Suntem la un moment de cotitura. Fara îndoiala ca întreaga omenire este în situatia „ucenicului vrajitor“, confruntata cu problemele fara sfârsit ale trecerii la o alta etapa a existentei umanitatii, în conditii de neputinta de stapânire a necunoscutului! Mondializarea – caci termenul globalizare îmi este profund neplacut! – n-ar fi trebuit realizata „la plezneala“, cam cum se întâmpla, prin experimente uneori nocive, prea des neplacute si uneori de-a dreptul ridicole, aplicându-se retete prezentate ca salvatoare si decisive, care succesiv au prezentat rateuri, în primul rând prin obsesia reducerii la un numitor comun a tuturor tarilor, a tuturor popoarelor si a unor situatii având caractere distinctive indiscutabile. Desi aparent unu si cu unu fac doi, în realitate lucrurile se înfatiseaza nuantat si uneori chiar diferit! Într-un viitor al omenirii si al evolutiei ei poate se va ajunge si la faza în care retete universale vor putea fi folosite, dar nu este înca cazul, mai ales în stadii de dezvoltare economica diferite!
Se mai ridica însa si o alta problema. Vrem sa construim o lume si o societate dreapta, în care nimeni sa nu fie lezat si în care sa se asigure o satisfacere generala si în care totodata sa nu se instaleze un regim totalitar, opresiv, dusman al libertatii, iar democratia reala sa domneasca! Dar acest lucru nu se poate înfaptui decât daca se respecta drepturile umane ale tuturor si nu se creeaza state, popoare sau categorii sociale privilegiate, caci atunci firesc se va ajunge acolo unde nu vrem sa ne ducem si unde nu vrea nimeni sa ajunga!
Din pacate, spectacolul lumii este departe de a ne dezvalui o scena linistitoare. Dimpotriva. Mai adaugam ca dintre fiintele vii, omul este cel care individual sau în grupuri poate rezerva surprize nelinistitoare si poate duce prin actiuni ale sale la nimicirea semenilor sai si a întregii planete. Traim sub semnul unei incertitudini având sentimentul ca în orice clipa echilibrul precar în care vietuim poate fi înlaturat, iar consecintele sa fie incalculabile. Fara îndoiala ca, în acelasi timp, pe foarte multe planuri, umanitatea a facut si face neîncetat mari pasi înainte. Ceea ce lipseste, este o evolutie echilibrata, controlata, transparenta si în beneficiul progresului omenirii în ansamblul ei si nu doar a unor persoane, state, banci, concerne, categorii privilegiate, ori indivizi privilegiati. Organizatia Natiunilor Unite este cu mult prea slaba, dialogul si întelegerile dintre marile puteri ale lumii si între grupurile de aliante nesatisfacator, o reglementare a functionarii „lumii“, care sa fie unanim respectata, nu fiinteaza. Unde merge de fapt umanitatea?
Dar înainte de toate ne intereseaza firesc unde mergem noi? În ce stadiu ne aflam? Ce avem de facut? În aceste împrejurari deosebit de complicate nu ne-am aflat la înaltime. Înainte de toate, n-am mai fost considerati de cei puternici ca facând parte din sfera nu de interese ci chiar de interes! A fost cea mai grava consecinta a regimului care ne-a fost impus – prin întelegerea si reciproca toleranta ipocrita – de marile puteri biruitoare în cel de-al doilea razboi mondial si care a oprit o evolutie care ne-ar fi asigurat un loc corespunzator însusirilor si dotarilor noastre materiale. De fapt, am fost aruncati în afara unui proces, care ar fi asigurat desavârsita constituire pe multiple planuri a noului stat unitar din 1918, conferindu-i soliditatea deplina si în acelasi timp ar fi asigurat continuitatea noastra pe locul pe care l-am avut în perioada interbelica, când nimeni nu ne-ar fi asezat, cu toate imperfectiunile înca existente, „în afara Europei“ în întelesul ei de astazi!
Este scuza pe care o putem invoca si reprosul pe care-l putem face celor care deseori ne si critica atribuindu-ne noua, în primul rând, abandonul savârsit de ei. Dar, fara îndoiala, cu aceasta nu limpezim situatia! Mai întâi, suntem vinovati ca am crezut vorbe goale si promisiuni fara acoperire si ca am actionat în consecinta tot sperând… imposibilul (desi o facem si astazi în continuare!). Dar totodata suntem vinovati ca nu ne-am cautat dintr-un început cai proprii de actiune, ca pâna la sfârsit am mizat pe o singura carte… perdanta!
Ceea ce a avut loc, dupa decembrie 1989, momentul miraculos si aproape neasteptat al prabusirii ca un castel de carti de joc a unui regim – care, dupa o faza promitatoare, a anilor saizeci, trezitoare a energiilor nationale, degenerase într-o dictatura personala a absurdului – a dezvaluit ca natiunea îsi pierduse însusirile sau cel putin îi adormisera! Era fara îndoiala o consecinta a regimului prin care se trecuse o jumatate de veac, dar la aceasta s-au adaugat jocurile de interese ale unor puteri din afara si mai ales ale marilor capitaluri cu profil international.
În conditiile libertatii proclamate ca restaurata, la nivel de persoana dar si de stat, fiecare tara trebuia lasata liber sa-si aleaga caile de urmat, potrivite sensului ei de evolutie, intereselor proprii si propriei dezvoltari, traditiilor, felului de a fi si nu sa i se impuna solutii prefabricate care s-au dovedit în nu putine rânduri pagubitoare. Averea tarii a fost în buna masura irosita. Împrumuturile n-au folosit decât în infima masura mersului înainte, tara înrobindu-se si ele alimentând mai ales o coruptie fara de sfârsit. Bilantul unui sfert de veac ne înfatiseaza o avere nationala irosita, categorii mari ale populatiei în stare materiala extrem de precara, dar si o clasa politica benficiind de o situatie de care nu dispunea înainte. Acceptarea unor reguli nepotrivite, ori favorabile altor interese decât cele ale tarii si ale locuitorilor ei în ansamblu, reguli impuse dar si primite cu seninatate din inconstienta sau meschine interese private de cei care reprezentau România si trebuiau sa o apere, a fost de asemenea nociva.
De fapt, constructia realizata timp de peste un secol a fost grav afectata în acest sfert de veac, iar eliberarea din 1989 n-a fost utilizata cum ar fi trebuit în procesul de reconstructie. Mai grava a fost însa afectarea comportamentului celor carora le revenise aceasta sarcina istorica. A fost un examen pierdut! Urmasii celor care înfaptuisera unificarea statala, care cucerisera neatârnarea si înfaptuisera cel putin în parte modernizarea, folosind modele si experiente din afara, dar numai prin filtrul intereselor nationale proprii, n-au mai corespuns misiunii ce le revenea.
În interesul tuturor, trebuie ca trezirea sa aiba loc si sa fie înteles, cel putin în ceasul al 12-lea, ca nu se mai poate persista într-o directie fundamental gresita si mai ales ca este necesar sa ne strângem cu totii în jurul realului interes national – nu doar al unui interes politicianist proclamat! – si sa demonstram ca o Românie exista si ca este în folosul individual al tuturor cetatenilor ei (dar se mai simt ei ca atare?!) sa actioneze pentru apararea identitatii noastre, a comunitatii noastre, de fapt a fiintei noastre, pentru ca astfel sa trecem în noua etapa a vietii omenirii nu ca niste solicitanti umili si plecati, ci ca parteneri cu fruntea sus, de folos tuturor.
autor: DAN BERINDEI
sursa: revistacultura.ro
Adauga comentariu