Marşul Cavaleriei şi drumul pierderii sentimentului naţional

Ce cai am fost şi ce Fefelege am ajuns….

Pe cai, că se filmează
Zilele trecute televiziunile româneşti au prezentat cu bucurie marsul unei unitati americane de la Baza Mihail Kogălniceanu spre Cincu, motiv de manifestare populară şi mediatică  a recunoştiinţei faţă de trupele eliberatoare. Ceteţeni de la oraşe şi sate au ieşit în calea armatei prietene şi le-au zâmbit fericiţi cu gândul probabil la Teo Peter iar soldaţii armatei partenere strategic infiltrată în costa Rusiei  au fluturat steaguri ale ambelor ţări pentru a arăta că ştiu în ce ţarăse află. În fapt marele marş al Batalionului 2 din Regimentul 2 Cavalerie al armatei americane, adăstat şi adoptat de fetele din Constanţa a reuşit să dea o lovitură de imagine grefată pe o operaţiune care ascunde multe dar arată numai ce vor ei să arate.

În orice altă situaţie o asemenea mişcare de trupe ar fi ridicat semne de întrebare, legate atât de scop cât şi de durata dar mai ales rostul acetei mişcări. Numai că pentru a preîntâmpina orice întrebări incomode, partenerii strategici au ales calea … „comunicatului de presă” care spre deosebire de „conferinţa de presă” oferă avantajul că cel care îl organizează spune ce vrea şi nu răspunde la întrebări incomode. Cam aşa s-a desfăşurat şi această activitate care dintr-o operaţiune majoră, de importanţă deosebită pentru România, pentru situaţia din zonă şi politica americană în România şi Estul Europei, soarta bazelor militare, a fost băgată pe gâtul românilor ca o “plimbare” de paradă, un marş “tradiţional” al unei unităţi de “cavalerie” din care au lipsit caii dar fost prezenţi o grămadă de gură cască. Ştirile televiziunilor au fost pline de date lipsite de importanţă, am văzut “ştirişti” căţăraţi pe transportoarele americane, bucuroşi nevoie mare şi mândri că “s-au dat” şi ei cu tehnica militară, ca domnul Ponta când s-a dat cu avionul.Bineînţeles că propaganda de peste ocean îşi va face datoria acasă, filmul va fi prezentat, la fel ca şi cel rusesc pe vremuri, ca să vadă şi ceţăţeanul american cât de bine sunt primiţi soldaţii lor eliberatori peste hotare şi să aprobe fondurile către firmele de profil, să ştie tot americanul ce politică minunată duce administraţia de la Casa Albă. Câştig pe toate planurile.

Dacă e ordin, cu plăcere

Nu a întrebat nimeni ce scop are acest exerciţiu de o aşa amploare, ce anume se “exersează”, câţi militari se vor mai întoarce la baza de la Kogălniceanu sau de exemplu cât timp va mai rămâne Cincu sub comandă românească. După cum se ştie, este o problemă de timp până când bazele “americane” vor fi cedate sau vândute celor care le populează, au fost emise cu mult timp înainte legi şi ordine care fac posibil transferul de teritoriu bazelor militare străine aşa că având în vedere dorinţa partenerului strategic de a se stabili cât mai aproape de ursul rusesc, noile comandamente pe care România le-a acceptat pe teritoriul său, cedarea teritoiului fostelor baze militare româneşti către trupele altor armate are toate condiţiile asigurate.

Înteresant a fost şi un material prezentat tot aceste zile de una din televiziuni vizavi de reînfiinţarea serviciului militar obligatoriu în România. Nu este de loc o coincidenţă faptul că se prezintă un sondaj care arată că -vezi Doamne- românii vor acuma să se facă din nou armata. Care or fi fost cei care au spus da? În paralel, aceeaşi emisiune ne mai prezintă şi situaţia Estoniei care ar fi trecut deja la serciviul militar obligatoriu şi toată lumea e multumită. Bineînţeles că partenerul nostru strategic, care aşa cum a spus Friedman în nenumărate rânduri, nu are nici un interes să îşi lase oasele prin Rusia sau Ucraina, nu poate decât să încurajeze serviciul militar obligatoriu pentru sclavii din NATO, în special cei din vecinătatea Rusiei, pentru că în felul ăsta, după ce acum 20 de ani ne cerea imperativ să renunţăm la acest sistem pentru că este de origine comunistă şi pentru că avem prea mulţi militari, acuma se poate asigura că Ucraina va avea suficientă carne de tun din zonă şi astfel mamele americane nu vor plânge şi nu vor face scandal acasă că le mor copii pentru interesele producătorilor de armament. Bineînţeles că noii recruţi vor avea nevoie de armament, tehnică, echipament “de cea mai bună calitate”, chiar şi second hand, produse de industria de război a singurei ţări care a produs mai mult decât de toate celelalte ţări partenere, fără să fi avut nici un război pe propriul teritoriu în ultimii 70 de ani. Nu este aşa că sunt isteţi băieţii ăştia? Nu îi ameninţă nimeni, sunt cea mai ferită ţară de un eventual agresor sau atac armat, dar produc tehnică armament şi echipamente militare cât toate celelelte ţări member NATO. Şi toate astea de dragul şi bineînţeles la cererea acestora.

Bate şaua să priceapă iapa
Ar mai fi nişte întrebări la care nu ştiu cine ar fi dispus să răspundă. Acuma o lună apărea o ştire care a trecut foarte repede prin media, nefiind preluată sau fiin prezentată aşa ca un fapt divers ceva de genul “ ia uite domle ce ai dracu e ăştia” şi atât. Un material video ne arăta cum se pregăteau “cavaleriştii” ăştia pentru “război”.

Antrenamentele nu aveau nimic în comun cu războiul convenţional, de fapt nu aveau nici o legătură cu războiul, fiind vorba de luptă specific trupelor interne care “luptă” împotriva insurgenţilor sociali, protestatarilor, demonstraţiilor politice, operaţiuni care se duc de regulă de trupele speciale, nicidecum de trupele regulate.

Bineînţeles că se va găsi cineva să spună că militarul American este polyvalent, el trebuie să fie pregătit să lupte în orice condiţii şi la munte şi la mare şi cu militarii şi cu civilii. Ei bine nu, asta nu se întâmplă în armata americană, ei îşi văd fiecare de treaba lor, fac ce trebuie să facă pe poziţia pe care o au, nu se amestecă în proceduri sau zone care nu le aparţin. Tocmai datorită acestu principiu foarte respectat, al profesionalizării pe un domeniu, dacă faci greşeala să îi spui unuia din Navy că e marines, ai putea să fii luat la bătaie. Americanii nu au obiceiul să amestece funcţiunile, dacă le moare şoferul de pe transportor, nu se va sui pe el să îl conducă un alt soldat dacă nu are pregătirea necesară, îl abandonează şi fac ce a făcut tata. Aşa că mă întreb eu ce sunt cavaleriştii ăştia, trupe Seals, infanterişti marini, MARSOC, sau Greens? Eu nu am văzut până acuma o unitate americană care să ducă acţiuni pe mare, în localitate, şă lupte cu populaţia civilă şi să ducă şi acţiuni în teren muntos. Doar trupele speciale pot fi antrenate în forme şi medii de luptă diverse, aşa că cavalerii numai cavaleri nu sunt, sau au în componenţa lor mai mult sau mai puţin mascate, trupe speciale, iar presa s-a lăsat prea uşor îmbrobodită. Aşa fost scenariul.

Paşte murgule iarbă!
Cine este cuminte şi face ce spune nenea Sam este răsplătit. Uite Maior,dacă a fost cuminte şi a încercat să introducă legea Big Sister Nuland în Românistan, acuma este scutit de războiul din Ucraina, pleacă papa la Washington, la adăpost. Nici mister Hurezeanu nu va fi prin zonă la răzbel, pentru că a fost băiat cuminte şi el şi a dat în Putin până i-a căzut condeiul. Păi cine îl compara pe Putin cu Hitler? Eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee, să ne fie cu iertare, limba dulce departe te duce.

Românii în poziţia calului care bea apă
Revenind la marşul cavalerilor,  imaginea trupelor partenere pe drumurile patriei şi bucuria din privirile românilor mi-au adus în memorie nişte imagini pe care le văzsem cu mulţi ani în urmă.

Privind imaginile din cele două filme cel de demult cu trupele armatei prietene şi cele de acum cu trupele armatei partenere constat că atmosfera e aceeaşi, prezentarea este aceeaşi, românul este acelaşi, la fel de uşor de prostit şi atunci şi acuma, singura diferenţă este că acuma filmul este color. Durerea este că pe ruşi am apucat să îi văd plecaţi din ţară, dar pe soldaţii americanu nu cred, mai ales după ce pământul pe care sunt cazaţi va deveni pământ american. Bine că nu s-au gândit cavalerii să vină la Deveselu, că ar fi riscat să audă Marşul Olteniilor. Eu însă aş numi acest marş, Marşul Umilirii Naţionale, pentru că reprezintă finalul unui drum început după 89 odată cu schimbarea direcţiei de parcurs, când toată lumea visa la o democraţie care exista numai în filme, o democraţie prost văzută, prost înţeleasă, prost direcţionată şi prost aplicată. România a parcurs de atunci acest drum al cedării economiei, independenţei financiare, industriei, suveranităţii, securităţii, resurselor, conducerii politice, juridice, mândriei naţionale, tradiţiilor, a oricăror pretenţii sau prerogative naţionale. Partenerul strategic ne alege conducerea ţării, ne „recomandă” politica financiară, politică, economică, militară, ne subordonează serviciile secrete, ne răscoleşte arhivele, ne schimbă istoria, ne stabileşte cine ne sunt trădătorii şi cine eroii,  ne face reforma în justiţie, ne exploatează zăcămintele, ne stabileşte regimul alimentar, ne schimbă sărbătorile şi tradiţiile, ne distruge industria de apărare, ne guantanamizează, ne aduce la stadiul de blastrulă şi apoi defilează sub privirile şi aplauzele unui popor tâmpit şi golit de orice sentiment naţional, incapabil să mai reacţioneze sau prea învăţat la împrumuturi şi bani nemunciţi ca să mai dorească altceva. Comuniştii l-au ascuns pe Ioan Antonescu o perioadă, dar nu şi-au pemis să îl renege. Ce nu au făcut comuniştii sub ruşi, au făcut „democraţii” sub americani, l-au interzis pe Antonescu, i-au dat jos tablourile şi statuile  esti pasibil de puşcărie dacă îi pomeneşti   faptele şi memoria şi l-au pus la loc de cinste pe Pacepa  iar românul tace şi inghite. Nu ştiu dacă această politică ar fi prins mai bine sau la fel de bine în altă parte, dar la noi a prins cu succes, atâta vreme cât oamenii nu văd că marşul cavalerilor de astăzi este identic cu cel al eliberatorilor de ieri şi totuşi nu reacţionează.

Referinte: http://adevarul.ro/locale/constanta/metode-antrenament-militarii-americani-mihail-kogalniceanu-

Autor: Marin Neacsu

Sursa: In cuiul catarii