griji creștinești depline. Alexandru Racu se învrednicește să arate punctual complexitatea apostolatului social catolic, mult mai adaptat la modernitate decât se poate bănui. Aceeași conștiinciozitate se întrevede în capitolul patru al primei părți, cel rezervat teologiei sociale ortodoxe (de inspirație rusească: mari teologi ortodocși ca Gheorghe Florovski, Nikolai Berdiaev sau Serghei Bulgakov sunt invocați) și încercărilor recente ale Bisericilor răsăritene de a elabora o filozofie socială teologico-politică proprie. Într-un peisaj intelectual dezolant de dezarticulat precum cel românesc, dar suferind încă de pe urma misticismului cărturăresc detașat de comunitate, Alexandru Racu nu e doar de folos spiritual, ci și necesar, în înțelegerea raporturilor dintre religia trecutului și cerințele sociale ale prezentului.
Cum îl vor întâmpina idolatrii Mamonei neoliberale? „La noi, în spațiul public, specializările nu comunică, oamenii dintr-o disciplină refuză să discute, grupările intelectuale se detestă, personalitățile se suspectează, premiile sunt gândite ca premii-contra (nu ca premii-pentru). Lumea culturală e sfâșiată între provincii istorice, cartele de generație, partizani de ideologie, partizani de chiverniseală, țuțeri de inimi, neo-oportuniști și paleo-oportuniști. Lichelismul de afirmare se luptă pe viață și pe moarte cu oportunismul de lichidare și ambele se aliază împotriva noului care nu are girul coteriilor acceptate. Iar printre aceste blocuri beligerante și necomunicante, ducând o viață sărmană, mizerabilă și grea, câțiva singuratici.”[xxi] Dacă Alexandru Racu este momentan unul dintre acești solitari exemplari, intelectualii din cartea sa, degustători de bani publici și credincioși statului minimal, vor citi Apostolatul antisocial după cum le sta în fire: pe ascuns și pe ferite câțiva, deloc cei mai mulți. Prea prinși cu activități de agitație și propagandă în folos personal, misionarii logosului plutocratic își vor vedea în continuare de treabă, adică de nărav, întru mai marea glorie a Vițelului de Aur. Dar în vreme ce trecutul compromis le mănâncă din viitor, viitorul în facere al altora, bunăoară, Alexandru Racu, va deveni poate acel trecut recent de care să nu ne fie rușine.
Note
[i] Acestea sunt informații publice, de interes general, care nu necesită studii aprofundate din partea cititorului http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Income_distribution_statistics, http://ec.europa.eu/eurostat/documents/2995521/7695750/3-17102016-BP-EN.pdf/30c2ca2d-f7eb-4849-b1e1-b329f48338dc și http://documents.worldbank.org/curated/en/294291467994713348/pdf/104013-BRI-PUBLIC-ADD-SERIES-Poverty-in-Europe-DOI-10-1596-K8686.pdf
[ii] http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=1050&intPageId=1870&langId=en
[iii] http://www.tradingeconomics.com/germany/wages
[iv] http://www.zf.ro/eveniment/prima-oara-zf-prezinta-distributia-detaliata-salariilor-romania-34-000-angajati-castiga-peste-10-000-lei-net-luna-polul-opus-70-dintre-salariati-castiga-1-700-lei-lunar-salariul-mediu-economie-15284575
[v] http://www.anofm.ro/4-71%25-rata-%C5%9Fomajului-%C3%AEnregistrat-%C3%AEn-eviden%C5%A3ele-anofm-%C3%AEn-luna-februarie-2017-0
[vi] http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/File:Share_of_the_population_by_level_of_educational_attainment,_by_selected_age_groups_and_country,_2015_(%25).png
[vii] https://www.realitatea.net/bugetarii-inu-i-in-puf-salarii-mult-mai-mari-decat-ale-angaja-ilor-din-mediul-privat_2031115.html
[viii] Bogdan Murgescu, România și Europa, Editura Polirom, 2010, p. 467.
[ix] H.-R. Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, Editura Polirom, 2005, p. 232.
[x] Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura MLR, 2017, pp. 40-45.
[xi] Ibidem, p. 44
[xii] https://www.edu.ro/sites/default/files/Raport%20Stare%20invatamant%20superior%202015.pdf
[xiii] Doar un simplu articol recent ne arată dimensiunea întrepătrunderii celor două sfere: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8287588-specializari-facultate-desfiintate-rectori-parlamentari-obligati-aleaga-intre-functii-conducatori-doctorate-pensionati-vezi-care-sunt-prevederile-din-legea-educatiei-care-intra-astazi-vigoare.htm
[xiv] https://www.profit.ro/stiri/economie/exclusiv-noua-salarizare-a-bugetarilor-cat-vor-castiga-profesorii-si-invatatorii-15425922
[xv] Despre distincția dintre neoliberalism și neoconservatorism vezi Emanuel Copilaș, Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Editura Adenium, 2014, pp. 172-182.
[xvi] Alexandru Racu, Apostolatul antisocial, Editura Tact, 2017, pp. 127-128.
[xvii] Idem, p. 151
[xviii] http://www.qmagazine.ro/cat-a-cheltuit-biserica-ortodoxa-romana-pentru-ajutorarea-celor-nevoiasi_339238.html
[xix] http://www.gandul.info/financiar/banii-bisericii-patriarhia-romana-profit-mai-mare-decat-baietii-destepti-din-energie-regii-asfaltului-sau-mcdonald-s-ce-spune-bor-ca-face-cu-excedentul-9875497
[xx] Alexandru Racu, Apostolatul antisocial, Editura Tact, 2017, pp. 51-52
[xxi] H.-R. Patapievici, Despre idei & blocaje, Editura Humanitas, 2007, p. 97. Aici avem de-a face cu o parafrazare a sintagmei filozofului politic Thomas Hobbes din capodopera sa Leviathan, anume the life of man, solitary, poore, nasty, brutish, and short.
NOTA: Articolul este o recenzie la cartea lui Alexandru Racu – Apostolatul antisocial.
Autor: Dan Neumann
Sursa: Argumente si fapte
Adauga comentariu