MÂNCĂTORII DE TIGRI

Textul de mai jos face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.

În urmă cu douăzeci de ani, citind despre reducerea arealului tigrului, pe o hartă aflată întâmplător la îndemână, făcusem un calcul cu rezultate sugestive şi întristătoare deopotrivă.

La anul 1900 aşadar, pădurile ce adăposteau superba felină se întindeau pe o bandă de uscat lată de vreo două mii de kilometri. Ea urmărea conturul continentului asiatic pornind din extremul orient, de la izvoarele Amurului, trecând peste China, întreaga Asie de sud-est, spre a se opri undeva la vest de India. Aceasta din urmă constituia în întregime „casa” tigrului, habitatul sălbăticiunii fiind limitat spre nord doar de înălţimile Nepalului. Şapte subspecii locuiau în acest teritoriu unitar, începând cu uriaşul tigru siberian şi terminând cu cel mai „mărunt”, tigrul de Sumatra. A opta subspecie, tigrul caspic, vieţuia la începutul secolului al XX-lea pe o foarte lungă fâşie anfractuoasă de continent, ce se întindea din munţii Tian Shan, şerpuind peste Kazahstan, Kirghizstan, Uzbekistan, şi Turkmenistan până pe ţărmul răsăritean al Mării Caspice. Dincolo de ea, magnifica „pisică” putea fi întâlnită începând din nordul Iranului până prin Caucaz, aproape de ţărmul Mării Negre. Întâmplător, scara hărţii mi-a permis ca, însumând ariile enumerate, să obţin aproximativ suprafaţa dolarului, bancnotă pe atunci „universală”.

După nici trecerea unui secol, adică în anul 1990, pădurile tigrului mai vieţuiau, ca şi acesta, doar insular. Răgetul său mai putea fi auzit numai ici-colo şi, pe aceeaşi hartă, pădurile lui puteau fi umbrite pe sărite cu gămălia unui chibrit ori cu cea a unui ac. Puse laolaltă, de data asta suprafeţele abia mai acopereau chipul preşedintelui de pe bancnotă. Omul, dolarul, mâncaseră „casa” tigrului, cu tigru cu tot. Iar trei dintre subspecii – tigrul de Bali, cel caspic şi de Sumatra – stingându-se între 1940 şi 1972, dădeau omului măsura lipsei sale de măsură.

Şi totuşi, nu o dată, filme difuzate pe notabile canale de televiziune poartă un titlu ciudat: „Tigrii mâncători de oameni”. Ciudat, pentru mine cel puţin… Decorul lor este mereu acelaşi, contrastant: luxurianta vegetaţie a junglei, sevele vieţii pulsând paşnic, aparent neînfrânte, în fiecare fibră a acestui popor vegetal, ridicat hulpav spre lumina umedă scursă dintr-un văzduh colorat viu şi nestatornic la trecerea fiecărui ceas. Jos, bipezii. Nenumăraţi. Goliciuni acoperite cu cârpe de un alb învins, ciurde de copii alergând, alţii agăţaţi de zdrenţe ori purtaţi în braţe. Feţe de lut, femei ridate cu ţâţele fleşcăite, stoarse de supt. Agitaţi, povestind onomatopeic despre grozăvia fiarei. Toţi locuind într-un fel de sat, o îngrămădire de cocioabe ridicate în coasta junglei, murdărind – la propriu şi figurat – peisajul. Apoi „autorităţile”: cam aceiaşi ochi şi uitături. Trupurile le sunt însă bine hrănite şi ceva mai îmbrăcate. Lideri şi plebei, eroii filmării pătrunseseră în lăcaşul de milenii al tigrului, apoi în ce mai rămăsese din acest lăcaş, ocupându-l leneş şi revendicativ metru cu metru. Încropiseră acolo un sat şi, oferindu-i-se, îl făcuseră pe tigru mâncător de oameni. Secvenţe „tari”, cu supravieţuitori purtând cicatrici glorioase şi membre amputate, demonstrează norocul celor fără de noroc. Apoi, expediţia cinegetică de pedepsire a sălbăticiunii: adăpostul de pândă ridicat într-un arbore, la 20 de metri deasupra solului, bivolul slab şi resemnat, legat viu drept nadă, focurile de armă, salturile dezordonate ale fiarei sub gloanţele trase neîndemânatic, convulsiile sale agonice.

Chipul uneia mi s-a întipărit în memorie şi pe măsură ce timpul trece înţeleg de ce. După împuşcătură se lăsase într-o parte, alăturându-şi labele cu eleganţă. Ochii i s-au stins, închizându-se domol, ca de somn. Nu cursese sânge, nu dăduse semne de suferinţă. Era un tigru cu mult alb în blană, acesta înecând în strălucirea sa puţinul galben şi dungile tăciunite ale flancurilor. Favoriţii imperiali, trădându-i stirpea aleasă, încadrau o fizionomie împăcată, parcă uşurată de un zâmbet adresat noului drum.

Urmase sărbătoarea. Pe platforma unei camionete hodorogite tigrul ucis călătoreşte în lărgimea unei pieţe. În jur aleargă, agăţându-se din mers de toate protuberanţele tărăboanţei, copii, tineri, bărbaţi şi femei. Cad mereu, se calcă unii pe alţii, se învălmăşesc lovindu-se fără supărare, doar-doar vor reuşi să atingă, fie şi în treacăt, fruntea animalului. Cel care o atinge se linişteşte dintr-o dată şi, cu un gest smerit, duce aceleaşi degete la fruntea sa. Vocea din off explică: băştinaşii primesc astfel din înţelepciunea şi puterea tigrului. Operatorul e parşiv. Ia prim planuri cu cei pentru care tigrul fusese împuşcat: guri ştirbe, gingii vinete cu dinţi galbeni, păr slinos, năclăit, degete cu unghii uriaşe, zâmbete goale. Şi mereu gestul acela grăbit, legând fruntea frumosului mort de fruntea urâtului viu. Câmpul zoomului creşte. În jurul celui ucis se văd zeci, apoi sute, mii de indivizi care se înghesuie, sperând să capete forţă şi lumină. Se filmează de sus şi contrastul e strivitor. Cât cuprinde ochiul, o mare de oameni, pestriţă, agitată, migrând în valuri spre centrul imaginii. De la distanţa asta însă privirea nu mai diluează în viermuiala trupurilor. Ea se concentrează într-un singur punct: trupul tigrului. Liniştit, părând, graţie depărtării, de un alb imaculat, ca un reproş trimis cerului. Un tigru omorât şi în jurul său mii de tuburi digestive, mii de penisuri zglobii, clamându-şi dreptul şi libertatea.

Happy end: în comunitatea scăpată de fiară viaţa îşi reia cursul. În fiecare an sute de copii vor veni pe lume, vor creşte nestingheriţi, după care, maturi, cu noile lor familii, vor înainta spre inima junglei, defrişând şi încropind în adâncul ei alt sat. Apoi alt tigru mâncător de oameni, alt foc de armă şi alte mulţimi aşteptând ca tigrul ucis să le dea minte şi putere.

Jurnalul Naţional, 13 decembrie 2009

Autor: Nicolae R. Dărămuș

Foto: Nicolae R. Dărămuș

Sursa: Wildlife Romania

NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).

Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.