C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Mirel Palada: “România, de vreo 15 ani încoace, a reintrat pe un drum de acumulare materială, drum care eu, ca și alții, sper să fie ireversibil.”

Dincolo de toate patimile trecătoare, de toate contestările ori adulările, ce se întîmplă zilele astea e un semn de schimbare pentru România. De acumulare cantitativă care încet încet s-a transformat într-un salt calitativ, cum ar spune bunul și blîndul preacucernic Sf. Părinte Marx.



România, de vreo 15 ani încoace, a reintrat pe un drum de acumulare materială, drum care eu, ca și alții, sper să fie ireversibil.

Acumularea nu este într-atît de rapidă pe cît ne-am dori. De unde și tendința noastră de a minimiza acest proces.

Dat fiind că suferim de sindromul Neckermann, cînd ne uitam prin catalogul acela de produse și ni le doream pe toate, fără să ținem cont că nemții s-au străduit sute de ani să ajungă să și le permită, tindem să credem că tot ce mișcă prin jurul nostru pute.

De-aia au și plecat milioane de români în ultimii 10-15 ani. Nu din cauza sărăciei absolute, a cărui nivel a scăzut de la o zi la alta. Ci a sărăciei relative.

Pe de o parte, a comparației dintre ce e în România și ce e în Occident – comparație în mod constant nefavorabilă nouă, oricît ne-am strădui.

Dar pe de altă parte și datorită comparației din capul nostru, dintre ce putem și ce ne dorim. Acest decalaj în continuă creștere care ne face neastîmpărați și nemulțumiți și mereu cîrcotași. Resentimentul, mama progresului.

Repet: de vreo 15 ani încoace, România acumulează. Încet, cu ritm mai lent decît avem potențialul, dar totuși acumulează. Această acumulare nu se vede de la o zi la alta. Poate nici de la un an la altul. Dar după 15 ani e indubitabilă. Sîntem un pic mai puțin săraci. Un pic mai contemporani cu restul lumii contemporane.

De unde cele două consecințe pe care le trăim zilele astea. Ambele ce țin de o nouă stare a societății.

Pe de o parte, dorim să lăsăm urme în istorie. Construcția Catedralei Ortodoxe e de fapt un semn al ceva mai bunei așezări a societății românești. O țară săracă și un stat sărac nu și-ar fi putut permite așa ceva.

Dincolo de lamentările cîte spitale ori pușcării am fi putut face, faptul că s-a contruit Catedrala e un semn de bunăstare, cum în orice altă parte a lumii și istoriei a fost. Doar orașele înstărite își puteau permite să ridice o catedrală pe măsură – semn al străduinței, dar și al putirinței. Ca și sediile de bănci din zilele noastre – doar cine are bani își poate permite să construiască zgîrie-nori.

Un moment al adevărului care nu poate fi falsificat.

Mai avem un semn de schimbare datorată creșterii resurselor disponibile. O parte a societății românești începe să-și schimbe atitudinea în relația cu Centrul (în sens wallerstenian al conceptului).

Acum douăzeci de ani, cînd eram mai săraci și mai izolați și ne doream cu ardoare să fim băgați în seamă de “lumea civilizată”, eram în stare de toate compromisurile pînă la nivel de slugărnicie, doar să fim primiți. Și chiar așa am și fost primiți: ca niște slugi. Cu îngăduință superioară.

Între timp, unii dintre noi am început să fim deranjați de această relație. Unii dintre noi au dorit să se ridice din genunchi. Măcar un pic. Schimbarea de atitudine a unei părți a clasei politice în relația cu UE – mai mult respect, relații egale, tratament egal, e consecința faptului că o parte a societății și-a schimbat un pic scufița față de Centru.

Nu e o situație izolată. Și celelalte țări din fostul lagăr comunist trec prin același proces de recăpătare a demnității și de renegociere a relației cu Centrul. Asta însă are clar de-a face și cu acumularea de resurse realizată între timp, în aceste decenii de tranziție enervantă.

Atitudinea mai tranșantă față de dubla măsură cu care sîntem tratați de unii reprezentanți ai Uniunii Europene și construcția Catedralei Ortodoxe au, în fond, la rădăcină, aceeași cauză.

România e un pic mai prosperă. Un pic mai sigură pe sine. Și începe să facă trecerea la următorul nivel al jocului istoric. În care începe să se gîndească dacă poate fi un reper regional pentru celelalte țări. În care începe să aibă cetățeni mai exigenți. În care începe să vrea să lase semne în istorie, nu doar să supraviețuiască la rasul solului.

Istoria, în ultimul timp, a fost bună cu noi. Acuma începem să vrem să facem parte din Istorie.

Autor: Mirel Palada

Sursa: Mirel Palada Facebook

Related Posts

3 Responses “Mirel Palada: “România, de vreo 15 ani încoace, a reintrat pe un drum de acumulare materială, drum care eu, ca și alții, sper să fie ireversibil.””

  1. gheorghi says:

    Iesind din UE si NATO.
    UE este profund anti-crestina si anti-nationala, mai ales cand NU e vorba de Germania.
    NATO se bate cu ideile si cu exportul de consumerism in bataia rachetelor si bombelor cu Uraniu saracit, iar in pauze da bani tipariti “din nimic” pentru rasturnarea ordinei sociale, oriunde s-ar petrece asta.
    Cu UE renunti la suflet, cu NATO distrugi ordinea si aduci haosul in viata de zi cu zi.
    La ce bun acumularea materiala cand toti episcopii cu Patriarhul “indrumator” au apostaziat si turma se semitizeaza, adica-si da sufletul pentru bani?

  2. BIBICU says:

    DA DA ACUMULARE E CONSIDERATA PRAFUL DE PE TOBA CARE II FOARTE GROS………

  3. ...roman incorect politic... says:

    …ne amagim singuri… iar ”consumismul” militar a fost si este cel mai profitabil… asezati-va bine, priviti cu ochii larg inchisi si urmariti cei patru-cinci ani ce vor sa vie… eu va voi asculta strigatele mute si neputincioase…

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss