MAREA TRĂDARE NAŢIONALĂ. Prof. dr. IOAN SABĂU POP – “Statul român a restituit păduri, terenuri agricole şi clădiri în valoare de aproximativ 60 de miliarde de euro!”

Un reputat specialist în drept privat, avocatul Ioan Sabău Pop, profesor la Universitatea “Petru Maior” din Târgu Mureş, membru al Curţii Interna­ţio­nale de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Industrie şi Comerţ a României, ne oferă un tablou terifiant al actualităţii.

“Legea nr. 247 este o lege de trădare naţională asumată de Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu”

– Aţi vorbit recent despre “complicităţi şi trădări”, cu referire la retrocedările de proprietăţi din Transil­vania şi nu numai de acolo. Cât de grele sunt aceste vinovăţii şi cui le datorăm de fapt?

– Am spus, poate, până la obsesie, că, în principal, tot ce ni se întâmplă ni se întâmplă din cauza noastră. După anul 1990, nu mai putem să ne lamentăm că sun­tem prinşi în păienjenişul jocurilor de interese din lu­mea contemporană, fără să ştim. Nu, toate se în­tâmplă cu participarea noastră efectivă şi angelic de incon­şti­entă. Ce facem acum nu mai putem schimba.
Sunt o per­soană cu predispoziţie spre ordinea legală, în care autorităţile să intervină cu reacţii limpezi şi de efect. Vedem însă o totală lipsă de reacţie a celor pe care-i plă­tim ca să ne reprezinte; ele, autorităţile, la toate ni­ve­­lele şi rangurile, par a fi intimidate, sufocate, chiar depăşite de evenimente, într-o tranziţie nesfârşită. Este şi instituţia proprietăţii sub aceste nereguli.

Pri­vind cu capul plecat la scenarii care se fac în altă parte, auto­ri­tăţile noastre trăiesc într-un compromis sinonim cu prostia. Începând cu anul 1990, s-au promulgat legi de restituire a proprietăţii, care de care mai stufoasă, s-a intrat într-un mecanism de interpre­tare şi aplicare ab­solut aberant, cu portiţe deschise pentru a sufoca omul obişnuit, micul proprietar, care a avut un plug, o căruţă şi o suprafaţă mică de pământ.

În detrimentul lui, s-au dat satisfacţii exagerate foştilor mari proprie­tari, unora pe bază de documentaţii contrafăcute inge­nios, în labo­ratoare de specialitate. Numesc cazul marilor proprie­tăţi latifundiare istorice, ce au aparţinut grofilor şi conţilor unguri, plecaţi pe alte meleaguri, care au mai fost o dată rezolvate, prin anii 1920. Statul român a în­chis, în acei ani, contenciosul cu aceşti grofi şi conţi, plă­tind în coroane de aur, în 1928, echivalentul a 3,2 tone de aur, prin Fondul agrar de la Bâle – Fran­ţa.

Au trecut deceniile şi, în anul de graţie 2005, a fost votată Legea nr. 247, care este o lege de trădare na­ţională, asu­mată de Guvernul condus de Călin Popescu Tări­ceanu. Este o lege care nu ţine seamă de lucrurile şi realităţile din România, deoarece a dat “liber la peşte”, a dezăgăzuit totul, fără oprelişti. Redeschizând răni istorice, ne-a întors la structura proprietăţii din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, dinainte de Răscoala lui Ho­rea, readucând şi reaşezând rânduieli feudale, din care românii erau excluşi!

Fruntaşii noştri, în special parla­mentarii care, în majoritatea lor, sunt amatori şi ig­no­ranţi, precum şi guvernanţii, cu toţii spun mereu că “nu avem legislaţie”… Dimpotrivă, avem chiar prea multă legislaţie, dar incoerentă, discriminatorie, cu proceduri complicate şi descurajatoare pentru cei de bun simţ şi fără bani.

– Ce s-a întâmplat, concret, în privinţa retro­ce­dărilor, în România ultimilor 23 de ani?

– În România post-revoluţionară s-a pornit in­ten­ţionat cu stângul, începând cu guvernul lui Petre Ro­man. Prima lege a fondului funciar şi Legea Privatizării nr. 58/1991 au făcut posibilă regruparea samurailor autohtoni. Aceste legi au reprezentat începutul răului. A urmat Legea nr. 1/2000, supranumită “Legea Lupu”. Aplicarea aces­tei legi a dus la distrugerea pădurilor, la dezechi­libre majore de mediu. Amintesc şi Legea nr. 10/2001, care a pus capac la toate; cu asta am terminat cu imo­bilele din România, vorbesc de cele repre­zen­tative.

Pen­tru fiecare dintre aceste palate răsare câte un stă­pân, dacă nu, îl inventăm noi şi, cu scuzele de ri­goare, îl rugăm să ne ierte că-l facem fericit; luăm de la el lec­ţii de jovialitate, cum s-a întâmplat în cazul Cas­te­lu­lui Bran. Ce mândri erau românii cărora le-a strâns mâna cu îmbărbătare, proprietarul regăsit pe alt conti­nent! S-au înghesuit, în frunte cu un ministru al Cul­turii, Iorgulescu, să-i atingă mâna (bine că nu i-au să­ru­tat-o) acestui nou proprietar, care nu înţelegea bine ce i se întâmplă… Ce i-a păsat domnului ministru? Doar nu a dat ce era al lui…

Ca să rezum, atunci când s-au iniţiat legi sau alte reglementări, în mintea “gân­ditorilor” erau avute în vedere situaţii particulare, adi­că ce anume concret va rezolva legea, pe cine va fa­vo­riza. O inepţie, o lege este abstractă, impersonală, are în vedere o generalitate instituţională. Efectul în lanţ s-a produs după promulgare, cel vizat avea pui, avea acoliţi, iar instituţia proprietăţii s-a dărâmat ca un castel de nisip, sub care am fost prinşi noi, ceilalţi.

“În Ungaria vecină şi prietenă sunt peste 200.000 de proprietăţi aparţinând românilor, din care nu s-a retrocedat nici măcar un centimetru pătrat”

– Cum au rezolvat celelalte ţări foste comuniste problema retrocedărilor? Bucureştiul a invocat me­reu presiunile UE, retrocedările fiind considerate o condiţie a aderării.

– În Ungaria vecină şi prietenă, sunt peste 200.000 de proprietăţi aparţinând românilor: statului român, cultelor religioase (în special bisericii greco-catoli­ce), depozite bancare îngheţate în ambele războaie mon­diale, persoanelor fizice şi familiilor, şcolilor con­fesionale. Cel mai relevant exemplu este averea imen­să, evaluată acum la 7 miliarde de euro (cuprinzând chi­riile şi uzufructele), care a aparţinut şi aparţine Fun­daţiei “Emanoil Gojdu”. S-a întreprins ceva? Ni­mic! S-a restituit ceva? Nici măcar un centimetru pă­trat!

Ar trebui să se implice efectiv şi să facă ceva gu­vernul României şi cultele religioase, în special pentru Fun­da­ţia “Gojdu”. Ca să fim sinceri până la capăt, un gest a existat, dar unul de imensă trădare, o acţiune tip “su­veică”, cum spunem noi, juriştii. Anume, fai­mo­sul mi­nistru de Externe din 2007, Mihai Răzvan Un­gureanu (MRU), a emis o ordonanţă de creare a unei noi fun­daţii maghiaro-române “Emanoil Gojdu”, în­căl­când flagrant dispoziţiile de ultimă voinţă ale gene­rosului fondator, în privinţa averii sale private.

Dom­nul MRU a făcut o naţionalizare indirectă, în favoarea Ungariei. No­roc că planul nu a putut fi dus până la capăt. Aceas­ta ar fi însemnat pierderea patrimo­niu­lui fun­daţiei, printr-o schemă de funcţionare ridicolă.

A fost rolul presei cinstite, care a pus presiunea evenimentului pe parlamentarii ca­re au respins ordonanţa. Alături de personalităţi eru­dite, am avut şi eu o modestă şi discre­tă contribuţie. Si­tua­ţia retrocedărilor este la fel şi în alte ţări; bu­nă­oară, Cehoslovacia avea problema sude­ţilor (ger­mani), Po­lo­nia, problema germanilor alungaţi din Sile­zia Su­pe­rioară până la Danzig (azi Gdansk), Slovacia, după desprindere, problema comunităţii un­gurilor (peste 30%, în zona Kosice şi Bratislava).

Toa­te aceste ţări au rezolvat problema rezonabil, s-au restituit su­pra­feţe de pă­mânt şi de pădure puse sub regim juridic exi­gent, s-au plătit despăgubiri parţiale, s-au oferit opţiuni pentru ale­gerea unui imo­bil, dacă erau mai multe. La fel în Bulgaria, unde au fost con­di­ţii restric­tive şi foarte raţional organizate; chiar şi Re­publica Moldova are o legislaţie mai bună ca a noas­tră. Ni­ciuna dintre aceste ţări nu şi-a negat trecutul în mod ni­hilist; s-a întâmplat, face parte din istorie, timpul nu poate fi dat înapoi.

“Se fac retro­ce­dări în proporţii incredibile”

– Ce suprafeţe agricole, ce clădiri, ce păduri au fost retrocedate în Harghita şi Covasna şi de ce este ilegal tot ce s-a întâmplat?

– În Harghita, Covasna şi Mureş, dar şi în nordul Mol­dovei şi în alte judeţe transilvane,se fac retro­ce­dări în proporţii incredibile. Este vorba de sute de mii de hectare care, pe la autorităţi administrative şi ins­tanţe sunt tratate ca fapte banale, ca şi cum ar fi câteva cutii de chibrituri. Se retrocedează tot ce se cere de anumite categorii de “revendicatori”.

Este cazul fos­te­lor familii de grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc., pe care poporul român ar fi trebuit să îi uite, după ce şi-a pomenit morţii ucişi de aceşti criminali şi şi-a şters lacrimile. După datele pe care le am de la prefec­turi, sunt în jur de 200.000 – 230.000 ha de pă­du­re care se revendică, numai din judeţele Mureş şi Har­ghi­ta.

As­ta, fără să cuprindem Haţegul, Sălajul, Munţii Apu­seni, Bihorul, unde sunt revendicate, de asemenea, zeci de mii de hectare. Dacă luăm în calcul şi restitui­rile ave­­rilor bisericeşti, statul român a restituit păduri, te­renuri agricole şi clădiri de importanţă majoră, cu o va­loare de aproximativ 60 de miliarde de euro! Este re­vol­tător că documentaţiile sunt discutabile şi con­tra­fă­cute.

Se inventează moştenitori şi cesionari, se întoc­mesc ingenios arbori genealogici de la Arpad încoace, dar mai ales se ignoră faptul că problematica acestor proprietăţi a fost rezolvată de statul român între anii 1923-1927, în litigii internaţionale, unde statul ro­mân a fost apărat de Nicolae Titulescu. Practic, urma­şii de azi ai grofilor primesc încă o dată ceea ce statul român a despăgubit după primul război mondial, prin anii 1923-1927, 1931-1933.

Din nefericire, arhivele Transil­vaniei, cu cărţile funciare, pe care Ungaria a refuzat să le predea României, încălcându-şi propriile an­ga­ja­men­te, sunt la discreţia lor, fiind în Ungaria şi la Tribu­nalul de mare instanţă din Paris. Dar e dureros că niciun reprezentant român nu întoarce măcar o filă, zac acolo sute de dosare.

“Îşi poate cineva imagina, în Europa anului 2013, că în judeţul Mureş, este pe cale să fie restituit (procedurile sunt avansate) satul Idicel, cu tot cu casele şi locuitorii săi, aşa cum a fost în anul 1700?”

– Care este pericolul real al acestor retrocedări?

– Acţiunea de retrocedare este nedreaptă şi ipote­chează total viitorul economic al României; instaurăm prin legi, pe care le aplicăm de bună voie, inechităţi is­torice pe care le facem perpetue. Practic, ne întoarcem în epoca feudală, de astă dată cu acte în regulă şi ho­tărâri judecătoreşti obţinute cu generozitate de cei care nici măcar nu se aşteptau. Îşi poate cineva imagina, în Europa anului 2013, că, în judeţul Mureş, este pe cale să fie restituit (procedurile sunt avansate) satul Idicel cu tot cu casele şi locuitorii săi, aşa cum a fost în anul 1700, ca şi versanţii Jârca şi Sălard, în pre­zent devenite aşezări umane?!

În Retezat se urmăreşte restituirea unei suprafeţe de peste 10.000 de hec­tare care, din anul 1926, aparţine Academiei Române, ca areal de cercetare. În Cluj, Mureş, Arad, Oradea, im­por­tante clădiri publice, care au fost ale statului şi sunt spitale, şcoli cu tradiţie, instituţii administrative, sunt restituite, apoi închiriate tot de statul român. De exem­plu, Liceul “Bolyai Farkas” din Târgu Mureş, pre­luat în 1918 de România, de la statul ungar, pentru că a fost colegiu reformat, s-a restituit Bisericii Refor­mate, care nu l-a avut niciodată în posesie!

În plus, sta­tul român plă­teşte chirie pentru elevii din liceu, ex­clusiv ma­ghiari, aşa cum s-a cerut, suma de 20.000 eu­ro lunar! Aşadar, în timp ce elevii maghiari sunt ţinuţi cu chirie de statul român într-o clădire a Bisericii Re­for­mate ma­ghiare, elevii din şcolile româneşti restituite sunt mutaţi în zone marginale, în construcţii din PFL. Pentru ei, statul nu-şi permite să achite chiria aferentă…

– Un adevărat coşmar! Din vina cui plăteşte statul chirie pentru o clădire preluată legal, de acelaşi stat, în 1918?

– După Diktatul de la Viena, din 1940, Horthy dă două ordonanţe guvernamentale prin care: Anulează împroprietăririle şi efectele Reformei Statului Român din 1921. Anulează tranzacţiile şi convenţiile de pro­prie­tate care au avut loc pentru proprietăţile ce au apar­ţinut foştilor mari latifundiari.

După război, România dă Legea nr. 260/1944, privind refacerea actelor şi arhivelor şi îndreptarea abuzurilor, dar care nu este pusă în aplicare din cauza ruşilor şi, mai târziu, a regimului comunist. Multe din actele de arhivă lipsesc, fiind duse de armata lui Horthy în retragere. Aşadar, în mod para­do­xal, statul român de azi restituie pro­prie­tăţile după ordonanţele lui Horthy, potrivnice, bineîn­ţe­les, Statului Ro­mân! Nimeni, după 1990, nu s-a gân­dit să le anu­leze…

Sursa: Financiarul, preluare dupa Formula As