“Dave, oprește-te. Oprește-te, te rog! Oprește-te, Dave, te rog” – așa îl imploră supercomputerul HAL pe implacabilul astronaut Dave Bowman într-o celebră, stranie și mușcătoare scenă de la finalul filmului lui Stanley Kubrick 2001: Odiseea spațială. Bowman își deconectează cu sânge rece circuitele de memorie care îi controlează “creierul” artificial. “Dave, mintea mea dispare”, îngână HAL, abandonat. “O simt, o simt…”.
Și eu o simt. În ultimii ani, am avut senzația incomodă că cineva, sau ceva, mi-a remodelat creierul, redesenând circuitele mele neuronale și reprogramându-mi memoria. Nu m-a părăsit mintea (sau cel puțin așa mi se pare) – dar ea se schimbă. Nu mai gândesc așa cum obișnuiam să mă gândesc. Cel mai puternic simt lucrul acesta atunci când citesc. A mă cufunda într-o carte sau în citirea unui articol era o treabă ușoară. Mintea îmi era prinsă în poveste sau în cotiturile argumentației și puteam petrece ore în șir citind cantităţi mari de proză. Acum, mi se întâmplă doar rareori aşa ceva. Acum, concentrarea mea începe să se risipească după două sau trei pagini. Mă neliniştesc, pierd firul lecturii, mă apuc de altceva. Mă simt de parcă tot timpul aş trage de creierul meu încăpăţânat, ca să se întoarcă la text. Lectura profundă care venea natural a devenit un chin.
Cred că ştiu ce mi se întâmplă. De mai bine de zece ani, am petrecut o grămadă de timp online, căutând, navigând şi uneori contribuind la imensa bază de date a Internetului. Web-ul a fost un dar divin pentru mine, ca scriitor. Cercetări pentru care pe vremuri trebuia să petrec zile întregi în bibliotecă, acum pot fi făcute în câteva minute. Câteva căutări pe Google, câteva clicuri pe anumite linkuri şi am obţinut informaţia sau citatul plin de semnificaţie de care aveam nevoie. Chiar şi atunci când nu lucrez, scormonesc prin încrengăturile Internetului, citind şi scriind e-mailuri, scanând titlurile şi postările blogurilor, uitându-mă la videoclipuri şi ascultând podcast-uri sau doar sărind din link în link şi în alt link. (Spre deosebire de notele de subsol, cu care sunt uneori asemuite, hiperlinkurile nu doar îţi indică sursele, ci te propulsează de-a binelea către ele).
Pentru mine, ca şi pentru ceilalţi, Netul a devenit un mediu universal, conducta prin care informaţia curge prin ochii şi urechile mele înspre mintea mea. Avantajele faptului de a avea acces imediat la un atât de incredibil depozit de informație sunt numeroase, și au fost descries pe larg și aplaudate pe măsură. “Perfecta evocare a memoriei de silicon”, scria Clive Thompson de la Wired, “poate fi o imensă binefacere pentru gândire”. Dar această binefacere are prețul său. Cum spunea teoreticianul media Marshall McLuhan în anii ’60, media nu sunt doar canale pasive prin care trece informația. Ele nu oferă doar conţinutul gândirii, dar, de asemenea, ele și modelează procesul gândirii. Iar ceea ce pare să facă Netul este să-mi smulgă din capacitatea mea de a mă concentra şi de a contempla. Mintea mea se aşteaptă acum să preia informaţia exact în modul în care o distribuie Netul: într-un flux rapid de particule. Înainte eram un scufundător în marea cuvintelor. Acum alunec în viteză la suprafaţă, ca şi cum aş fi pe un skijet.
Nu sunt singurul. Când vorbesc despre necazurile mele cu cititul cu prieteni sau cunoştinţe – literați, cei mai mulţi dintre ei – mulţi spun că au experienţe similare. Cu cât folosesc mai mult netul, cu atât mai mult au de luptat pentru a-şi menţine concentrarea la scrierile lungi. Unii dintre bloggerii pe care îi urmăresc au menţionat, de asemenea, fenomenul. Scott Karp, care ţine un blog despre media online, a mărturisit recent că a încetat să mai lectureze cărţi. “Am studiat literatura în liceu, şi eram un cititor pasionat”, scrie el. “Ce s-a întâmplat?” El speculează: “Dacă eu am ajuns să citesc numai pe ecran nu atât din cauza faptului că mi s-a schimbat modul de a citi – căutând confortul, ci din cauza faptului că mi s-a schimbat modul DE A GÂNDI?”
Bruce Friedman, care scrie regulat pe blog despre folosirea computerelor în medicină, descrie de asemenea cum Internetul i-a schimbat obiceiurile mentale. “Acum am pierdut aproape în totalitate abilitatea de a citi și a absorbi un articol lung, pe web sau pe hârtie”, a scris el recent. Medic patolog, profesor pentru mult timp la Facultatea de medicină a Universității din Michigan, Friedman mi-a detaliat acest comentariu al lui într-o conversație telefonică. Gândirea sa, spune el, a devenit“staccato”, reflectând modul în care scanează rapid scurte pasaje de text din diverse surse online. “Nu mai pot citi Război și pace” – a recunoscut el. Mi-am pierdut abilitatea de a face asta. Mi-e greu și să absorb o postare de pe un blog dacă e mai mare de trei sau patru paragrafe. Îl citesc pe sărite”.
Aceste anecdote nu dovedesc prea multe. Și încă așteptăm experimentele neurologice și psihologice pe termen lung care să ne ofere o imagine definitivă asupra modului în care folosirea internetului ne afectează cogniția. Dar un studiu recent publicat, despre obiceiurile de studiu online, realizat de profesori ai University College din Londra, sugerează că suntem în mijlocul unei schimbări fundamentale a modului în care citim și gândim. Ca parte dintr-un program de cercetare de cinci ani, oamenii de știință au examinat arhivele electronice cu privire la comportamentul vizitatorilor de pe două site-uri de cercetare, unul operat de Bibilioteca Britanică, iar celelălt de un consorțiu educațional din UK, care oferă acces la articole din periodice, la cărți electronice și la alte surse de informație scrisă. Ei au descoperit că oamenii care accesează siteurile manifestă “o activitate de frunzărire”, sărind de la o sursă la alta și rareori întorcându-se la o sursă deja vizitată. În mod normal, ei nu citesc mai mult de una sau două pagini dintr-un articol sau carte înainte de a sări la alt site. Uneori, ei salvează câte un articol, dar nu există nici o dovadă că ei s-ar mai întoarce la ea pentru a o citi. Autorii studiului raportează:
Este evident că utilizatorii nu citesc online în sensul tradițional – într-adevăr, sunt semne că apar noi forme de “citire” pe măsură ce utilizatorii “navighează în forță” (power browsing), pe orizontală, printre titluri, pagini de conținut și abstracte, căutând să dea repede peste lozul cel mare. Aproape că pare că ei intră în online pentru a evita citirea în sensul tradițional.
Datorită răspândirii textului pe internet, ca să nu mai vorbim de popularitatea mesajelor text de pe telefoanele mobile, este foarte posibil ca în zilele noastre să citim mai mult decât citeam în anii ‘70 sau ’80, când televiziunea era mediul principal. Dar este vorba de un tip diferit de citire, iar în spatele lui stă un mod diferit de gândire – probabil și un nou sens al sinelui.“Nu suntem numai ce ce citim”, spune Maryanne Wolf, psiholog al dezvoltării la Universitatea Tufts și autoare a cărțiiProust and the Squid: The Story and Science of the Reading Brain. “Suntem cum citim”. Wolf se îngrijorează de stilul de citire promovat de internet – care ridică “eficiența” și “instantaneitatea” la rang suprem – ne slăbește capacitatea pentru acel gen de lectură profundă care a apărut atunci când o tehnologie mai timpurie – tiparul – făcea ca operele în proză lungi și complexe să fie regula. Atunci când citim online, afirmă Wolf, tindem să devenim “simple decodoare de informație”. Abilitatea noastră de a interpreta textul, de a face acele conexiuni mentale complexe atunci când citim în profunzime, fără a fi distrași – această abilitate rămâne în cea mai mare parte nefolosită.
Cititul, explică Wolf, nu este un talent instinctiv al oamenilor. El nu este înscris în genele noastre, așa cum este vorbirea. Trebuie să ne educăm mințile cum să traducă șirurile de caractere simbolice pe care le citim, într-o limbă pe care o înțelegem. Iar media și celelalte tehnologii pe care le folosim la învățat și practicarea meșteșugului cititului joacă un rol important în trasarea circuitelor neuronale din creierul nostru. Experimentele demonstrează că cititorii de ideograme, precum chinezii, dezvoltă o rețea mentală pentru citire foarte diferită de rețeaua cititorilor a căror limbă se utilizează alfabetul. Diferențele se remarcă asupra numeroase regiuni ale creierului, inclusiv în acelea care guvernează funcții cognitive esențiale, precum memoria și interpretarea stimulilor vizuali și auditivi. Ne putem de asemenea aștepta ca circuitele create de folosirea Netului să fie diferite de cele create de citirea cărților sau a altor lucruri tipărite.
Cândva, prin 1882, Friedrich Nietzsche și-a cumpărat o mașină de scris – o Malling-Hansen Writing Ball, ca să fim exacți. Vederea îi slăbise, iar efortul de a-și ține privirea concentrată pe foaie era epuizant și dureros, dându-i adesea dureri de cap îngrozitoare. Trebuise să-și rărească perioadele de scris, și se temea că în curând va trebui să-l abandoneze de tot. Mașina de scris l-a salvat, cel puțin pentru un timp. A învățat să scrie la mașină, reușind să apese tastele cu ochii închiși, folosindu-se doar de vârful degetelor. Cuvintele puteau din nou curge din mintea sa pe foaia de hârtie.
Dar mașina a avut un efect mai subtil asupra operei sale. Unul din prietenii lui Nietzsche, un compozitor, a remarcat o schimbare în stilul în care acesta scria. Proza sa, deja concisă, devenise și mai concentrată, și mai telegrafică. “Poate că, prin acest instrument, vei folosi o nouă limbă” – îi scria prietenul său într-o scrisoare, adăugând că “gândurile” sale din muzică și limbă “depind adesea de calitatea peniței și a hârtiei”.
“Ai dreptate”, îi răspunde Nietzsche, “echipamentul nostru de scris ia parte la formarea gândurilor noastre”. Sub influența mașinii de scris, scrie expertul media german Friedrich A. Kittler, proza lui Nietzsche “a trecut de la argumente la aformisme, de la meditații la jocuri de cuvinte, de la stilul retoric la stilul telegramei”.
Creierul uman este maleabil aproape la infinit. Oamenii credeau că rețeua noastră mentală – conexiunile dense formate între 100 de miliarde de neuroni din capul nostru – este în cea mai mare parte fixată atunci când atingem vârsta adultă. Dar cercetătorii în neurologie au descoperit că acest fapt nu este adevărat. James Olds, profesor de neuroștiințe și director al Institului Krasnow pentru Studii Avansate de la Universitatea George Mason, spune că chiar și mintea adultă este “foarte plastică”. Celulele nervoase rup frecvent conexiunile vechi pentru a forma altele noi. După Olds, “creierul are abilitatea de a se reprograma din mers, modificându-și modul în care funcționează”.
Pe măsură ce folosim ceea ce sociologul Daniel Bell numește “tehnologiile noastre intelectuale” – uneltele care extind capacitățile noastre mentale, mai degrabă decât pe cele fizice – începem, în mod inevitabil, să preluăm și calitățile acestor tehnologii. Ceasul mecanic, a cărui folosire a devenit obișnuită în secolul al XIV-lea, oferă un exemplu concludent. ÎnTechnics and Civilization, istoricul și criticul cultural Lewis Mumford descrie modul în care ceasul “a disociat timpul de evenimentele umane și a ajutat la crearea credinței într-o lume independentă, de secvențe măsurabile matematic”. “Șablonul abstract al timpului divizat” a devenit “punctul de referință pentru acțiune și gândire deopotrivă”.
Ticăitul metodic al ceasului a ajutat la apariția gândirii științifice și omului de știință. Dar, de asemenea, ne-a lăsat fără un anumit lucru. Așa cum spune omul de știință de la MIT, Joseph Weizenbaum în cartea sa din 1976, Computer Power and Human Reason: From Judgement to Calculation, concepția lumii care s-a născut din folosirea răspândită a instrumentelor de măsurat timpul “rămâne o versiune sărăcită a celei vechi, pentru că ea se bazează pe respingerea acelor experiențe directe care au format baza – și au alcătuit – vechea realitate”. În a decide când să mâncăm, să lucrăm, să ne culcăm, să ne trezit, am încetat să ne ascultăm simțurile și am început să ne supunem ceasului.
Procesul de adaptare la noile tehnologii intelectuale se reflectă în schimbarea metaforelor pe care le folosim pentru a ne explica noi pe noi înșine. Când a apărut ceasul mecanic, oamenii se gândeau la creierele lor că funcționează “ceas” (clockwork). Astăzi, în epoca software-ului, am ajuns să ne gândim la ele că funcționează “precum calculatoarele”. Dar schimbările, ne spun neuroștiințele, merg mult mai în profunzime decât aceste metafore. Datorită plasticității creierului nostru, adaptarea are loc, de asemenea, la nivel biologic.
Internetul pare să aibă în mod special efecte de mare anvergură asupra cogniției. Într-un studiu publicat în 1936, matematicianul britanic Alan Turing a demonstrat că un computer digital, care până la acel moment exista doar ca o mașinărie teoretică, poate fi programat pentru a îndeplini funcția oricărui alt instrument de procesare a informației. Și la asta asistăm astăzi. Internetul, acest sistem de calcul cu o putere imensă, subsumează cele mai multe dintre tehnologiile noastre intelectuale. El devine harta și ceasul nostru, presa noastră și mașina noastră de scris, calculatorul și telefonul, radioul și TV-ul nostru.
Atunci când Netul absoarbe un mediu, mediul este recreat după chipul Netului. Acesta din urmă injectează conțintul mediului cu linkuri, anunțuri publicitare sclipicioase și alte zorzoane digitale și își înconjoară conținutul cu conținutul tuturor celorlalte medii pe care le-a absorbit. O notificare de e-mail nou, de exemplu, poate apărea în vreme ce citim titlurile principale de pe pagina unui ziar. Rezultatul este că atenția noastră este risipită, iar concentrarea noastră slăbește.
Influența Netului nu este limitată de monitorul calculatorului. Pe măsură ce mințile oamenilor se adaptează la încrengătura nebună a Internetului, mediile tradiționale trebuie să se adapteze și ele pentru a satisface noile așteptări ale publicului. În emisiunile TV apar burtiere și reclame pop-up, revistele și ziarele își reduc lungimea articolelor, introduc rezumate și își aglomerează paginile cu fragmente de text care fac citirea mai ușoară.
Când, în luna martie a acestui an, The New York Times a decis să dedice paginile a doua și a treia ale fiecărei ediții abstractelor de articole, directorul său de design, Tom Bodkin a explicat că aceste “scurtături” vor oferi cititorilor grăbiți o “degustare” rapidă a știrilor zilei, scăpându-i de metoda “mai puțin eficientă” a de a da paginile și de a citi articolele. Mediile vechi nu au altă variantă decât să joace după regulile mediilor noi.
Niciodată un sistem de comunicare n-a jucat atâtea roluri în viețile noastre – și n-a exercitat o atât de mare influență asupra gândurilor noastre – precum o face Internetul astăzi. Totuși, în ciuda a tot ceea ce s-a scris despre Net, nu există prea multe detalii despre modul în care ne reprogramează el mai exact. Etica intelectuală a netului rămâne în continuare necunoscută.
Autor: Nicholas Carr – scriitor american, autor a 5 cărți și numeroase articole despre tehnologie, cultură și afaceri. Cartea sa,The Shallows, a ajuns în anul 2011 în finala premiului Pulitzer și a fost tradusă în 25 de limbi, printre care și româna – la editura Publica, în anul 2012, în traducerea lui Dan Crăciun, cu titlul “Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman“. Eseul de mai jos a fost publicat în The Atlantic, în anul 2008.
Traducerea: Gabriel Vâlsan
Sursa: Porc-usor
Adauga comentariu