Cum, necum, nu prea stim ce sa ne facem cu acest Anders Behring Breivik. Simpatizantii unor ideologii sau alta, fie stanga, fie dreapta, s-au fript cu totii cand au incercat sa il apuce. Nici de coada nu au reusit, iar cei care au avut curajul sa isi asume o opinie (sau, mai rau, o credinta) au furat-o. Fie au alunecat intr-o extrema (dreapta – vezi declaratiile unor politicieni de aiurea, demisi astazi, sau ale lui Urban), fie in cealalta (stanga – de obicei teoreticeni care s-au trezit, paradoxal, sustinand in esenta un discurs de dreapta, avand la baza o credinta oarba, irationala, in niste valori care nu mai pot fi nici macar puse in discutie).
Ratiunea, ne-a invatat Hegel, poate intelege, justifica si integra orice. El a fost primul convins ca din eterna confruntare dintre teza si antiteza vom ajunge intr-un bun sfarsit la implinira spiritului. Si de aici a mai ramas doar un pas, pe care s-a si grabit sa-l puna Marx, pana la omul implinit si societatea perfecta. Daca pana acum stanga pare sa isi fi demonstrat de doua ori falimentul – atat in comunism, dar si in politicile sociale falimentare ale datoriilor publice – dreapta nu a inregistrat decat un singur, dar zguduitor, esec – extremele interbelice. Desi, ma tem ca, acum, dreapta tocmai ce isi pregateste a doua prabusire.
E usor de intes de ce, pentru unii, e atat de tentat sa nu-i puna norvegianului imediat eticheta de nebun, dement, hitlerist sau oricum ar da mai bine, pentru a inchide cazul rapid si definitiv. Spune ei – Breivik este glasul mortii tuturor ideologiilor (si aici fiecare isi alege doctrina pe care o socoteste mai bine decedata), semnalul de alarma, ultimul avertisment inaintea prabusirii definitive. Pentru ca din moment ce e atat de vizibil ca ambele poteci s-au infundat, un racnet de o asemenea cruzime nu ne putem preface a nu-l fi auzit.
Si aici e o noua capcana – daca l-ai trimis repede la plimbare, spunand ca e doar un dezaxat, rupt cu totul de realitate, risti sa devii tu insuti un reprezentant de seama al irationalului. Pe ce baza il declari nebun? E suficienta latura macabra si inumana a faptelor sale, pentru a-l declara nebun? Probabil ca da. Altfel spus, si de-ar fi declarat sanatos de toate testele, tot nebun ar ramane pentru cei care vor dori sa isi pastreze lumea asa cum o stiu si sunt obisnuiti sa o inteleaga.
Discursul si ideile din Manofestul lui Breivik sunt tradate de incoerente si contradictii majore, profunde, iar astfel gestului sau nu-i mai poate fi atasata nicio ideologie. Chiar si asa, dementa lui a lovit in toate partile. Abia acest gand ar trebui sa ne dea frisoane. Sau, daca poti, sa-l privesti mai departe… asa cum reusesc sa o faca norvegienii, care au spus ca raspunsul lor la teroarea lui Breivik este si mai multa democratie, si mai multa libertate!
Poate ca nici asta nu e cea mai buna solutie, dar este una care da incredere. Si speranta. Doua lucruri de care orice societate are nevoie pentru a continua. Altfel, desigur, si aici avem o problema. Aceasta atitudine exprima perfect docilitatea atinsa de europeni (si americani) in fata reactiilor tot mai violente si extreme ale naturii umane. Indigenul fata in fata cu barbarul, daca pastram termenii clasici, sau deschiderea maxima a multiculturalismului si PC in fata importului cultural de aiurea. Pe scurt, tot acolo ajungem. La un moment dat, cineva cedeaza. Si nu e vorba doar de indivizi aici.
Asa stand treburile, mai poti sa spui ca dementa norvegianului a trecut neobservata? Ca nu va schimba ea modul in care societatile moderne se raporteaza la lume? Michel Foucault a explicat minunat de ce odata cu aparitia statului modern, societatile au simtit nevoia sa “acorde” un alt tip de tratament “nebuniei” si “nebunilor”. Alienatii sunt mereu gasiti vinovati si trasi la raspundere pentru toate derapajele din societate. Li se aplica “tratament”, dar sunt in acelasi timp exclusi definitiv din “randul lumii”. Existenta lor produce insa iluzia ca boala poate fi tinuta sub control.
Cat despre cele doua moduri in care poate fi discutat viitorul Europei – stanga/dreapta; multi – PC/nationalism – conservatorism – ar trebuie sa ne amintim din cand in cand de Aristotel si pasiunea lui pentru calea de mijloc si echilibrul naturii (umane). Virtutea inteleasa ca un compromis al extremelor. Nu de alta, dar se pare ca jocul si ciocnirea lor nici nu va inceta (curand). Iar renasterea lor pe fondul crizei par a pune in discutie chiar democratiile.
Cum nu suntem deloc mai “sintetizati” (hegelian), nici mai buni si nici mai rai decat erau atenienii lui Pericle, ar trebui cel putin sa nu irosim invataturile lor. Se dovedeste ca sunt mai actuale decat oricand.
Iulian Leca
sursa: voxpublica.realitatea.net
Adauga comentariu