Sunt mai proasta decat toti prostii pe care-i cunoasteti voi. Si decat prostii pe care nu-i cunoasteti, dar ati auzit despre ei. Am ajuns la aceasta concluzie dupa ce aproape nimeni din Romania nu a vrut sa ma angajeze. Timp de 1 an. Sigur, la banci n-am mai incercat, ca unde scuip, nu prea ling, dar, in rest, PESTE TOT. Acuma na, multumesc lui Dumnezeu, ma potrivesc perfect sa lucrez pentru cetatenii altor tari si state, de unde rezulta ca, in mod surprinzator, in Romania doar geniile au vreo sansa.
Sigur ca eu sunt o exceptie, fiind cu capul si cu adevarul. Voi sa stati linistiti, in doua saptamani veti gasi jobul din vis, fara nici o problema! Nu ma opresc asupra locului unde poti gasi anunturi, ca nu exista decat sapte chestii pe saptamana, ori ascutitor de scule si unelte, ori CEO. Daca nu esti nici meserias, nici super manager, ai pus-o.
In fine, in general se merge pe baga-mi si mie CV-ul la resurse la voi, dau un suc. Tot in general e bine sa vorbesti cu barbatii pentru chestia asta, femeile iti vor arunca foile tale printate fix la cosul de gunoi. Ca doar nu vrei sa le iei locul ai amantul, desi tu aplicai pentru alt departament. Nu se stie niciodata, e bine sa suflam si-n iaurt, si-n cutiile goale de iaurt, ba chiar si sub coada vacii care va da laptele din care se va face iaurtul in care ai suflat pentru orice eventualitate.
Cel mai usor este sa te culci cu cineva si gata, dar deja piata e suprasaturata de fufe dispuse la sacrificii de genul asta, asa ca nici asta nu prea mai functioneaza, si unde mai pui ca avem si principii. Si hemoroizi. Deci sa mergem pe bune la interviuri. La multe interviuri, fara numar, fara numar, dar cu aceeasi scarba.
La corporatii e cel mai misto. Toti aia care lucreaza acolo par fericiti, de ce sa nu te duci si tu. La prima dintre ele, cand am intrat, mi s-a facut rau. Frate, aia nu aveau geamuri. Deci era asa o sala maaare, cu muuulti oameni la birouri si calculatoare, liniste de mormant, mocheta gri, lumina alba si NU ERAU GEAMURI. Doamne, imi zic, sau asta o fi celula unde-s pedepsiti angajatii care au intarziat timp de sapte ani cu cate o jumatate de ora in fiecare zi? Dar, din nou, persoanele de acolo pareau fericite. Mnah, si mi-au dat ei primul test din economie, sa scriu multe definitii in Engleza la diverse chestii aflate in manualul de micro din anul I. Si sa rezolv niste probleme, sa calculez taNpenii si tot asa. Sincer, nu stiu de unde naiba le inventam, ca trecuse un deceniu de cand ma mai interesasera pe mine porcariile alea, cert e ca m-au sunat, dar veniti inca o data.
Inca o data, sa discutam. Ma puneau ei la incercare cu intrebari de cacat de genul daca lucrezi cu sapte tari si sapte mari, pe care suni prima data. Pe ma-ta dar incerc scurt, si apoi ma duc la ala care termina primul programul, ca am auzit si la noi in tara de fus orar. Mbine, dar ce desteapta sunteti dvs! Si tot asa. Dar interviurile se dau in camere luminoase, cu geamuri, de unde rezulta ca departamentul HR are un fel de pozitie privilegiata in intreprindere. Eu cam dispretuiesc departamentul HR, stiu ca am si cunostinte istete bagate in asa ceva, dar na, nu-mi schimb opinia generala.
Ca, de exemplu, niste fufitze ma luau ele pe mine la intrebari referitoare la jobul trecut. Amu ma chinuiam sa explic ce si cum, si dupa zece minute, fufa disperata: eu nu inteleg nimic! Right, asta ziceam si eu, cine dracu va pune pe voi sa vorbiti de forex si alte contracte continue cu ratatii astia fara job?!? De unde a rezultat ca eu, pusa in situatia de a explica colegilor ceva, nu as fi capabila. CA NU SE INTELEGE NIMIC.
Na, eu m-am prefacut o vreme. Sa dau raspunsurile corecte pe care stiu ca le asteapta aceste fufe care fac mii de cursuri de perfectionare unde invata smecherii diverse ca sa puna candidatii in incurcatura. Surprinzator, la cele zece firme la care am fost, s-au folosit de absolut aceleasi smecherii, incat deja provocarea pentru mine era sa ma prefac surprinsa de intrebare. Oh, la asta nu m-am gandit chiar niciodata!
Dupa care m-am saturat. Ca si-asa treceam toate testele si picam ultimul interviu. Nu stiu de ce. Poate pentru ca se prindeau ca de fapt nu m-as potrivi acolo. Poate pentru ca stiau ca eu n-o sa ma duc niciodata la nici un teambuilding stupid de-al lor. Fiindca daca urasc si dispretuiesc pe cineva, nu pot sa ma hlizesc la comanda pentru mize de doi lei. Pentru ca nu am chef sa ma prefac. Pentru ca nu-mi doresc sa ajung sus si deci nu as calca in picioare pe nimeni, implicit nu mi-as turna sclavii de colegi ca sa ma dau bine pe langa sef. Pentru ca nu as sta peste program, deoarece sunt capabila sa imi termin munca in timpul programului, iar daca este exagerat de mult, atunci sa mai angajeze un sfert de om. Pentru ca ma doare in cur de faima uzinei in care lucrez. Pe mine ma intereseaza doar sa am bani sa traiesc. Nu simt emotii intense ca banca noastra a iesit pe locul intai in Romania cu un profit pe care nici nu-l stiu citi in litere. Vorba unei foste colege, cand a venit un client putred de bogat sa intrebe cat mai are in cont: mmm…… mult! Ca nu stia sa zica ce-s alea, bilioane, triliarde, ce cacat, nu mai vazuse in viata ei asemenea sume, era situatie d-aia ca la Nadia cand a afisat calculatorul 1.00 ca nu stia de 10.
Da, poate ca nu ma potriveam si poate ca imi faceam cruci sa nu ma aleaga pe mine. Vorba lu’ mama, apoi tu esti genul ala de om ma duc sa ma fac argat, da doamne sa nu gasesc stapan. Fix asa.
Totusi, eu nu inteleg de ce-s fericiti aia din corporatii. Ca au salarii de cacat. Majoritatea. Acum sigur ca exista si exceptiile, dar eu oricum n-as fi ajuns acolo din motivele expuse mai sus, si nici vreo capacitate nu sunt. Eu sunt fix omul mediocru. Clasa medie lipsa de aici. Vrajelile cu miliarde castigate sa le lasati pentru altii, nu pentru mine, care am avut acces la extrasele voastre de cont, bine? Merci. Dar asa e cand mananci doar sana cu pufuleti si apoi te lauzi ca ti-ai cumparat pantofi din mooool cu trei milioane si ceva. Noroc ca stomacul n-are oglinda, si deci cine sa stie. Sau ca iti plateste rata la apartament ma-ta. Sau chiria. Si ca in oras iesi pe banii lui iuuuubiiii. Vietile voastre triste in care nici nu stiti ce naiba de rol jucati de fapt. Dar lasa, eu sunt autista, cum m-a facut cineva. Si de aia imi place sa lucrez din camera mea.
Da, imi place. Si in momentul de fata este unicul meu stres. Sunt in super anxietate continua ca n-o sa imi mearga faza asta la infinit. Ca mi-a mers o vreme si ca imi merge iarasi, dar ce ma fac dupa. Daca iarasi voi fi nevoita sa ma duc la cretini la interviuri. Nici nu ma pot bucura de timpul prezent ca ma ia groaza pentru diminetile in care… dar nu, sa nu mai imi cobesc.
Nu inteleg in ce fel mi-as dori sa ies prin ploaie dimineata, sa ocolesc baltile, sa ma inghesui in autobuz cu inca patru mii de amarati, sa ma bucur ca nu mi-a pus nimeni mana pe cur, ca nu am nimerit langa transpirati excesiv, ca am prins loc pe scaun, ca n-am intarziat decat sapte minute. Sa visez la ziua in care as sta pe un scaun imbracata ca la nunta, ca doar nu te duci oricum. Sa ma stranga zilnic sutienul cand eu nici nu prea port sutien, dar na, sub camasa aia cambrata, ar cam trebui si asa ceva. Sa imi rup strampii la trei zile cand ma impiedic de sertarul colegei unde isi tine eugeniile ca sa faca economie pentru mers la spaaa cu colegele. Dar la s(a)pa ce are? Sa-mi comand mancare in fiecare zi la fel cu toata lumea, ca doar n-o sa ma fac de ras venind cu borcanul cu ciorba de acasa, nu? Cine a mai pomenit. Toata lumea castiga douazeci de milioane si toata lumea isi comanda mancare, pentru ca, la o asemenea valoare, unde naiba sa venim cu sandvisul in poseta?!?
Oricum, dupa ce am terminat cu corporatiile si mai ales ele cu mine, am trecut la firmele mici. Unde am ras de m-am spart, mai ales cu un patron care a inceput sa-mi explice ca acolo toata lumea face de toate. Ca sa ne simtim in echipa, s-a decis ca fiecare angajat va spala wc-urile o data pe saptamana. Fuck diviziunea muncii si pe ala care a inventat-o! El vorbea si eu imi imaginam cum cand vine randul colegului insuportabil, toata lumea, dar absolut toata lumea face pipi pe langa. De ce nu. Adica sa ne exprimam respectul adoptand pozitia corecta pe vasul de toaleta. Hai frate, pana unde poti sa mergi. Asta oferea opt milioane cu tot cu sambetele lucrate. Dar avea de gand sa imi mareasca salariul la zece milioane peste doua trei luni. Acum, eu sincer nu vad nici o diferenta intre opt sau zece milioane, mi se pare ca n-ai bani in ambele situatii, ca esti parlit ca ultimul ratat si la fel de bine ti-ar putea da cinci milioane, de ce nu.
Poate vreau eu prea mult. Poate am ratat startul. Sigur l-am ratat. Aproape ca mi-am ratat viata din punctul asta de vedere. N-am nici o cariera. Podul de piatra s-a daramat! A venit criza si m-am ratat )
Dar sa-mi amintesc de un neamt. La astia chiar m-am dus la modul serios, ca era un post destul de smecher. Finalul insa a fost uimitor, eu eram deja disperata si cu zero sperante, asa ca atunci cand ma intrebau cat vreau, raspundeam invariabil ca trei sute de euro. In conditiile in care chiria era doua sute. Iar neamtul a facut niste ochi maaaari si a zis: NET?!?!?!?! ei dar nu muriti voi toti oare. Doar un pantof de-al lui costa atat. Pai mai ratatule in limba germana ca nu stiu cuvantul asta, adica eu iti vin aici imbracata frumos si parfumata si tu vrei sa-mi mentin starea din nimic?
Na, si-asa mi-am pierdut eu orice urma de omenie si skilluri de prefecatorie si am inceput sa zic adevarul. Ca eram obosita si si-asa nu realizam nimic nici cand jucam dupa regulile lor.
Unde va vedeti peste cinci ani?
In Tenerife, cu unul super potent si direct proportional de destept langa mine, dupa ce am castigat amandoi la loto.
Haha, ce amuzant, nu, serios, unde va vedeti?
… bitch what, vorbesc super serios. Ahhh, vrei sa-ti zic ca ma vad pe holul cabinetului de psihiatrie sa astept sa-mi vina randul la reteta de antidepresive dupa ce mi-ati futut voi orice urma de bucurie din suflet? Dupa ce m-ati tinut in fiecare seara pana la noua ca sa terminam, sa terminam, sa facem mai mult, dupa ce m-ati pus sa mint clientii si sa le bag pe gat produse inutile, cum ar fi carduri de folosit la hoteluri de cinci stele in strainatate unor pensionari, fosti angajati la colectiv? Dupa ce v-am citit toate emailurile agramate si a trebuit sa raspuns frumos ca si cum nimic nu s-a intamplat?
De ce ati plecat de la locul ala smecher de munca, pentru care multi ar omori sau si-ar risca hemoroizii aia?
Ca nu mai suportam oamenii de acolo.
Hahaha, nu, serios, de ce?
In principiu. pentru ca haina, nu te mandri, te stiu de cand erai vesta.
Dar hai ca m-am plictisit. Stiu exact momentul cand mi-am ratat viata din perspectiva comuna. Urcam cu liftul ala extern, transparent si smecher, de unde vedeam strandul de vis-a-vis. Si un parc si un rau. Iarba prin care as fi mers desculta si locul unde m-as fi asezat in fund sa ma gandesc la sensul lipsa al Universului. Si-a inceput sa ma stranga tare camasa aia stupida. Si sa nu mai inteleg nimic. Nu mai ajunsesem sa-mi cumpar alte camasi de o luna, pentru ca magazinele se inchideau pana sa plec eu din cladire. Mancasem doar pizza si iaurt in tot timpul asta, si aia pe graba, cu ghionturi, intr-o bucatarie fara geamuri unde se adunasera toate femeile alea frigide care ne urau pentru simplul motiv ca eram mai tinere, noi, astea proaspat venite. Care se isterizau daca le intrebai la ce etaj trebuie sa duci foile alea. Pai cum, draga, voi nici atat nu sunteti in stare sa stiti si vreti sa lucrati aici?!? Ca, normal, noi cand am deschis usa principala, am facut un scan mental si am luat la cunostinta toti cretinii care lucrau acolo, numele lor si fisa postului. Asa cum facusera ele acum cincisprezece ani.
Si erau toate grase si triste si-si faceau costumase plictisitoare la comanda. Si divortasera de multa vreme si isi indopau copiii cu visele lor ratate. Iar omul ala aproape batran, singurul tip onest de acolo, mi-a zis in prima zi: pleaca. O sa ajungi fix asa. Pleaca. Dar eu am crezut ca e un cretin senil si-am insistat pe idee. In liftul ala mi-am adus aminte si de el. Si de tot. De rasul care imi lipsea de ceva vreme si de gustul lacrimilor inghitite de cateva ori pe zi, ca sa pari strong. Si de directorul care insista cu intrebarea daca am prieten. Si de prietenul de acasa cu care nu mai apucasem sa ma culc de ceva vreme. Si de durerea de cap permanenta, in conditiile in care pana atunci ma duruse capul de sapte ori in toata viata. Si de schimbarile din interior, ca o luasem si eu razna, mi se parea ca sunt foarte importanta plimband pe acolo foile alea si jucandu-ma cu niste date inutile. Mi se parea ca s-ar duce dracului lumea daca incetez eu sa fac toate astea. Si de telefoanele mamei care se lauda la toata lumea UNDE am ajuns eu. In depresie, adica. Si intr-o viata foarte falsa cu care nu ma identificam deloc. Da, ala a fost momentul cand mi-am ratat viata, ca, daca ramaneam acolo, acum n-as mai fi scris pe blogul asta, as fi fost o tipa de treizeci de ani extrem de ocupata si cu un dulap de haine business. As fi vorbit in termeni de tuuu, dam o raita prin mall duminica? Mi-as fi baut cafeaua din pahare starbucks, ca asta era maximum de statut atins. Sa-ti pui cafeaua ta naspa luata la reduceri din Metro in pahare de plastic branduite. As fi avut un credit pe patru miliarde de ani pentru cacatul meu de cutie dintr-un bloc comunist si mi-as fi pus gresie noua si termopane si as fi avut foarte curat pentru ca as fi ajuns rar pe acasa. M-as fi imbatat la petrecerile firmei si m-as fi culcat cu colegul de birou, nu pentru ca as fi murit dupa el, ci pentru ca ar fi fost singurul barbat cu care mai apucam sa schimb trei vorbe. As fi cazut sub birou de ras la mailurile amuzante primite cu glume scrise la modul agramat si mi-as fi salvat pe stick pps-urile, sa le duc si acasa. Cu citate din cartile de mana a saptea. Si as fi dat forward cu subiectul Cat de adevaraaaaaat!!! Dar as fi fost fericita ca mi-am facut datoria de om. Ca am jucat cum s-a cantat. Ca am ajuns unde trebuia. Da, as fi fost fericita, poate. Ca uitam. In toti anii astia uitam. Cine sunt, ce vreau de fapt si mai ales ce nu vreau.
Daca as fi putut trece peste momentul ala din lift, atat. Ca apoi se definitivau niste lucruri, as fi semnat niste chestii si aia era.
Dar n-am putut. Si imi aduc aminte si acum cand am plecat si am iesit afara de acolo pentru ultima oara. Am vazut iarasi soarele si am mirosit vantul si toate erau asa de frumoase. Pana si oamenii. Si bolovanii. Si cacatul era sublim. Am mers pe strazi de parca eram injectata cu ceva substanta interzisa si greu de procurat. De la zei direct. Dar cat a durat?
cinci ani.
Si apoi stresul de doi ani.
si acum sunt iarasi in modul ala de cinci ani. de fericire si de libertate, desi lucrez mult ca aleg asa. ca pot.
Numai ca nu, acum nu sunt doar fericita. Din cauza ca sunt foarte, foarte, foarte speriata ca voi ajunge inapoi la interviuri. La lovit cu capul de realitate. Ca, de data asta nu voi mai avea douazeci si ceva de ani, ci treizeci si ceva si o sa ma duc pe posturi de entry-level unde nici macar acolo nu voi fi primita. Ca am inselat sistemul in zadar, ca ajung tot la el.
Sunt pur si simplu moarta de frica.
Si nu fac nimic sa ies din asta. Ca nu stiu ce sa fac. Si, cand stiu, mi-e lene sau mi se pare prea greu. Ca-s o vaca incaltata mai mare decat orice vaca ar gasi aia de la Fulga.
Am fost intr-o fericire de zile mari si, dintr-o data, sunt paralizata de frica. Nici litania fricii din Dune nu ma mai scoate din asta. Daca povestea cu drobul de sare nu era deja, s-ar fi inventat acum pentru mine.
Vreau sa-mi zica cineva ceva sau sa-mi faca cineva ceva sa ma readuca la mine, sa am iarasi incredere in viata in sine. Pentru ca mie mereu mi s-a demonstrat ca sunt iesiri. Scurtaturi. Vreau. Dar nu gasesc. Stau incremenita in starea asta de super cacat si am in mod continuu pulsul 120. Doar cand alerg scap de senzatia asta stupida, dar nu pot alerga 24 de ore.
Ultima data cand m-a apucat asa, chiar mi s-au intamplat toate relele pe care mi le preziceam. As dori sa incetez as soon as possible, like how about now.
Poate daca am scris aici ma ajuta. Poate. I’ll see.
sursa: didlee.wordpress.com
Am citit si m-am amuzat, dar mai mult decat atat, m-am convins inca o data ca ceea ce am facut si fac in continuare e BINE. :) Am trecut prin fix tot ce ai scris acolo. Si am ales ca si tine. Si am 39 de ani. Si nu m-as mai duce niciodata sa lucrez pt nimeni. Nici macar daca mi-e prieten. Sunt libera si sunt fericita. Si vreau sa raman asa, chiar daca nu am bani suficienti. Nici nu-mi trebuie. Si daca cei pe care ii consideram prieteni nu ma plac asa, nici nu-i vreau langa mine. Si nu ma intereseaza ce spune mama sau tata. E viata mea. Ma bucur ca ai spus toate lucrurile pe care le-as fi spus si eu, dar n-am avut curaj :). Si sunt fericita ca fac parte din gasca oamenilor LIBERI :). Eu zic sa te relaxezi, pentru ca de acum totul va fi din ce in mai bine. Da, poate n-o sa ia purcoaie de bani sa te duci in concedii, sa-ti iei genti de firma sau mai stiu eu ce, dar chiar ai fi avut nevoie? Crede-ma, traiesc asa de multi ani si totul e perfect. Nici nu-mi trece prin cap ca as putea sa-mi fac griji de ceva. Iti sugerez sa te bucuri de ce ti se intampla, esti un om MINUNAT! Si sa iti faci in continuare planuri, sa pui in practica tot ce iti doresti, sa iti doversifici activitatile, sa cauti oameni ca si tine, sa nu-ti tii merele intr-un singur cos ;) In felul asta, solutii se vor gasi oricand. Te imbratisez si iti multuemsc pentru sinceritatea ta!
Scuzati, va rog, greselile! Din prea mult entuziasm… :P
Mi-au curs lacrimi la ochiul drept.
Cosmarul din care crezi ca nu te mai poti desprinde, este datorat faptului ca, in mod paradoxal, te-ai trezit la REALITATE! Ce valoare mai are viata ta atunci cind timpul tau nu-ti mai apartine? Ce valoare mai poate avea timpul atunci cand iti este furata clipa? Toti acei oameni obtuzi care ti-au fost colegi, toti acei indivizi la care ai tot dat “interviuri” pentru o slujba nu mai au o viata a lor, libertatea le este straina si au devenit niste masini. Sunt simple mijloace de productie, dispensabile, aflate la cheremul sistemului si in voia sortii. Sunt mortii vii, cei carora sistemul le ofera tot ce are el mai bun: posibilitatea de a fi sclavi platiti. Nietsche avea dreptate: sunt doar 2 posibilitati pentru un om: stapan, sau sclav. Tu ai ales sa-ti fii propriul stapan; sa nu-ti fie niciodata rusine de asta; sa nu-ti fie niciodata frica in fata necunoscutului; necunoscutul este o provocare, nu o dilema. Suntem putini deocamdata cei care intelegem sensul profund al vietii; va veni insa o vreme cind vom atinge masa critica si atunci vom putea ajuta la trezirea tuturor; stai pe aproape, vremea se apropie.
Am exact 3 ani de cand stau pe bara ( de pe la 26 de ani) .Intre timp am realizat ce inseamna de fapt sa ai instinct de supravietuire, sa te adaptezi, timpi scurti de reactie…exact ca la vanatoarea practicata de stramosi.In afara de asta prin autoinstruire ajungi la o constiinta proprie incredibila, comunic aproape matematic cu cei din jur …nimic in plus nimic in minus.Intr-adevar ,exista frica de care vb….DAR ASTA E!
Mi-a placut…sinceritate 100% and some…eu am fost plecat prin munti …doar 10 zile….atat am rezistat psihic…ceva m-a facut sa ma intorc….nu stiu ce…da stiu ca dorinta cea mai mare e sa ma ocup de o gospodarie la tara, unde nimeni sa nu ma deranjeze……simplu….eventuual si cu o femeie ca tine langa, vreo cativa copii…..sau nu…depinde de amandoi…liniste….si minimul de decenta in viata…..daculcezar e id meu de mess, daca crezi ca merita sa ne cunoastem
Mie una mi-a placut mult,chiar foarte mult, postul scris de fata asta … poate si din cauza ca m-am regasit intru totul acolo ca si experienta de viata vis-a-vis de joburi si interviuri … si pot sa jur ca are dreptate in ceea ce priveste atitudinea colegilor dintr-o companie mare fata de cei noi.. si despre atitudinea domnisoarelor de la HR la interviuri … Si eu sunt satula de interviuri si eu am un nod in stomac cand sunt chemata la un interviu pentru ca ma gandesc oare peste ce naiba mai dau… sunt multe situatiile in care m-am regasit… Si stiu ca am venit neinvitata pe blogul ei prin facebook, dar chiar nu-mi pare rau ca am ajuns acolo… Sper sa ma mai primeasca …
Ce fac eu acum nu are legatura cu ce am studiat si cu ce cariera am avut inaite de a ma muta in Bucuresti, dar macar o fac cu pasiune si sunt propriul meu stapan…
Ma bucur ca am dat peste voi aici. Si eu fac parte oarecum din aceeasi categorie cu voi, adica de “stapan” cum spune Nietsche :). Sigur ca nu m-am imbogatit, si doar ma descurc cat sa supravietuiesc, dar sunt fericita cu ce fac, si mai mult decat atat sunt respectata, lucru care, la fel ca si la voi, este foarte important pentru mine. In acelasi timp. In acelasi timp ceea ce fac eu ii face fericiti pe oameni, si deci eu nu traiesc degeaba. Sunt fericita ca oamenii au nevoie de mine. Asa stiu ca viata mea are un scop foarte clar.
Va felicit pe fiecare ca ati avut curajul sa priviti realitatea asa cum este ea si sa o spuneti public. Ati invins frica, sau incertitudinea si ati mers inainte. Intotdeauna apreciez pragmatismul oamenilor.
Cred ca ne-ar prinde bine un pic de schimb de experienta, de ce nu, chiar sa ne combinam ideile, evident daca sunteti dispusi, si chiar daca suntem in domenii diferite.
Ce parere aveti?
Imi este greu sa inteleg ce zici.
Ce anume te nemultumeste faptul ca nu lucrezi sau ca nu gasesti un serviciu care sa iti placa sau faptul daca lucrezi te transformi exact in ceea ce detesti mai mult.
Intrebarea mea este pentru tine ce anume te-ar face fericita.
Am 7-8 ani de cand am scapat de serviciu si traiesc din ceea ce am hotarat eu ca o sa pot face pururi fara sa ma plictisesc sau o sa-mi fie scarba.Si castig mult mai bine decat fostii mei colegi, si ma trezesc la 9, si imi iau liber in mijlocul saptamanii sau cand corpul meu spune “azi nu am chef” si mi-am dat seama ca trebuie sa ma incred in divinitate ( desi nu sunt credincioasa in stilul ortodox)si sa nu ma mai panichez pentru bani pentru ca imediat apare si solutia. Deci increde-te in libertatea ta, intinde mainile si ai sa vezi ca poti zbura..ai incredere in tine, solutia este dupa usa.Doar fa ce iti place cel mai mult sa faci.
Imi plac oameni sinceri, dar ma intreb daca cumva nu e trist mesajul. Nu am citit decat inceputul si sper sa revin azi, si eu sunt trist, dar ma plictisesc la atata citit.
Trist dar adevarat.
parca m-as fi citit pe mine! sunt in aceeasi oala cu rahat, doar ca mai nou functioneaza detasarea :) plus multe, foarte multe refugii :) si daca libertatea fizica nu mi-am recapatat-o integral, insa cea a spiritului este intacta! si m-as bucura sa te cunosc ;) catalina_lovin ma gasesti pe mess ;)
SUPERB! Traiscăcapitalismu’!
I believe in death, destruction, chaos, filth, and greed!
Doamne, cata dreptate are femeia asta! Am trecut de 40 si am “la activ” cativa ani de cand astept…jobul…”cazuta” din varf si “nemairevenita”, deci situatie similara; de-aceea cine-a parcurs aceeasi pasi intelege-atat de bine, si cine nu, nu.
as zice ca esti o fata desteapta si complicata, o nonconformista
ti-ai spus pasul, acum linisteste-te. toti tinerii care cred ca au ceva in cap(nu la cap), trec prin aceeasi situatie
eu am peste cateva zile 62 de ani, nici mie nu mi-a fost usor, insa m-am conformat si nu am comentat, am muncit enorm de mult.
poate ca nu i-mi convenea, insa eram obligata, aveam un copil de crescut, eram singura
cunosc toate magariile posibile, sicanele, jignirile toapelor care se culcau cu sefii
poate daca ai fii nevoita, ai accepta un job si ai suferi pentru a-l pastra.
daca nu inteleg ceva, este aia cu durutul in cur
vezi bine, cand nu te doare in cur, te doare capul si invers
cat despre mama ta, nu-ti imaginezi ce durere ii produci cand vede copilul pe care l-a crescut ca nu se integreaza.
presupun ca ea a avut un alt stil de viata de indata ce te-a crescut, ai mers la scoala etc.
pentru asta a fost nevoie de bani.
recunosc ca si fata mea are asemenea mentalitate, insa cand sotul ei a ramas fara serviciu, a lucrat si unde nu i-a convenit
salariul era destul de bun, nu-i convenea modul superior al sefei care nu avea egal.
sa auzim de bine!
multi suntem victimile consumerismului. Din pacate, multi ajungem intr-un cerc vicios, job pt bani, bani pt chirie, bani de cumparat timpul lipsa, timp pt job si tot asa.
Esti geniala!!..Always keep that in mind!
am cazut si nu mi-a parut rau…m-a ridicat frumos sotul, mama si prietenii si am mers cu totii mai departe…acum am tot un job, dar nu stilul acela…ci stilul ca plecam toti la 5, avem o viata, apuc sa-mi vad prietenii, sa-mi scarpin pisoii intre urechi si sa ma joc cu ei, sa-mi curat apartamentul nou cumparat (da, tot in rate, dar cu bani munciti cu drag si la un serviciu unde mi-e drag sa ma duc), pot sa nu tresar de fiecare data cand suna telefonul de serviciu, oricum suna foarte rar dupa ora 5…mi-au revenit mintile la normal, cand intra un mai de la sefu nu mai fac atac de cord si nu imi trec intr-o secunda prin creieri toate cele o mie de lucruri la care exista mica posibilitate sa fi gresit…pentru ca da, sa gresesti e omeneste, si tot omeneste e sa repari si sa mergi inainte si sa nu mai fie o intreaga drama…am o viata si imi place cum e…muncesc ca sa traiesc si nu invers
Eu zic sa va resuscitati, cei care va simtiti “cazuti”. Nu sunteti cazuti, ci doar putin debusolati.
Fiecare are cel putin o pasiune, mai bine va concentrati cum ati putea fructifica acea pasiune. Si ca sa nu fiu plictisitoare: HAI!!! FRUNTEA SUS SI “CONCENTRILA”
Nu va ganditi ca o anumita meserie ar fi prea josnica, sau “ce o sa spuna lumea despre mine, eu care am studii superioare!”, nu exista asa ceva.
FIECARE DIN NOI ARE UN ROL PE LUMEA ASTA, DOAR TREBUIE SA-L DESCOPERI.
MICI SFATURI:
1) INSPIRATI SI EXPIRATI ADANC DE CATEVA ORI = RELAXATI-VA
2) CONCENTRATI-VA ASUPARA PESOANEI VOASTRE, DETASATI-VA DE TOT CE ESTE IN JUR
3) PUNETI INTREBARI:
CARE ESTE ROLUL MEU PE PAMANT?
UNDE TREBUIE SA AJUNG?
CARE SUNT OAMENII CARE AU NEVOIE DE MINE?
CARE SUNT OAMENII DE CARE AM EU NEVOIE?
CE SA FAC?
INCOTRO SA MA INDREPT?
4) DACA INTR-O ZI CINEVA VA DA UN SFAT, FITI ATENT CE VA ZICE SI FACETI LEGATURA CU SITUATIA DUMNEAVOASTRA, CU CE VA POATE AJUTA IDEEA RESPECTIVA
5) INCEPETI SA FITI ATENTI LA TOT CE SE INTAMPLA IN JUR SI INCERCATI SA VA IMPLICATI IN DIVERSE ACTIVITATI CHIAR NEPLATITE, FACETI CURSURI (in limita posibilitatilor), SPECILIZATI-VA IN DOMENII IN CARE V-AR PLACEA SA INTRATI (sa nu vi se para sunteti prea in varste sa va apucati de ceva nou)
6) CAUTATI PERMANENT SA FACETI CE VA PLACE SI VA DA MULTUMIRE PERSONALA
succes!!!!!!!!
Eu am o intrebare pt cei care aleg sa protesteze impotriva vietii de “uzina”, “plantatie” etc. Bun, renunti si apoi? Ajutati-ma cu niste exmple de activitati pe care le faceti voi de spuneti ca aveti si libertate si in acelasi timp bani de trait.
Cat despre articol, a fost punct de cotitura in ziua de azi de lucru in uzina. Multumesc.
V.
Am citit si mi-a placut la putere maxima ceea ce ai zis. Dar cei care discutati sunteti oameni cu ceva ani fata de mine (22 am eu student in anul IV la facultate de stat ca nu mi am permis una partculara cum se poarta) … sigur unii aveti copii , ce fac eu la anul cand termin , ce fac ei cand termina studiile , ca fac copii nostri???!!! Invatam , ne sacrificam , ne pierdem tineretea sa fim buni la teorie ca experienta greu sa faci in facultate … ce vum face , nimeni nu angajeaza nici cu 5 facultati. Speram la mai bine … dar de unde o sa vina binele ?
De 6 ani traiesc printre corporatisti, nu ca as fi vreo desteapta, ca daca eram nu munceam pentru nustiucine, insa atita prostie cita am intilnit in corporatia asta nu am intilnit in toti anii mei de viata, 51 la numar. Toate curvele si toti ratatii, toti smenarii si toate harburile refuzate in alta parte au fost angajate la cea mai mare multinationala din Romania. Criteriile de angajare: vorbitor de engleza si vazator in excel, sunt de risul lumii. Ma gindesc serios sa le zic pa si p…a, la revedere, fac ceva pe banii lor pentru care muncesc 10 ore zilnic, plus 3 ore pe drmurile Bucurestiului, mai bine maninc ceapa cu paine decit sluga la expatii de doi bani. Iar corporatistele sunt si mai jalnice decit ei, imbracate la fel ca si secretarele de partid de pe vremuri, coafate ca papusile Barbie, cu mainile in erectie, intr-una telefonul si in cealalta geanta si cheile, cu castile in urechi, pe tocuri de 15 cm, tinere ori batrine, sunt de tot rasul! Nu stiu sa traisca, nu stiu sa aprecieze ceea ce uman, vad toate in Microsoft Office.
In cei 6 ani de cind lucrez la cea mai mare si importanta multinationala din Romania am vazut atita suficienta cit nu am vazut in ceilalti 24 de ani lucrati intr-o nationala romaneasca. La 51 de ani de viata, dupa cei 6 ani de care am zis mai sus, mi s-a scirbit de unii oameni nascuti numai sa parvina prin orice metode si in orice chip. Intentia mea nu este sa jignesc pe cineva, dar atitea oameni proasti, cu o spoiala de carte, indiferent de facultatea absolvita, ahtiate dupa functii, numai intr-o corporatie afli. e drept ca avem unele drepturi, aparent, ca realitatea bate viata. Va rog sa ma credeti ca nici unul dintre noi, angajatii multinationalei la care lucrez, nu am dat vreun test la angajare, nici macar o adunare si o impartire, singurele criterii au fost, si sunt, vorbirea limbii engleze si cunoasterea excel. Circula printre noi, corporatistii, o zicala: masa RATB-ista si tasu’ IMGB-ist. Si asa e, ne-au adunat de pe toate clocaurile, ne-au spalat creierii prin workshpouri si teambuildinguri, vorbim numai in DDL-uri, template-uri, draft-uri, shheturi scl, nu mai stim sa zicem imi place cutare lucru pentru ca, ci dam feedback, bem pina vomitam si ne punem poalele-n cap la xmas party, ne deconectam la hapy hour, vai de capul nostru de slugi proaste. Sclavii banilor si ai functiilor, asta ajungem toti cei care lucram intr-o corporatie, niste zoobies, ne imbracam la fel, office, barfim business si injuram in romgleza. Iar cele mai rele sunt femeile de cariera, cele care apuca o functie de manager, pina si pe sotul de acasa il aduc la starea de subaltern, sunt mai rele de cit barbatii manageri. Mi-e o sila imensa sa vin in fiecare zi in locul in care muncesc, mai sila de cit santieristii, aia macar maninca si vorbesc in legea lor, pe limba lor, noi am ajuns sa ne sclfosim numai in engleza si mai ridem de cei din sec 19 si 20 cu frantuzeasca de salon. Acum e engleza de corporatie.
Eu nu lucrez de peste 4 ani, am avut destule “tentative” sa ma angajez undeva, dar n-am reusit.
Problema e ca nu am nici studii, doar diploma de absolvire a ciclului inferior al liceului si o amarata de diploma de la un curs calificare platit care nu m-a ajutat cu nimic(pentru ca nu am experienta in domeniul ala) Poate ca nici eu nu mi-am dat prea mult silinta, si de asta sunt in situatia asta, dar cum sa va spun, imi este greu sa caut ceva pentru ca am impresia ca sunt numai cai verzi, gasesc raspunsuri cu “vreau experienta” ori nu angajeaza deloc sau se da afara din angajati pe unde am mai fost sa ma interesez.
Plus ca sunt dintr-un oras mai mic slab dezvoltat economic, fara prea multe oportunitati iar cererea de munca este mica.
Ultima oara cand am lucrat a fost ca necalificat castigand un salariu de nici mai mult nici mai putin de 400 ron.
Stiu ca e aiurea si trist sa nu muncesti, sa nu ai un job, nici eu nu ma mai cunosc pe mine insumi si habar n-am unde cum si cand sa mai caut ceva. Imi lipseste orice fel de incredere atat in mine cat si in oameni.
Draga Gabriel, numai tu singur te poti ajuta. Asta am invatat in cei 30 de ani de munca, neincetata, intr-o nationala care s-a transformat in multinationala prin privatizare. Esti prea tinar ca sa nu mai ai incredere, mai ales in tine; fara sa ma consideri patetica, alege sa crezi in Dumnezeu, fara intrebari, si proiecteaza-ti in minte, cu toate puterile tale, ziua in care ti se va spune: esti angajat. Nu-ti pierde increderea in tine, alte cuvinte sunt de prisos si par a fi de circumstanta.
Stiti voi cum vorbeste sefa mea in momentul prezent? E vorba de prelungirea unui contract si poarta discutii cu o colega de la comercial, pina sa ajunga la procurement: hai mai, ce nu intelegi? avem apruvalu pentru rentu de la….., musai sa schegiuim ce na da, ca sa ne iasa bisnisu… da, da, sunt aprauci de el, mai am un mic sarci de facut si gata, ma aprauci.
Crede-ti-ma ca mor de scarba, tipa de la telefon a intrerupt-o de 2 ori cerindu-i sa explice cee vrea sa spuna, replica sefei mele a fost uluitoare: hai, mai, n….a, ce biciu ma-sii, nu mai stii engleza!! Sa mor de inima rea, sa mor de ras, sa izbucnesc in lacrimi, sa cad de pe scaun, ce mai poti face in asemenea adunatura de oamen????
Mi-a placut enorm articolul tau … just my 2 cents (aka “cum cred eu ca poti scapa de frica”) … adu-ti aminte ce anume ti-a placut in facultate (ceva te-a determinat sa dai la respectiva) si investeste o parte din timpul liber pe care-l ai in ceva-ul ala care-ti place (poate nici n-o avea legatura cu facultatea, i dunno .. ) in timp , vei deveni din ce in ce mai buna (nici nu o vei simti ca pe o corvoada , fiind vorba si de ceva ce-ti place) si vei vedea ca si frica ta se va diminua ; cu alte cuvinte , apuca-te sa-ti ‘crosetezi’ o plasa de siguranta , pentru ziua in care te vei dezechilibra ..
Mie unul , mi-ai lasat impresia unei persoane foarte bine mobilata la mansarda si-ti urez succes.
Genial..ori pentru faptul ca ma regasesc…ori cuvintele de inversunare sunt atat de amuzanto – ironico -furioso…doar atat pot spune. La cum mi-am inceput ziua ca si stare , acum nici nu mai conteaza. Mersi pentru asta , asa zambesc acum:)
Foarte buna povestioara
dar cea mai tare a fost : <> :)))))))))))))))))
a fost: ..Pufuleti cu Sana.. :))
eu am plans… si eu ma simt ca si tine si nu stiu ce sa fac…
Sunt curios cum sa terminat povestea sau mai bine zis cum a continuat, confesiunea e luata de pe site-ul ,http://didlee.wordpress.com/2012/08/16/nici-mama-nu-m-ar-angaja-pe-mine/,care nu mai este acesibil, probabil a fost inchis, sper ca cea care a scris sa isi fi gasit calea. peace
Se pare ca obstacolele vietii nu se aplica pentru toata lumea.
am cunostinte care au absolvit bacul prin copiat cand se putea copia, au facut o facultate, si s-au angajat avand noroc de parinti sau frati.
Eu n-am avut parte de astfel de privilegii, se pare ca m-am nascut cu 3 ani mai tarziu si am pierdut trenul cu noroc. Acum merg pe jos fiind lovit de obstacolele vietii de care te lovesti cand cand tot norocul chior a fost consumat de altii.