Analize și opinii Politică

Haiducie europeana

Dintotdeauna, întâlnirile birocraţilor politici după câte un cutremur care îi scoală din somn au ceva în comun. Încearcă să revină la o ordine anterioară, eventual întărind-o prin oarece măsuri coercitive care să strivească iniţiativa, încercarea de a fi diferit sau nevoia de schimbare. Toate acestea sunt văzute ca factori destabilizatori, deci periculoşi pentru sistem. Ne îndepărtăm de o Europă unită în libertate, pe care o dorim cu toţii.

Congresul de la Viena din 1815, Ţarul Alexandru I voia un fel de Federaţie a Statelor Europene, evident sub conducerea lui. Astăzi, la Bruxelles, Angela Merkel cu Sarkozy agăţat de fustă gândeşte cam la fel. De fapt, amândoi se află în poziţia penibilă a lui Chamberlain, întors de la München în 1938 cu credinţa că a salvat pacea europeană. Pentru a instaura stabilitatea financiară pe continent, în funcţie de PIB, toate ţările trebuie să plătească.

În logica cifrelor, pare un criteriu normal. Între un salariu mediu de 180 de euro, de 400 sau de 2.000 de euro, diferenţele însă nu sunt aritmetice. Creşterea calităţii vieţii e exponenţială. Pe de altă parte, orice politician nu face decât să împrăştie bani. Unii fură în cârdăşie cu protejaţii lor şi instituţiile financiare, de cele mai multe ori create de ei, ca în Grecia, sau le dau cetăţenilor senzaţia că pot trăi la fel ca cei care au o eficienţă mai mare, ca de exemplu în Italia.

În zonele avansate doar pentru că au un alt cod etic al muncii, cum ar fi Olanda sau Germania, statul aplatizează. Profită de faptul că motivaţia oricum există şi nu e nevoie ca ea să fie stimulată prin distribuţie naturală. Necesitatea existenţei statului-părinte care dă de la el, deşi doar redistribuie administrativ, e astfel întărită. Evident că resursele financiare ale tuturor acestor aberaţii vin din împrumuturi ce nu pot fi plătite niciodată. Din când în când intervine iertarea de datorii. Ca şi pe vremea când cei care împrumutau erau arşi pe rug din motive religioase, şi astăzi bancherii sunt de vină. Nu afirm că ar fi copii de cor, dar în spatele lor stau politicienii zâmbitori şi darnici, care uneori îi pedepsesc fiindcă le-au dat. Cea de-a doua cale de a ierta este, evident, inflaţia, pornită cu tiparniţa.

Foamea de bani duce azi la o absurditate mai presus de toate celelalte, un fel de haiducie pidosnică. Estului sărac i se impune în mod direct să finanţeze iluzia prosperităţii Vestului. Cehia, Slovacia, Ungaria, România sau Polonia contribuie, cum spuneam, proporţional cu PIB-ul, la finanţarea „stabilităţii”. Unificarea fiscală, deşi pare tot aritmetic justificată, „plătim la fel, beneficiem la fel”, este lipsită de cea mai elementară logică. Societăţile sărace trebuie să crească mai repede, acumularea trebuie stimulată, deci taxarea trebuie redusă, iar uneori, în cazuri grave, nu pot să nu fie acceptate deficitele temporare. După ce a fost făcută poza de familie, într-o atmosferă fericită şi încrezătoare, reacţiile au început să apară. Unii politicieni dau glas dezamăgirii sau neîncrederii că în Cehia, Slovacia, Ungaria sau Bulgaria alţii îşi acceptă soarta de teama unui rău mai mare, ca în Polonia. Noi ne declarăm un stâlp neclintit al noii ordini. Aş vrea să înţeleg motivaţia. Politicienii, deşi preocupaţi de păruiala zilnică, par a neglija implicaţiile acestei decizii. Se îndreaptă tiptil-tiptil spre cimitir, să nu provoace panica. Părem din nou poporul care se ascunde prin păduri din calea năvălitorilor şi al cărui cap plecat sabia nu-l taie.

sursa: adevarul.ro

Abonează-te la newsletter