Lupta împotriva corupției ar trebui gândită ca o formă de dezinfectare a societății, de vindecare a acesteia de inventivii, rezistenții și erozivii microbi ai hoției. DNA reprezintă o variantă terapeutică experimentală, creată în acest scop de laboratoare ale altor limbi și culturi, care preferă să-și testeze genul acesta de produse cu potențial de risc major pe cobai de altă naționalitate decât pe propriii infractori.
Am văzut numeroase filme în care medicamente revoluționare, destinate vindecării unor maladii fără leac până la ele, trec prin incredibil de complexe etape de testare până a fi validate sau nu. Bolnavi fără șanse, aflați în faze terminale, luptă cu disperare să fie acceptați în eșantioanele de tratament pentru a-și mai oferi, cu toate riscurile necunoscutului, o șansă cât de mică la viață.
Există însă proceduri stricte, comisii academice cu terminații etice, exasperante rigori religioase care urmăresc, cu mână de fier, limitarea la strictul necesar a numărului de subiecți admiși pentru astfel de teste și selectarea după criterii foarte precise a acestora. De ce? Pentru că experiența a arătat ca riscul unor efecte secundare necunoscute, care să conducă la consecințe chiar mai grave decât maladia tratată, este unul semnificativ.
Faptul că DNA reprezintă o variantă terapeutică experimentală, nu consacrată, împotriva corupției endemice, nu necesită prea multe demonstrații. Nu există în jurul nostru (mă refer la arealul de cultură și tradiție europeană) o formă atât de brutală, discriminatorie și scăpată oricărui control instituțional, de asalt asupra unei maladii (corupția în cazul de față) cum este aceasta practicată de DNA, care să meargă până la uciderea pacientului.
Singura comparație care ni se livrează este aceea cu operațiunea Mani Pulite declanșată în Italia în 17 februarie 1992, care și-a propus ca în doi ani de zile să decapiteze clasa politică din Peninsulă pentru a eradica corupția generalizată și a permite apoi, unei noi generații de politicieni, de data asta onești, să preia controlul asupra societății.
După 20 de ani de arestări, sinucideri, procese interminabile, iată ce declara procurorul Antonio di Pietro, eroul national din epocă al luptei impotriva coruptiei: “In toti acesti ani, coruptia din Italia nu a disparut, dimpotriva, a devenit mai puternica. Daca atunci aveam cancer, acum am ajuns la metastaza”.
Iar noi, acum, în anul 2016, repetăm un experiment ce a dovedit că microbii, în urma unui astfel de tratament, ies mai întăriți decât organismul pe care îl parazitează. În plus, pentru că suntem nu doar inventivi ci și cu darul supralicitării, extindem ofensiva aseptizării și la alte categorii decât cea a politicienilor; cum ar fi categoria medicilor.
De câte ori critic erorile, abuzurile și jocurile politice pe care DNA la face ca parte a efortului său de a vindeca societatea românească de hoție si hoți, primesc din tabăra susținătorilor necondiționați ai acestei instituții calificativul de apărător al mafioților, de comentator năimit să subminez încrederea românilor în justiție. Cei pe care indignarea față de poziția unui vândut ca mine nu-i sugrumă într-atât încât să-i limiteze doar la imprecații devenite deja clișee, adaugă binemeritatului perdaf și câte o întrebare retorică, de genul: „Și ce, ar fi mai bine ca DNA, ca să nu greșească, să nu facă nimic?”.
Înțeleg de-aici că se invocă, deci se poate accepta o oarece indulgență față de greșelile DNA atâta vreme cât, prin covârșitoarea majoritate a acțiunilor sale, această instituție face bine pacientului (societății), îl ajută să se însănătoșească, să mai scape de infecții, bube, gangrene. Mi se atrage atenția, astfel, că atunci când judec merite și vinovății ale unei instituții atât de necesare, ar trebui să folosesc o balanță și să văd ce atârnă mai greu: binele făcut sau răul colateral? Că doar nu o să băgăm DNA-ul la pușcărie pentru oferirea de foloase necuvenite șefei ÎCCJ în cazul Rarinca ori pentru neglijența de a nu-i fi deschis până acum nici măcar un dosar de corupție lui Traian Băsescu? Acestea sunt insignifiante în raport cu meritul DNA de a curăța politica românească de atâția și atâția corupți.
Cum spuneam, una dintre categoriile socio – profesionale pe care DNA și-a pus tunurile cu dezinfectanți (Hexi Pharma?) pentru a stârpi dăunătorii este tagma medicilor. Ne amintim cu mândrie portocalie cum a fost hăituit de justiția băsistă medicul Șerban Brădișteanu, un neica nimeni în cardiologia mondială, care (complet lipsit de relevanță) „în data de 25 octombrie 1999 a condus la Spitalul de Urgență Floreasca echipa de medici care a realizat primul transplant de cord efectuat în România”.
Ca o continuare peste timp, citeam astăzi tonifianta știre că „medicul Irinel Popescu, fost șef al Casei Naționalei de Asigurări de Sănătate, s-a prezentat marți dimineață la DNA, la o zi după ce a fost pus sub urmărire penală sub acuzația de abuz în serviciu”.
Sigur, irinel Popescu nu e Traian Băsescu. El nu a făcut atât de mult bine acestui popor ca să fie exonerat de vreo eventuală greșeală administrativă. El e doar un pârlit de Academician, Profesor al ISSO (International School of Surgical Oncology) în chirurgia hepatică și în transplantul de organe care, în loc să taie, patriotic, salarii și pensii (precum protejatul, pe merit, al DNA), își permite să ciopârțească ficați, prelungind astfel viața atâtor români cărora, desigur, le-ar fi fost mai bine să moară decât să trăiască într-o țară ca asta.
Citiți, pe Wikipedia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Irinel_Popescu), cam ce performanțe a avut acest infractor deghizat în halat alb, cam câte vieți a salvat și ce poziție mondială ocupă în profesia lui, ca să înțelegeți de ce DNA trebuie iubit și elogiat fără rezerve atunci când îl umilește și îl șicanează. Iar pentru comparație (http://www.ziare.com/stiri/sinucideri/cum-se-sinucid-romanii-raport-iml-1175160) luați notă și de faptul că în 2010 (anul tăierii salarilor cu 25%) România a înregistrat un număr record de sinucideri, 3050, care, evident, nu are nici o legătură cu excepționala măsură de austeritate a guvernării Boc – Băsescu.
Știu, justițiariștii pur – sânge nutriți la sânii intransigentei Monica Macovei și imparțialei Laura Kovesi vor răspunde răstit, lobotomic și sec, ca după înțărcare: „legea-i lege pentru toți. Dacă a greșit, să plătească. Amendament: a nu se extrapola și la nivel de instituții. DNA poate să greșească fără să plătească”.
Bine, năpârliților! La bulău cu Irinel Popescu. Dacă se ocupă providențialul DNA de el înseamnă că așa e normal și bine pentru țară. Cât despre Dan Condrea, întrucât DNA l-a ignorat complet până când acesta a ieșit din „câmpul tactic”, respectivul n-a reprezentat nicidecum un caz de urgență și siguranță națională.
Între Irinel Popescu și Dan Condrea DNA a ales să se ocupe de coruptul mai mare și mai dăunător țărișoarei. Iată o opțiune cu o mare forță simbolică și extrem de lămuritoare.
Asta da justiție. Independentă, imparțială, legată la ochi.
Cât despre americani și nemți, în materie de intransigență să ia lecții de la noi.
Câți bancheri au fost arestați în SUA după declanșarea marii crize economice din 2008? Sau nu erau vinovați?
Câți acționari din boardul colosului Wolkswagen au înfundat pușcăria după imensa escrocherie privind falsificarea emisiilor de poluanți? Hai, zău, chiar niciunul? Nici măcar preventiv?
Marii noștri îndrumători în ale înfăptuirii actului de justiție ne îndeamnă ca în numele acestei lumini idealiste să sacrificăm orice, inclusiv interesul național. Iar în vremea asta, în ogrăzile proprii, trec aproape sfidător justiția pe planul zece pentru că, nu-i așa, interesul național primează!
Sursa: Contele de Saint Germain
Adauga comentariu