Erau doi inşi ca vai de capul lor. Păreau tată şi fiu. Îmbrăcaţi cu ce aveau mai rău pe acasă, aşa cum se merge la pădure, coborau din obcină alegând drumul printre fagi. Slab şi ciolănos, între două vârste, părintele trăgea după el o teleguţă scundă, încărcată cu uscături groase cât braţul, părând găsite, dintre care, la urmă, mai lungi, se iţeau capetele unor lemne verzi, tăiate cu securea. Pruncul, netrecut de vreo 10-11 ani, umbla ostenit în urma încărcăturii, purtând pe umăr un topor. Când au ajuns la povârniş, băiatul s-a agăţat de vârful unei bârne şi, proptindu-şi ciubotele în tină, a ţinut o vreme „contră”, spre a nu se prăvăli povara peste înaintaş. I-am ajuns din urmă, i-am salutat şi am trecut înainte. În drum însă m-am oprit, spre a-i aştepta să-i fotografiez.
Au apărut în Soare în sfârşit: doi bucovineni amărâţi, ca mulţi alţii întâlniţi în umbletul meu codrean; o imagine diferită şi tare departe de spoiala amalgamului atât de drag politicienilor şi jurnaliştilor-idilici, amestecând mănăstiri, cioareci, ouă încondeiate, meşteri populari şi Vicoveancă, cu încă pe atâta plictisitoare fală. Departe şi de imaginea jafului „ca-n codru”, adevărată de data asta, şi ilustrată prin nesfârşitele şiruri de remorci cu molizi, luând calea străinătăţii.
Oamenii se apropiau anevoios, fiindcă pe roţile metalice ale tărăboanţei noroiul legase un strat gros, împănat cu frunze vechi. S-au oprit şi, cu coada toporului, copilul a prins să cureţe clisa neagră şi lipicioasă, luminând fierul. Tatăl m-a văzut ridicând aparatul la ochi şi, ferm, mi-a strigat că nu vrea fotografie. Îmi aruncase o uitătură urâtă şi l-am înţeles: arătau rău, a sărăcie lucie, cea care multora le induce şi un soi de mândrie duşmănoasă şi ursuză. Gafasem: ori îi fotografiam discret, că aş fi putut, ori deloc. Fusese sfidare în gestul meu şi m-am grăbit să îi şterg urmele. Am intrat in vorbă împăciuitor, dându-i dreptate.
Fiindcă se odihneau, am întrebat apoi de unde sunt. Locuiau în Valea Moldovei, un sat proptit în coasta munţilor Stânişoarei, acolo unde râul, lărgindu-şi lunca spre răsărit, scapă din îmbrăţişarea obcinelor. Un sat sărac, în conştiinţa colectivă a regiunii, umbrit de păduri. Am mai vorbit de una, de alta, privind şoseaua apropiată pe care automobilele şi TIR-urile îşi purtau iureşul, zbuciumând frunzele lizierei cu sorbul din urma lor, cel a cărui putere ajungea până la noi. Pesemne că de aceea m-am pomenit întrebându-l pe om ce părere are despre autostrăzi. Dacă sunt utile, dacă ne trebuie sau nu. „Păi cum să nu ne trebuiască?! Sigur că-s bune!… Să intrăm şi noi în rând cu lumea” – a sunat răspunsul fără dubii. Cred că l-a mirat întrebarea şi, recunosc, nu m-am ostenit să-i desluşesc întrebările aflate îndărătul ei. Am zis ceva despre „camioanele astea” şi mi-am văzut de treabă. M-am întors de vreo două ori, privindu-i. Tatăl trăgea, copilul împingea. Încordaţi şi cenuşii, s-au făcut tot mai mici, până i-a ascuns cotul drumeagului.
Un foarte urmărit one man show de televiziune, om cu destul umor şi tupeu în verb, sesizând corect ridicolul oamenilor publici, are frecvente tresăriri civilizatorii, ce-mi îmi amintesc de opinia amărăştenilor mei. Autostrăzile României, puţinătatea lor şi ritmul lent al construirii acestora constituie laitmotivul la care se întoarce, sincer şi pe când nici nu te aştepţi. Însă, spre deosebire de săracii care trăgeau la mână teleguţa, el este posesor de automobil şi, cred, un şofer cumpătat; fapt dedus din criticile sale vehemente la adresa vitezomanilor cu gipane. El însă nu e singurul nemulţumit. fii cu alte prilejuri televizate, iubirea de autostrăzi şi frustrarea lipsei lor ocupă spaţiile de emisie, iar patosul notoriilor invitaţi – analişti, jurnalişti şi politicieni – pledând la unison pentru umplerea ţării cu imense benzi de asfalt, dovedeşte că subiectul li s-a lipit de conştiinţă „ca marca de scrisoare”. Fie că sunt „prima generaţie în pantofi”, fie că sunt vechi orăşeni, şoferi sau pietoni, fără excepţie, oamenii îşi doresc autostrăzi. Motivele, monotone, sunt aceleşi: stricarea maşinii pe drumurile proaste, iuţeala deplasării şi argumentul suprem: securitatea traficului.
Cu doi ani în urmă intrasem în Germania rulând dinspre nord. Mă întorceam dintr-o Scandinavie vie şi nesfârşită, unde, pe şosele obişnuite, trecusem de Cercul Polar, către ţinuturi unde Dumnezeu era încă acasă: nesfârşite unduiri de păduri, râuri gigantice şi lacuri în care, vară fiind, cerul nu-şi stinsese astrul defel, născând ziua din zi. Printre ele, drumuri neasfaltate, bine întreţinute, păstrând în lutul lor urma elanilor, renilor, urşilor şi glutonilor.
Era noapte şi ploua. Pe autostrada germană rulam cu viteza impusă de gloata maşinilor de elită, prins într-un trafic fără limitări de viteză, pe un beton impecabil. Din când în când, zeci de minute, ceasuri, staţionam însă. Elicoptere, echipaje de poliţie, ambulanţe cu girofar şi sirenă, strălucitoare şi hiperdotate, se hărniceau grijulii din toate părţile. În răstimpul celor opt ore de porniri şi opriri am numărat cinci accidente în lanţ şi peste patruzeci de automobile sfărâmate şi însângerate. Totul era fără de cusur: până şi moartea trăia „nemţeşte”.
sursa: jurnalul.ro
Adauga comentariu