Criza începe în sfârşit să îşi arate colţii în România. Sărăcia, mizeria, disperarea împing în stradă pe cei obişnuiţi cu un anumit standard de viaţă care acum este puternic afectat de măsurile de austeritate la care este “obligat” guvernul de grupurile de interese din jurul său ce nu doresc cu nici un chip să intre în criză şi să fie solidare cu toţi ceilalţi.
Socialiştii şi sindicaliştii au devenit mai activi ca oricând, intoxicând populaţia cu tot felul de sloganuri care le-a adus faima şi le-a îngroşat tagma de adepţi, lovind în “ticăloşii şi imperialiştii“ de antreprenori. Au început deja să instige la mişcări sociale organizate, să apere cu tot felul de argumente, care mai de care mai hilare, o serie de “drepturi” câştigate (eu aş spune mai degrabă “păstrate şi rafinate” în timp) în dauna antreprenorilor sau a sectorului privat: contractul de muncă pe perioadă nedeterminată, salariul minim pe economie, venitul mediu garantat, contractul colectiv de muncă.
Raporturile de muncă de pe piaţa liberă sunt puternic alterate de Codul Muncii şi legile similare care se referă la acestea (vezi aici). Statul a decis că este oportun să intervină în relaţia contractuală dintre angajator şi angajat, plasând o serie de riscuri şi probleme ale angajaţilor în spinarea antreprenorului (această intervenţie nu e nouă şi îşi are originile în New Deal din perioada Marii Crize din SUA).
Contractul de muncă pe perioadă nedeterminată este un contract practicat cu precădere în instituţiile publice. Economia privată reconsideră serios, mai ales acum în perioadă de criză, contractul pe perioadă determinată. Cei care lucrează la stat îşi văd serios ameninţată “căldura” postului lor printr-o astfel de opţiune. Prin comparaţie, contractul pe perioadă determinată presupune asumarea unor riscuri importante pentru angajat, riscuri cu care este mai puţin obişnuit atunci când lucrează pentru stat: riscul de a rămâne fără un loc de muncă, riscul de a fi mutat după o perioadă într-un alt departament pe un alt proiect, riscul de a fi obligat să te reprofilezi sau să îţi schimbi specializarea (riscuri ce acum se află la angajator).
Pe piaţa liberă un contract pe perioadă nedeterminată ar avea puţine şanse de izbândă în faţa antreprenorilor (fără ajutorul din partea statului). Antreprenorii din mediul privat sunt mai puţin dispuşi să îşi asume angajarea unora ce ulterior vor fi greu scoşi apoi de pe posturile lor (dacă se dovedesc incompetenţi). Contractul pe perioadă nedeterminată este puternic creator de hazard moral pentru angajat, îl privează pe angajator de posibilitatea de a-şi împrospăta echipa atunci când ea se uzează, intră în rutină sau devine prea comodă în a accepta unele schimbări. În baza unui astfel de contract, salariul plătit nu reflectă cu adevărat participarea angajatului la procesul de producţie şi nu este corelat direct cu productivitatea acestuia (în care se include şi asumarea unor riscuri transferate nedrept în spinarea antreprenorului). Un contract pe perioadă determinată trebuie însă să ofere un salariu mai mare celui angajat pentru că include şi riscurile menţionate. Cei angajaţi la stat, cu contracte pe perioadă nedeterminată cu precădere, este normal să aibă un salariu mai mic decât cei din mediul privat angajaţi pe perioadă determinată. Din păcate, salariile mai mici de la stat sunt completate de tot felul de mecanisme prin care puterea funcţiei publice le oferă (de exemplu, nici un contract nu se semnează fără “acordul” şefilor ce lucrează pe perioadă nedeterminată cu statul).
Argumentele socialiştilor împotriva contractelor pe perioadă determinată sunt în mare parte incorecte şi vizează: incertitudinea unor astfel de contracte pentru cel angajat care se vede în “imposibilitatea” de a face planuri pe termen lung (se uită însă mereu că DOAR antreprenorul operează cu incertitudinile inerente pieţei şi mai este nevoit să preia şi incertitudinile şi problemele din relaţiile de muncă) şi de lipsa unei puteri de negociere cu antreprenorul din partea angajatului (se uită că antreprenorul apelează la un angajat pentru că fără efortul şi competeneţele acestuia el ar avea probleme mari, fără a transfera prea multe din incertitudinile afacerii sale asupra angajatului său).
Sistemele de stat birocratice sunt organizate pe nivele de putere şi poluri de influenţă. ”Democraţia” în instituţiile de stat diferă de cea din instituţiile private unde antreprenorul (deşi blocat de tot felul de prevederi din Codul Muncii) poate renunţa la angajaţii săi. Este totuşi o iluzie că un contract de muncă pe perioadă nedeterminată te fereşte de o eventuală decizie “politică” de a fi dat afară dintr-o astfel de instituţie. Chiar dacă cu greu te poţi atinge de un astfel de angajat atunci când ai puterea în mână (pe care ai “obţinut-o” bineînţeles prin pârghii “democratice”), există suficiente metode de a scăpa fără prea multă bătaie de cap de cel care îţi stă în “coaste”. Nu perioada nedeterminată din contract te apără împotriva unor toane ale şefilor sau împotriva unor abuzuri asupra angajatului din partea angajatorului.
Apărând astfel de principii (lipsa unei scadenţe într-un contract de muncă), statul impune angajatorului condiţii inacceptabile pentru activitatea sa. În cazul funcţiilor publice, birocraţia şi corupţia este sporită, în măsura în care salariile mai mici sunt compensate de alte câştiguri adiacente care nici ele nu presupun incertitudine (banii din care se plătesc proiectele publice semnate de pixul funcţionarului sunt bani cerţi). Performanţa se erodează rapid în spatele posturilor călduţe apărate de legislaţia muncii. Oricât de stufoasă şi complexă ar fi legea, ea nu poate să îl apere mai bine pe un angajat de abuzuri decât contractul de muncă particularizat la situaţia sa (de cele mai multe ori statul are nevoie de acest contract doar pentru a fiscaliza munca). Munca, valoarea, creativitatea, competenţele reale trebuie apreciate cu adevărat iar acest lucru nu poate fi posibil în cazul contractelor de muncă pe perioadă nedeterminată. Este nedrept ca angajatului să i se lase toată opţiunea de a mai continua sau nu colaborarea cu un anumit angajator.
Într-o economie de piaţă autentic capitalistă balanţa de putere trebuie înclinată cu precădere în favoarea angajatorului (privat sau public). Valoarea inestimabilă şi sursa sigură de progres a unei naţiuni este masa de antreprenori dispuşi să îşi asume riscurile pieţei şi să pună la bătaie creativitatea lor, ingeniozitatea lor, capitalul acumulat. Doar ei pot remorca întreaga naţiune, o pot scoate din criză cu adevărat şi pot oferi o şansă de prosperitate tuturor, proporţional însă cu riscurile asumate. Doar ei pot reduce şomajul şi pot crea locuri de muncă.
sursa: cristianpaun.finantare.ro
Adauga comentariu