Marea minciună a productivității comasării terenurilor agricole. Vânzarea de țară – la propriu și la bucată

Pentru început, puțină istorie. Reforma agrară din 1921.

Pentru a beneficia de măsurile legilor din 1921 de vânzare în masă a majorității pământului marilor proprietari s-au înscris pentru împroprietărire 2,3 milioane de țărani fără pământ sau cu pământ insuficient. Dintre aceștia, până în 1927, au primit efectiv loturi 1,48 milioane de țărani. În urma acestor măsuri, împărțirea proprietății funciare arăta astfel:

-strong>64% din suprafața arabilă revenea categoriilor țărănimii cu loturi până la 10 ha;
– 16,6%  (categoria mijlocie), loturi de 10-50 ha;
– 10,4% proprietari de terenuri cu 50-250 ha;
– 9,1% moșii de peste 250 ha.

Din punct de vedere social, reforma agrară din 1921-1927 (an în care operațiunile de împroprietărire au fost finalizate în cea mai mare parte) a fost apreciată ca fiind ”cea mai mare și mai îndrăzneață din lume” (”îndrăzneață” inclusiv din punct de vedere economic).

Dincolo de caracterul ei social, aproape unanim recunoscut, reforma agrară a fost, totuși, criticată la nivel economic. Principalele obiecții (la acea vreme) au fost legate de de-tehnologizarea agriculturii. Faptul că micile gospodării nu-și vor permite un instrumentar mecanizat care să le permită recolte și productivitate ridicată. Viața a contrazis însă previziunile specialiștilor în economie. Într-adevăr, producția de cereale (avantajată de tehnologie pentru cultivarea pe suprafețe extinse) a avut de suferit într-o anumită măsură. Dar micii proprietari s-au orientat către culturi de plante profitabile economic pe suprafețe mai restrânse.

După aproximativ 10 ani de la încheierea împroprietăririlor, înaintea celui de-al doilea război mondial, România a devenit unul dintre principalii exportatori agricoli din Europa. Desigur, criticile nu au dispărut, cea mai des întâlnită fiind cea conform căreia România era, în acel moment, o țară ”preponderent agrară”. E o critică pe care o înțeleg cu greu: ce e rău în faptul de a fi o țară ”preponderent agrară”, atâta timp cât acest lucru generează bună-stare pentru cea mai mare parte a locuitorilor ei (nu doar pentru o mână restrânsă de proprietari, dublată de o imensă masă de periferie urbană asistată social)?

Comasarea de tip comunist (colectivizarea)

Trecând printr-o abuzivă comasare de tip comunist (colectivizarea) și înaintea unei alte comasări masive (de tip industrialist-capitalist), începută deja și care se va accelera din 2014 (dacă România nu va întreprinde demersurile de prelungire a termenului prin care terenurile agricole vor putea fi vândute ”la liber” oricărei persoane, fizice sau juridice, din UE), în discuție sunt aduse aceleași argumente economice contrazise de practică în urmă cu 80-90 de ani! Așa-zisa productivitate agricolă care s-ar putea obține doar prin comasare și industrializare.

Paradoxal sau nu, comasarea de tip comunist și comasarea de tip capitalist își dau mâna în câteva puncte esențiale: ignorarea dimensiunii umane a activității agricole, disponibilizarea și urbanizarea forțată a unei imense populații rurale.

Colectivizarea am experimentat-o ”pe viu” în satul bunicilor, în timpul vacanțelor din anii 80. ”Productivitatea” CAP-urilor (cooperative agricole de producție) își avea originea nu în tehnologizare (mecanizare, irigații etc.), ci în exploatarea cât se poate de cinică a țăranilor. Cu excepția a unui inginer agronom și a 2-3 brigadieri (cei care coordonau direct activitatea pe câmp, de cele mai multe ori aleși dintre cei mai fervenți activiști de partid din mediul rural), în CAP-uri nu existau salariați. Pentru munca depusă, membrii cooperatori erau normați și plătiți într-un fel de acord (de genul ”plata cu ziua”, o zi lumină de muncă fiind considerată ”o normă”). Astfel, adunau 2-300 de lei (maxim) la finalul unei luni, dar nu pe tot parcursul anului, ci doar în funcție de sezoanele agricole (prășit primăvara și vara, cules toamna). În medie, un țăran cooperator câștiga sub 100 de lei/ lună (o pâine costa, în aceeași perioadă a anilor 80, 5 lei). Acestei remunerații i se adăuga o cotă de 10% din produsele recoltate. Însușindu-și 90% din producție și plătind niște sume derizorii țăranilor, evident că agricultura comunistă era ”productivă” (la aceeași ”productivitate” mai contribuiau însă, ”voluntar”, și armata, elevii, studenții, profesorii lor etc., în perioadele ”practicii agricole”)!

Pe lângă remunerația umilitoare și cota de 10% din produse, membrii cooperatori mai aveau dreptul să posede și să exploateze direct 15 ari (1.500 m², mai puțin de 1/7 dintr-un hectar) în intravilan (dar numai dacă exista suprafață disponibilă în intravilan). E un fapt păstrat în memoria colectivă (nu știu dacă s-au făcut și estimări statistice legate de dimensiunea reală a fenomenului) că, din acei 15 ari (adică 1/7 dintr-un hectar), din cota de 10% și din acea remunerație de nimic, țăranii români nu doar că produceau suficiente alimente pentru propria familie, ci aprovizionau și piețele (mai bine decât aprozarele) și umpleau cămările rudelor de la oraș. Rețineți vă rog aceaste cifre, pentru că sunt esențiale, reflectând productivitatea reală a micilor (extrem de micilor) gospodării rurale: din cultivarea directă a 15 ari de teren (exemplul e din zonă de dealuri subcarpatice, așadar un teren agricol mediu spre slab) și din 10% din produsele de la CAP (distribuția/împărțirea acestui 10% se făcea în funcție de numărul de membri ai cooperativei, nu în funcție de suprafața terenului cu care ”a intrat” fiecare în cooperativă), țăranii obțineau mai mult decât era necesar pentru ”subzistență” (din valorificarea acestui surplus la piață sau crescând porci vânduți tot contra unor sume derizorii la centrele de achiziționare, bunicii au reușit să-l susțină la facultate pe tata). Vă las d-voastră bucuria de a calcula cât se poate obține, exploatând în mod direct, chiar și tradițional, nu 15 ari, ci 2-3 sau 10 ha de teren.

(Oarecum tangent temei acestui articol: teoreticienii ”statului minimal” au solicitat, iar Guvernele Boc a fost pe punctul de a adopta ”principiul contributivității” în domeniul pensiilor; aplicarea acestui principiu foștilor muncitori rurali cooperatiști reprezintă un al doilea furt, o a doua mare nedreptate – oficial, ei nu au fost angajați/salariați, nu au ”vechime în muncă” și nici nu au contribuit la fondul de pensii; în realitate ei au fost supra-impozitați, supra-fiscalizați, de către fostul stat comunist, la nivelul de aproape 80-90% din veniturile rezultate de pe urma muncii lor; contribuțiile lor sociale reale au fost imense, acoperind falimentul unei mari părți din industria dezvoltată și susținută artificial).

Înainte de a continua, vă propun o scurtă pauză, pentru a vă delecta cu o secvență celebră din ”Balanța” lui Pintilie (după cartea lui Băieșu), care surprinde extrem de plastic ”subzistența” țăranilor români în raport cu a locuitorilor din mediul urban, în perioada comunistă (cu mențiunea că o mare parte a replicilor își păstrează pe deplin actualitatea).

Comasarea și industrializarea capitalistă a agriculturii

Comasarea și industrializarea agriculturii în sistemul capitalist presupune aceeași eliminare a țăranilor/fermierilor. Totuși, cu unele diferențe. După cum am arătat productivitatea comasării de tip comunist se baza, în primul rând, nu pe tehnologizare, ci pe însușirea muncii cooperatorilor (mai exact printr-o recompensare derizorie a acesteia, limitată la aproximativ 10% din producție). Comasarea capitalistă îi scoate cu totul din ecuație pe țărani. Mono-culturile, în special cele cerealiere, necesită extrem de puțină forță de muncă. Cu 2-3 tractoare, prășitoare, semănători, secerători etc.), așadar 2-3 tractoriști (aceiași pentru diferitele utilaje, pentru că nu sunt folosite simultan), un mecanic, un inginer agronom, și încă 3-4 persoane auxiliare (contabil, administrator, paznic, magazioner etc.) se pot cultiva zeci și zeci de hectare de teren. Eliminarea buruienilor prin prășit e înlocuită de chimicale sau de OMG-uri (care secretă singure substanțele care elimină buruienile și dăunătorii). Mono-culturile pot fi, de asemenea, în cea mai mare parte recoltate tot mecanizat/industrializat (iar disponibilizarea mâinii de lucru merge și mai departe, în sectorul de prelucrare a produselor alimentare).

Dincolo de eliminarea țăranilor din procesul de producție, comasarea industrializată crează iluzia unei producții (nu a productivității – voi reveni asupra distincției) crescute. De fapt, crește producția doar a anumitor tipuri de plante și soiuri (în special cereale) care pot fi exploatate în acest sistem super-tehnicizat (și profitabil prin diminuarea drastică a chetuielilor salariale).Industrializarea și comasarea capitalistă e orientată nu către necesarul de produse agricole, ci doar către acele culturi care pot fi exploatate la modul CEL MAI profitabil din punctul de vedere al marelui proprietar de terenuri.

În plus, și productivitatea e una pe termen scurt și, în cele mai fericite cazuri, pe termen mediu. Efectele industrializării masive a agriculturii se pot vedea astăzi: distrugerea prin mono-cultură, chimizare, exces de OMG-uri etc. aunor imense suprafețe de teren agricol. Refacerea lor necesită timp și costuri uriașe, de cele mai multe ori socializate (prin intermediul lobby-știlor de serviciu, marile companii reușesc să obțină subvenții și fonduri publice sub pseudo-argumentul utilității publice a refacerii terenurilor în cauză).”Calitatea” produselor obținute cu ajutorul ”productivității” chimicalelor și/sau OMG-urilor generează alte probleme de sănătate (cu costurile aferente, evident, socializate).

Eliminarea unei imense mase de lucrători agricoli ridică alte semne de întrebare în privința așa-zisei ”productivități” a comasării industrializate. În perioada comunistă, o mare parte a pupulației rurale a fost mutată la oraș, pentru a lucra în ”fabrici și uzine”. ”Fabrici și uzine” închise între timp, fără a se deschide altele care să preia această mână de lucru. Fenomenul e similar și în economia ”de piață”, unde industria (la rândul ei tot mai tehnologizată și robotizată) e incapabilă să preia și să mențină pe termen lung imensul surplus de populație provenit din zonele rurale. Toate acestea se traduc în imense costuri sociale. Costuri sociale acoperite într-o măsură extrem de mică de taxele și impozitele încasate de pe urma ”productivității” agriculturii.

Făcând o scurtă recapitulare, se impun câteva concluzii:

• În România avem un exemplu extrem de clar (reforma agrară din anii 20 ai secolului trecut) care arată că fărâmițarea proprietăților agricole nu exclude productivitatea; dimpotrivă, exploatarea loturilor mici și medii (prin cultivarea unei diversități de plante) este productivă și profitabilă atât la nivel macro-economic (România devenind pricipal exportator european de alimente), cât și social, la nivelul unei mari mase de populație (peste 50% înainte de al doilea război mondial și de comasarea de tip comunist);
• Productivitatea comasării de tip comunist este una falsă, bazată pe recompensarea injustă a muncii agricultorilor;
• Productivitatea comasărilor de tip capitalist este, de asemenea, falsă, generând migrări importante de populație (dinspre rural către urban) cu toate costurile sociale aferente, distrugeri ireversibile de mediu (sau reversibile în timp, dar, de asemenea, tot în urma unor costuri socializate); profitul se regăsește, de fapt, doar în conturile marilor companii agricole și ale acționarilor acestora;
• Cifrele prezentate la începutul acestui text (preluate din lucrarea ”Evoluția economică a României. Cercetări statistico-istorice. 1859-1947, V. Axenciuc, vol. II. ”Agricultura”, Editura Academiei, București, 1996) prezintă și un raport putem spune ideatic (ținând cont de efectele produse) între proprietatea mică și medie (aproximativ 80% din terenurile arabile, cu accent însă pe proprietatea sub 10 ha – 64%) și marea proprietate (aproximativ 20% din terenuri); acest raport asigură o producție echilibrată între necesarul de culturi productive pe suprafețe mari și cele care sunt productive și pe suprafețe mici.

Ce avem la ora actuală în România?

• Politici care au încercat și au pus piedici serioase în anii 90 în refacerea proprietăților agricole (atât a celor mici, cât și a celor mari);
• Un discurs aproape unilateral (la nivel politic, economic, mediatic) conform căruia doar comasarea terenurilor agricole ar fi ”productivă”;
• Un discurs aproape unilateral care ”glorifică” avantajele vieții urbane în raport cu viața în mediul rural; lipsa oricăror politici menite să dezvolte infrastructura din mediul rural și creșterea calității vieții – (re)amintesc aici doar încurajarea medicilor și profesorilor, prin facilități și bonusuri, pentru a practica în mediul rural, în contra-pondere cu ”încurajarea” acelorași categorii profesionale de a pleca din țară);
• O terminologie agresiv-manipulativă, care califică drept agricultură de subzistență, agricultura practicată de majoritatea țăranilor români (de fapt, reiau cifrele asupra cărora v-am atras atenția: pentru o familie din zona rurală cultivarea a 15 ari de teren – mai puțin de 1/7 dintr-un ha – și 10% din producția de pe alte terenuri a generat mai mult decât subzistență);
• Pentru cei care se miră (cum s-a întâmplat la articolul anterior pe aceeași temă) de ce ”nu văd surplusul de produse agricole românești în piețe și/sau supermarketuri”, răspunsul e dureros: milioane de litri de lapte ajung, în fiecare zi, la porci (la modul cel mai propriu), din cauza prețului de achiziție înjositor și descurajant (60-70 de bani/litru), a lipsei unor micro-întreprinderi de procesare; milioane de tone de legume au ajuns anul trecut la gunoi din cauza aceleiași lipse de micro-întreprinderi de procesare și a unei rețele de achiziție-distribuție (și cât de bine ar fi prins atât agricultorilor, cât și economiei românești, în ansamblu, să scoată într-un an de secetă ca 2012, aceste produse procesate pe piață);
• La capitolul de absorbție de fonduri europene, atât cele legate de dezvoltarea infrastructurii, cât și de deschiderea unor micro-întreprinderi de procesare (amintite anterior), România se află pe ultimul loc în UE; și nu doar că nu a sprijinit atragerea acestor fonduri europene, dar onor-guvernanții și adminstrațiile publice (la toate nivelurile) le-au pus bețe în roate cu vârf și îndesat celor care au avut inițiative în acest sens;
• Un alt discurs unilateral care reclamă lipsa de fiscalizare a sectorului agricol și necesitatea unei supra-taxări a micii proprietăți agricole (!!! – absolut jenante declarațiile econosmistului-șef de la BNR în acest sens), în condițiile în care nu s-a făcut ceva ca micii agricultori să-și poată valorifica surplusul de produse (ca să ai ce impozita/fiscaliza);
• Un început de comasare a terenurilor agricole (sub forma persoanelor juridice înregistrate în România, străinii dețin deja aproape 10% din terenul arabil), prin achiziționarea la prețuri derizorii (am scris aici despre diferența enormă între prețul de piață și valoarea reală a terenurilor agricole);
• Un termen (de șapte ani de la aderarea la UE) care expiră în 2014, după care persoanele din UE vor putea achizționa ”la liber” proprietăți agricole în România, cu un efect cât se poate de previzibil – accelerarea comasării.

În loc de concluzie finală:

În momentul împlinirii termenului de șapte ani, Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia au solicitat UE (și au obținut) prelungirea acestuia. Desigur, guvernanții (foști și actuali) și specialiștii în agricultură și economie din România sunt mai deștepți decât cei din Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia. De aceea, și românii trăiesc mai bine decât maghiarii, polonezii, cehii și slovacii… Sau nu?

Declarațiile halucinante ale economistului șef al BNR, Valentin Lazea, despre ”interesul de a-i scoate din agricultură pe agricultorii de subzistență, pe cei care sunt prea mici” și asta printr-o măsură absolut aberantă – supra-taxarea – ați mai avut ocazia să citiți pe VoxPublica (aici și aici). Aceeași politică de exterminare a micilor agricultori autohtoni (al căror număr, cu tot cu familiile care depind de ei, reprezintă în jur de jumătate din populația României) relevă și un articol publicat în această săptămână de revista”Capital”, ”România, vândută la hectar”.

În rezumat, sunt două lucruri cu totul revoltătoare care rezultă din acest articol: guvernanții României (foști și actuali) nu fac nimic pentru a-i proteja/sprijini pe țărani, respectiv prețul sub-evaluat până la ridicol al terenurilor agricole.

Mai întâi, e vorba că în 2014 expiră termenul de șapte ani de la aderare în care România putea impune restricții legate de cumpărarea terenurilor de către străini (nu că nu s-ar fi întâmplat asta și până acum, prin șmecheria achiziționării acestor terenuri prin firme înregistrate în România). Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia, când li s-a apropiat termenul au solicitat și au obținut de la UE prelungirea lui. Guvernanții români nu au făcut-o și nu au de gând să o facă. Și astfel, terenurile agricole autohtone vor ajunge să fie scoase la vânzare în unul dintre cele mai proaste momente posibile. Spre bucuria ”investitorilor” din toate colțurile Europei și ale intermediarilor lor români.

Și, astfel, ajungem la prețul ridicol al terenurilor agricole în România. Conform lui Culiță Tărâță, acesta variază de la 2.000-2.500 euro/ha pentru cele mai bune terenuri și 1.000-1.500 euro/ha pentru celelalte terenuri. Nu-mi fac iluzii, nu dintr-o preocupare profund umanitară pentru țăranii români e supărat Culiță Tărâță, ci că se va trezi pe cap cu mult mai mulți concurenți în achiziționarea pământului pe acest preț de nimic, și (poate) pentru că prețul ar putea să crească puțin în momentul multiplicării cererii. Problema e că, pentru a se apropia de valoarea reală, prețul trebuie să crească, mult, mult mai mult în comparație cu cel înregistrat la ora actuală ”pe piață”.

De cel puțin 3-4 ani, am scris și atenționat de mai multe ori că ultimele lucruri care au mai rămas de devalizat/furat din România sunt resursele minerale și terenurile agricole. Odată încheiat acest proces, hoția va fi deplină. Au fost nenumărate semnale în ultimele mai bine de două decenii  care au trădat această linie: întârzierea dincolo de orice limite a reconstituirii drepturilor de proprietate și retrocedarea terenurilor, lipsa unei legislații care să încurajeze formele asociative de exploatare a terenurilor (cu piedici incredibile puse celor care au încercat să refacă fostele composesorate existente, în special, în zonele de deal și de munte, înainte de al doilea război mondial), lipsa oricăror investiții în infrastructura agricolă (dublată de o nepăsare criminală față de distrugerea celei care exista la un moment dat), lipsa oricăror politici publice de creștere a calității vieții în mediul rural (cum ar fi programele de încurajare a medicilor și profesorilor, prin oferirea de facilități și bonusuri, pentru a practica în mediul rural, singura „încurajare” primită fiind aceea de a se muta din țară), cele mai proaste absorbții de fonduri europene destinate dezvoltării agriculturii, lipsa oricărei implicări (alta decât a unor ONG-uri care pot fi numărate pe degetele de la o mână) în educarea țăranilor referitoare la valorificarea propriilor produse (nu doar prin vânzare a produsului brut, ci și prin prelucrare și vânzare cu plus valoare a produselor agricole), un discurs public descurajant, defetist, unilateral și chiar incriminant la adresa țăranilor (de genul ”doar marile proprietăți pot fi profitabile”, ”micii fermieri nu  au nicio șansă”, ”cei care nu-și lucrează pământul trebuie amendați – prin supra-impozitare – și determinați să renunțe la el”; asta chiar dacă, în țările în care comasarea și industrializarea agricole s-a făcut deja de câteva decenii bune se pot vedea acum efectele negative – distrugerea, aridizarea și deșertificarea lor -, dar și faptul că, pe termen mediu și lung micile proprietăți sunt, de fapt, mai productive, pentru că necesită investiții mai mici și nu distrug terenul pentru a cărui refacere sunt necesare apoi costuri uriașe). Iar rechizitoriul acestor acțiuni criminale poate continua pe zeci de pagini cu amănunte, date statistice, declarații, comparații cu alte țări etc.

Efectele acțiunilor se văd acum – existența unei pături rurale sărăcite (dar care, totuși, atenție, se poate încă auto-întreține în mare măsură, ba chiar să producă puțin surplus – problema reală nefiind cea a veniturilor, ci a calității vieții în mediul rural), descurajare și un preț derizoriu pentru ultima și (poate) cea mai importantă resursă care i-a rămas României (mai exact cetățenilor români): terenul agricol. Iar, prețul ”de piață” (de la 1.000 la 2.500 de euro) al unui hectar de pământ în România e absolut revoltător. Dintr-un hectar de teren agricol, o familie poate produce mai mult decât necesarul de consum propriu, asigurându-și venituri și pentru alte cheltuieli.  Cine are rude mai în vârstă în mediul rural, care au prins anii de dinainte de război, și care a discutat cu ele nu despre prețul pământului, ci despre valoarea lui, știe că etalonul luat în calcul la tranzacționarea unui teren era producția medie pe 10 ani. Cel care își vindea pământul (deși asta era o ”soluție” doar în caz de situație cu totul disperată) trebuia să-și asigure acoperirea cheltuielilor măcar pentru câțiva ani. Iar cei care erau dispuși să plătească prețul cerut înțelegeau în mod real valoarea pământului: chiar dacă munceau zece ani pentru a-și acoperi investiția, mai rămâneau alți zeci de ani în care el, familia lui și urmașii lui puteau obține profit din acel teren. Sau, la nivelul absolut minim, își puteau asigura existența. Exploatat rațional, pământul poate fi (și este) o sursă inepuizabilă. Țăranii/agricultorii români interbelici știau că o afacere reală era să cumperi, nu să vinzi pământul.

Mai mult, ca regulă generală, nescrisă, funcționând ca și cutumă, în special în zonele de deal și de munte, unde sentimentul comunitar era mult mai pronunțat, terenurile nu erau vândute către străini (străini în sens larg, înțeles ca ne-aparținători de respectiva comunitate, nu străini în sens de cetățenie). Explicația nu ține de vreun fals patriotism local, ci de necesitățile sociale. Asta pentru că din exploatarea, în comun sau individuală a terenurilor, se asigurau și diferite cheltuieli sociale: construcția de școli sau biserici, susținerea unor tineri la studii, ajutor pentru diferite cazuri sociale din comunitate etc. – pentru ceva mai înțelepții bunici ai noștri era evident că o persoană străină de comunitate nu ar fi prea dispusă să-și diminueaze venitul/profitul pentru asemenea cheltuieli, pur și simplu pentru că nu rezonează/nu-l interesează nevoile acelei comunități. Excepție făceau doar cei care achiziționau terenul tocmai în scopul mutării efective în acea comunitate.

Să cumperi un hectar de teren agricol cu 1.000-2.500 de euro este furt, înșelăciune, tâlhărie – spuneți-i cum doriți – în niciun caz o ”investiție” (cu notabile excepții ale unor străini care au cumpărat terenuri agricole în România, s-au mutat aici și au oferit chiar modele de exploatare rațională a pământului la scară umană – e vorba însă de niște cazuri extrem, extrem de rare). 1.000-2.500 de euro sunt bani, pe care, o familie rămasă fără produsele pe care le obținea de pe acel teren, îi termină în 2-3 luni. La maxim, îi poate întinde pe o jumătate de an. Apoi?

Poate, cel mai cinic argument (ținând cont de aparenta lui raționalitate) în favoarea susținerii comasării și eliminării micilor agricultori e cel legat de fiscalizarea veniturilor acestora. Pe de o parte, e cinic să vorbești de fiscalizare în condițiile în care, la nivel de politici de guvernare, nu a existat niciun demers care să-i ajute pe agricultori să-și valorifice produsele (în momentul intrării acestora în circuitul economic, automat ar fi intervenit/ar interveni și fiscalizarea). Pe de altă parte, argumentul populist al fiscalizării ascunde o mare minciună. La ora actuală, o parte infimă din populația care trăiește în mediul rural este asistată social. Într-o proporție, mult, mult mai mică decât asistența socială acordată în mediul urban (care și ea, la rândul ei, nu dă pe dinafară, dimpotrivă). Chiar dacă nu ”produce” taxe și impozite, nu contribuie ”la PIB”, cea mai mare parte din populația din mediul rural se auto-întreține. În momentul în care această populație va rămâne fără principala sau, în cele mai multe cazuri, singura resursă pe care o deține, se va transforma într-un imens consumator de fonduri asistențiale. Taxele și impozitele care vor fi colectate de la marii producători agricoli și de la mâna de lucru minimală care se va mai regăsi în agricultură nu vor avea cum să acopere aceste costuri. Bugetul public va încasa 5 lei, dar va trebui să plătească 10 pentru a-și acoperi noile nevoi sociale. Sau vom ajunge, într-adevăr, la un stat minimal. Ca număr de locuitori.

***

P.S.: Vor exista și cetățeni europeni care își vor cumpăra terenuri în România și se vor muta aici tocmai pentru că acest lucru reprezintă o oportunitate excepțională pentru familia lor. Miza reală este, însă, comasarea și industrializarea agriculturii, cu toate riscurile care decurg de aici (chimizare, omg-uri, distrugerea pe termen mediu și lung a terenurilor, transformarea unei mari mase de populație rurală în periferie urbană asistată social etc.). Toate acestea necesită însă, o analiză separată.

Autor: Mihai Goţiu

sursA: atreiaforta.wordpress.com