Magda Ursache: ”MÂNDRIA DE A FI BRUCAN. Sau Liichelele, de la KGB la GDS”

Necomplexat de nimeni şi de nimic, de la Maurer (un debater, ca să-i repet ortografia) la McCarthy, Silviu Brucan (Generaţia irosită. Memorii, Ed. Teşu, Bucureşti, 2012) îşi elogiază implicarea benefică, rolul de participator în Cold War, de porumbel al păcii între sisteme politice antagonice. Şi ce greu i-a fost să ajungă diplomat la Washington! A fost necesar să-l ducă în prealabil pe ambasadorul Robert Thayer la o mănăstire din Moldova, ca să-i toarne în pahare o călugăriţă.

În SUA, refugiaţii români izgoniţi de teroarea roşie îi trimiteau scrisori cu cap de mort; ca să-i capteze bunăvoinţa, lui John Foster Dulles Brucan i-a spus că România e gata să plătească despăgubiri (in integrum?) cetăţenilor americani naţionalizaţi. Mai narează Brucan că Saşa – soţie, „de origine engleză şi ingineră în petrol”, căzuse cu tronc staffului diplomatic. Ştiau de activitatea toavei Sidorovici la Tribunalul Poporului, ca acuzator public, condamnând stahanovist la ocnă pe cei repulsivi la comunism? Expresso verbo, S. Brucan oferea mese fabuloase la Washington (subiect de rapoarte pentru Al. Drăghici), servind cu polonicul – model sovietic – icre negre. Cum să nu-l simpatizeze comesenii gurmanzi?

Profitor de linia întâi a „democraţiei populare”, prodejistul Brucan s-a simţit marginalizat sub Ceauşescu. Nu mai era consultat ca pe timpurile bune Dej-Pauker. Nu fusese prăbuşit din raiul pe pământ al cartierului Primăverii, dar Ceauşescu îi mai tăiase din tain, de unde ura neîmpăcată pentru duşmanul din aceeaşi clasă. Favorit al lui Gheorghiu-Dej, Brucan trona ca şef al Audio-vizualului şi ca prof. univ. de Ştiinţe sociale, citiţi „claxonism”. Era şi confesor-consilier, mereu de necontrazis. „Tache ştie ce face”, obişnuia să replice apăsat Dej vreunui cârcotaş. Şi ce bun translator de bancuri dejiste fusese la o sesiune ONU, stârnind aplauze furtunoase!

Când Dej muri, urmă nu mazilire, ci coborâre cu o treaptă-două pe scara socială. Octavian Paler îi luă locul (′66-′70) la Radio TV. Da, un moralist intempestiv ca Paler a cedat şi el în vremea aceea, nu şi după ′89. Din ′65, „Scânteia” (eheu!) era condusă de Popescu-Dumnezeu, care se întrecea în a da mărire Ceauşescului cu Valter Roman de la Editura Politică (pierdea, anual, două milioane de lei, sumă enormă). Deponent onest, nu un noncaracter, N. Gheran, introducându-ne „îndărătul cortinei”, povesteşte cum şeful editurii (1964-1983) i-a tras în piele „operele” gânditorului din Carpaţi, Dumitru Popescu biruindu-l doar ca „pozar”. Numai că N. Gheran e alt fel de memorialist: „Ca mai tot omul, păcate voi fi avut multe, dar mincinos n-am fost niciodată” (Arta de a fi păgubaş).

Ceauşescu ştia ce spate blindat are Brucan, dacă i-a ordonat lui Leonte Răutu: „Lasă-l în pace pe Tache”. Şi nu-mi închipui că Ştefan Andrei îi dădea paşaport când voia, ca să exerseze, de la Ana (46 de vizite în SUA, ceea ce spune destule, despre echitatea socialistă) la Kaiafa (vizita la Moscova, în nov. ′88), „art de bien voyager”.

Brucan nu poate fi egofictor, povestaş, din lipsă de talent. Nici pe Pingelică nu-i capabil să-l portretizeze. E doar veninos. Adună, cum spune tovarăşul de steag, Ion Vitner, „bârfituri” neverificate: minte ori nu-şi aduce aminte că Iordana Borilă şi copilul ei şi al lui Valentin n-au fost acceptaţi de familie. Există, însă, poze de grup pe plaja de la Neptun şi nu numai. Tatăl Elenei Ceauşescu vindea lumânări şi bricege, de unde porecla de briceag? Al lui era angrosist de „ştofă” lână-n lână. Ceauşescu avea complexul staturii, Brucan – nu, deşi propagandistul în cămaşă rabattu, cu o mână-n buzunar şi cu alta pe pahar, cum îl arată fotografiile selectate pentru Memorii, nu era dăruit ca aspect fizic, pentru a putea râde de alţii. Iar disidentul, făcut de servicii, nu născut, a acceptat propunerea lui Dulea, cenzorul suprem, să introducă în Dialectica puterii internaţionale două citate din conducătorul suprem, ca să nu mai „duleze” tipărirea. Cartea i-a apărut, singura; nu se ştie câte i-au fost respinse, dar se ştie că îşi putea transmite la Vocea Americii şi la Radio Liberty observaţiile despre Gorbaciov′s Contradiction. În rusă. Dibuia în Glasnost dorinţa de more power, ceea ce nu cred să-i fi displăcut lui Ceauşescu.

Lui Brucan i-a fost uşor, în noiembrie ′87, să se ducă la Biblioteca Americană, ca directorul ei, Mr. Leslie Height, să transmită „până-n seară” raportul despre rebeliunea braşoveană, la Vocea Americii şi la Europa Liberă. Raportul Braşov a fost preluat pe dată şi comentat de „The New York Times”, „Le Monde”, „The Independent”, „The Economist”, dar „Time” a ghicit: „luptă pentru putere în PCR”. Brucan văzuse „că cupa (sic!) mâniei s-a umplut”, dar  îngrijorat era că partidul-avangardă se rupe de clasa muncitoare. „Unele din aceste valori, cred, nu vor muri niciodată”, nota memorialistul, sperând în internaţionalism, „idee mare şi nobilă”. O greşeală de tipar îi joacă, însă, o festă postumă: intervenţionalism (în loc de internaţionalism), „concept modern al frăţiei dintre bărbaţi şi femei, indiferent de rasă, naţionalitate şi religie”. Singura cale şi pentru memorialista Dolores Ibárurri.

Arestat la domiciliu (în Primăverii), Brucan încă mai beneficia de privilegii de ilegalist (Gospodărie de Partid, spital Elias, policlinică specială), totodată de cont în dolari la B.R.C.E. Un ilegalist, cumpărând de la shopurile Comturist bunătăţi capitaliste! „Trăiam foarte bine din acest punct de vedere şi unii dintre cunoscuţii mei se mirau că riscam această bunăstare prin acţiunile mele politice”. În „Programul de alimentaţie ştiinţifică”, lansat în ′82, Brucan n-a intrat. De tratamentul lui Paul Goma nu s-a bucurat: telefon mort sau ascultat non-stop. Era sau nu agent recrutat CIA?

Brucan a stat două zile întregi fără poştă, telefon, a avut voie să facă piaţă, însoţit de „îngerii” cu epoleţi albaştri ca, peste două săptămâni, să fie chemat la Comisia de Control a C.C. ca „element ostil” şi interogat 15 minute pe ceas. Iarna ′87-′88 s-a sfârşit, a venit martie. La recepţia lui John Whitehead, subsecretar la Departamentul de stat – SUA, n-a avut voie să se ducă, dar la uşa lui a ajuns mâna dreaptă a lui Whitehead, Thomas Simmons, subsecretar al aceluiaşi Departament: „Îţi mulţumesc foarte mult, dragă Tom”. Descifrat, avea O.K.-ul pentru disidenţă. Ceauşescu i-a permis să plece la Boston, la Dartmouth College, în 17 iunie ′88. Dorin Tudoran a emigrat în SUA după o grevă a foamei de 40 de zile, în iulie ′85. Apelul către Europa al lui Viorel Padina n-a fost auzit, Brucan – da.

Cunoaştem prea bine cum se rescriau (auto)biografiile tovilor şi toavelor. Ca Molotov să fie perceput „eroic luptător antifascist”, a dispărut din bio-bibliografia sovietică profeţia lui că „lupta contra ideologiei naziste e o crimă”. Cum să fi fost pro Hitler Molotov, deşi semnase pactul cu Ribbentrop? Parantetic, fie amintită ideea brucană că nu putem cere Basarabia, deoarece ungurii ar răspunde cu revizuirea Trianonului; ce legătură o fi făcut profetologul între raportul URSS şi revizionismul maghiar, tătuca Stalin ştie. Alt exemplu: din „Les mercredis de l’histoire”, Arte, 1994, am aflat că fotograful lui Stalin, Evgheni Khaldei, întors de la Moscova după ce-l pozase pe ostaşul sovietic cum înfige steagul roşu pe Reichstag, în 2 mai ′45 (fundal: Berlinul în flăcări), ajuns înapoi la Moscova, are surpriza să constate că soldatul avea două ceasuri, câte unul la fiecare mână. A zgâriat pelicula şi a eliminat ceasul în plus. Mă tem că şi memorialistul nostru, cu o Pobeda la o mână şi cu alt ceas, made în SUA, la cealaltă, a zgâriat pelicula să nu se ştie ce-i inconvenabil imaginii de disident curajos. Or, dacă memorie corectă nu e, nimic nu e, doi bani fac memorialiştii fără memorie.

Aş fi vrut să ştiu de la Brucan, de pildă, cum s-a folosit URSS de opoziţia reală contra lui Ceauşescu. Ne-au lăsat vreodată în pace GRU şi KGB? Cât despre Ceauşescu, învăţase lecţia. Nu mai era momentul 1979, când, la Congresul al XII-lea, îi închisese rapid gura lui Const. Pârvulescu (în 4 aprilie ′44, Pârvulescu, Emilian Bodnăraş, plus Iosif Rangheţ, agenţi sovietici paraşutaţi, erau în conducerea operativă PCR), cu ajutor de la Leonte Răutu,  Ion Popescu-Puţuri şi George Macovescu, scriitorul. Ceauşescu a trebuit să asculte de Bush şi să nu-l condamne/execute pe Mircea Răceanu. Învăţase lecţia de când, în Congresul American, fusese aspru criticat că violează acordurile de la Helsinki, nelăsând familia Coler să plece. Adică pe Elena Răutu, fiica celui debarcat în ′81 şi pe soţul ei, inginerul de sunet Andrei Coler, fiul lui Jean Coler, paraşutat în ′44 din URSS, colonel de securitate, fost director la Aiud. Radu Câmpeanu ştia multe despre criminalul Coler care colaborase cu alţi monştri torţionari, Nicolschi, Dulgheru, Zeller. La ordinul lui Coler, gardienii l-au zdrobit în cizme pe Alexandru Moldovan, l-au omorât în bătaie la 39 de ani pentru că a „sfidat”. Vlad Stolojan (soţul Sandei) a confirmat informaţiile despre crimele lui Coler. A protestat – degeaba – şi Asociaţia Deţinuţilor Politici din România.

Brucan ştia bine cum merg lucrurile astea: interveniseră, pentru eliberarea paşapoartelor familiei Coler, George Bush însuşi, secretarul de Stat Alexander Haig şi ambasadorul american la Bucureşti, David Funderburk. Lumy Coler, soră, era măritată cu Richard, fiul guvernatorului de Pennsylvania, Milton Shapp, alias Mandel Shapira.

Brucan mai ştia că nici al doilea arest la domiciliu nu va ţine mult. Mutat după Scrisoarea celor 6 în Dămăroaia, – vai! cu closet în curte – n-a rămas acolo decât 6 luni, din mai până-n decembrie ′89. Se dusese la marginea Bucureştiului fără Opel Rekord, ca să nu atragă atenţia amărâţilor cartelizaţi. Memorialistul scrie negru pe alb: „Ambasadorii american şi britanic au primit instrucţiuni să mă viziteze în momentul arestării mele la domiciliu”. Îi trecea pragul, fapt acceptat de Secu, corespondentul „Pravdei”, Stanislav Petuhov (Gorby veghea la securitatea sa „periclitată”).

Răsplata jertfei patriotice n-a prea fost pe măsura aşteptărilor. A fost numit în Biroul Executiv al FSN până-n alegerile din mai ′90, cot la cot cu Iliescu, Cazimir Ionescu, Károl Király, secretar Dan Marţian. Pentru „reconstrucţia economiei” i s-a părut potrivit Petre Roman. Doar era „os de ardelean” prin Mioara Georgescu, soţie. Roman citise în biblioteca lui Valter-père pe… Socrate. Şi câte retuşuri biografice făcuse în favoarea genitorului! Că n-ar fi fost şeful emisiunii pentru România la Radio Moscova; noo, era directorul unui post independent, fără legătură cu Cominternul. Brucan era prof. de Ştiinţe Sociale la Medicină, Roman răspundea ideologic de Medicină, dar noo, nu se cunoşteau.

Specialist în felurite games a fost conul Tache mereu. Şi a făcut la viaţa lui multe „cotituri”. De cea de la Palatul Regal se amuză copios: „un act istoric unic” – regele conspirând cu PCR contra lui Antonescu. De ce s-a dus Antonescu la Palat? Nu pentru a anunţa (după depoziţia lui Gh. Brătianu, la procesul mareşalului, în ′46) că va semna armistiţiul?

În seara de 22 august ′44, Antonescu l-a convocat pe ministrul german Clodius şi, în prezenţa gen. Pantazi, ministrul de Război, i-a spus că România a cerut armistiţiu şi pentru a salva Basarabia („Ştiu că în două zile va fi ocupată de ruşi”). Planurile erau, însă, altele. Scrie Brucan în memorii că de trei ori s-a dus Lucreţiu Pătrăşcanu pe furiş la rege, noaptea pe la 3, înainte de 23 august; pe Brucan îl amuză şi colaborarea regelui cu Bodnăraş dezertorul, care se ocupa de „gărzile patriotice muncitoreşti” îmbrăcat în uniformă de maior german. Bine informat, ştie că Proclamaţia lui Mihai către ţară a fost scrisă de Pătrăşcanu şi citită, cu mare dificultate de pronunţie, de tânărul rege, la ora 22. Apoi, Mihai a plecat la vila din Valea Seacă, iar Antonescu a fost dus în Vatra Luminoasă, în casa conspirativă a comuniştilor. O fi presupus regele că, dacă ne ocupă sovieticii, va avea soarta ţarului Rusiei, de vreme ce s-a aliat cu cine nu trebuia să se alieze?

O „cotitură” a executat Brucan în ′56, după Raportul lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS. N-a mai crezut în „mântuitorul” Stalin, aflând – chipurile, doar atunci – că-i mântuise pe mulţi, câteva milioane de oameni, în numele doctrinei eliberării popoarelor şi alte bla-bla-uri.

Când a fost arestat şi investigat în Calea Rahovei, după Scrisoarea celor 6, dosarul, „într-o singură copie”, era sub indicativ STRICT SECRET, deci numai pentru ochiul lui Ceauşescu, regulă privind „agenturili” şi „şpionii”. Atitudine îndrăzneaţă sau spate dublu URSS/SUA? Şi nu cred că pe Brucan l-a inconfortat ideea că va fi expulzat în State.

A fost un om inteligent printre impostori ca Luka Laszlo, lăcătuşul ajuns ministru de Finanţe (′47-′52), ca lăcătuşul ucrainean Pantiuşa, ca Al. Drăghici, alt lăcătuş, cu 4 clase şi Şcoală profesională CFR, alte 4, săltat în grad de general-maior, ministru al Securităţii şi şef al departamentului Securităţii Statului (′53-′57), cu tablou pe pereţii şcolilor, electricianul Dej avea şi el 4 clase primare şi 3 gimnaziale, iar Ana Pauker „activase” ca modestă croitoreasă, dar având la bază Şcoala Leninistă de 2 ani a Cominternului. Cât despre Ioşca Chişinevschi, culturalizatorul, era semianalfabet. „La măgarul bătrân, frâu poleit”, zice etnosoful anonim.

Departe de a fi true believer, expresia aparţine lui V. Tismăneanu în legătură cu tatăl său, idealistul propagând marxism-stalinismul la Universitatea din Bucureşti din ′49, ţelul lui Brucan era să-i fie oceni haraşo. Drama? Demonstranţii nu-i purtau portretul pe străzi ca „greilor” Dej-Pauker-Luca-Teohari, deşi era membru din ′40, iar în ′43 era cât pe ce să fie – pac – împuşcat. Siguranţa nu glumea.

Mai degrabă aş fi vrut să aflu cum reuşeau să adune la mitinguri 500.000-600.000 de simpatizanţi FND (minţiţi sau plătiţi?) contra lui Rădescu, pentru a veni la putere Groza, la 6 martie ′45, cu parafa regelui. Dar memorialistul preferă să spună bancul cu ţăranul neştiutor de ce tablou purta, enervat că fusese călcat pe picior: „Mă, îţi dau cu Iorga ăsta-n cap”. Mie mi l-a spus, în varianta ceauşistă („Îţi dau una cu baba asta!”) un secretar PCR pe Filologie, ajuns după revoluţie şef de catedră, Grişa Ţugui.

Poziţia în eşalonul 2 n-a mai suportat-o Brucan sub Ceaşcă. Aici n-a mai avut nici slăbiciuni, nici inconsecvenţe. Nu i-a recunoscut rolul „cavalerului singuratic” al Estului în politica externă, vizita lui De Gaulle, din mai ′68, îi stârneşte hazul; de indignat, pe Brucan îl indignase ceea ce Zbigniew Brzezinski numeşte „naţionalizarea ideologică”. Zgârii omul comunist îmbrăcat naţional şi dai de os marxist.

De altfel, contribuţia lui Brucan la Manifestul FSN citit la televizor a fost tăierea finalului: „Aşa să ne ajute Dumnezeu”. Şi nu ne-a ajutat: buboiul socialist s-a spart, dar infecţia e departe de a se vindeca.

În capitolul Relaţiile mele cu Ceauşescu, Silviu Brucan precizează că-i vorba de „respect reciproc şi ură reciprocă”. Greu de spus respect. Trebuia să fi existat terorişti mulţi ca să fie împuşcat la repezeală, de Crăciun, că tot îl eliminase Brucan pe Dumnezeu din manifest. Vina a picat pe „poporul barbar”. Şi atunci i-am condamnat pe amândoi la moarte putea fi un film cu scenariu scris de Brucan şi regizat de Sergiu Nicolaescu. Terorişti posibili după S. Brucan? Cei 2.000 de ofiţeri de la Academia Băneasa a gen. N. Andruţa Ceauşescu, cei 800 de uslişti ai lui Ardelean, 450 de la Direcţia a V-a condusă de Neagoe, cei 600 de securişti pentru Bucureşti ai col. Goran. Scena cu vigilentul Brucan alergând după un terorist într-o casă suspectă e cusută cu aţă albă: „Toate gloanţele noastre nimeresc în gol”. Şi ce să vezi? Nu era acolo picior de terorist. Şi n-a pornit Brucan ideea teroriştilor ca să-l răstoarne pe gen. Iulian Vlad şi să-l aresteze? Dinte pentru dinte! Pe Ion Iliescu (dăduse repejor, în 26 dec. ′88, ordinul de trecere a Securităţii la Ministerul Armatei) l-a ameninţat că-şi ia pălăria şi pleacă dacă mai colaborează cu Vlad. Dar cu N. Militaru, agent sovietic, putea colabora? Cum să nu, dacă trebuia adusă la putere reţeaua cominternistă? Sau să-i spunem ca istoricul Mark Almond (Oxford) „Cominformul Noii Ordini Mondiale”. Cât despre terorişti, au dispărut şi gata. Sergiu Nicolaescu numărase vreo 99 de terorişti morţi, îngropaţi în Ghencea Militar ca eroi ai revoluţiei; Brucan – 301 terorişti (2 morţi), predaţi între 23 dec. ′89 şi 2 ian. ′90; i-a găsit vinovaţi pe studenţii care făceau instructaj în Şcoala din Băneasa. Au plecat ca prin farmec în Libia, cu un avion. Cam 30 la număr.

S. Brucan a participat la „revoluţia din interior”, cu sumedenie de actori şi figuranţi dar o ţine, în memorii, pe coarda „mişcare populară spontană” Şi chelneriţa Cerasela, comilitoana lui Voican-Voiculescu, a fost dispusă să spună mai multe. La un moment dat, Brucan afirmă că semnalul huiduielilor din 21 dec. l-au dat doi tineri ucenici, de 14 şi 16 ani. Numele? De ce nu le dă, dacă a investigat şi aflat? Ce-i scapă e mărturisirea că încă din oct. ′84 complotiştii (Ion Ioniţă, fost ministru al Apărării Naţionale, N. Militaru şi Ştefan Kostyal, colegi de Acad. Voroşilov din Moscova, ′56-′58) aveau în plan o lovitură militară, combinată cu răscoală populară şi ocuparea Radio-TV, cu tancurile lui Paul Keller. Planul a funcţionat la sfârşit de decembrie. Teroriştii au tras în cine trebuia: cei îmbrăcaţi în alb au scăpat neatinşi, nu şi mulţi dintre cei „3-4.000 de tineri care formau un zid viu în jurul clădirii televiziunii”, chemaţi de Brateş să nu intre „inamicul” în studiouri.

Evenimentul TV („a fost prima revoluţie din istorie efectuată prin şi la televiziune”) s-a produs în regia Brucan-Brateş, primind replica strigată: „Aţi minţit poporul cu televizorul”.

Din sursa Brucan (pentru că ideile astea se regăsesc în memorii) provin poveştile nu de adormit, ci de deşteptat copiii: cu tunelurile subterane prin care se deplasa armata secretă a lui Ceauşescu compusă din orfani, cu aurul din baia celor doi preaiubiţi, cu cele trei feluri de caviar (obsesia caviarului!) servite la aniversarea Elenei. Doar nu era să devoaleze cât a fost atunci scenariu şi cât genocid. Şi cine-o fi făcut calculul? 1.500 de morţi pe judeţ, total 60.000. Dar e nevoie s-o spună? Regia aripii kaghebiste a Securităţii se vede uşor. Foştii cominternişti încă vii au preluat puterea împreună cu fiii cominterniştilor morţi, ca Roman; Cominternul  ne-a adus bolşevizarea atroce, bătrânii şi copiii lui – „capitalismul” de tranziţie.

De plăcut cel mai mult i-a plăcut s-o facă pe Casandra şi să arunce „fraze profetice”. Sintagma nenorocoasă „stupid people”, ofensă la demnitatea poporului român în „The Independent”, l-a făcut ţinta lui Octavian Paler, care i-a amintit de crimele şi fărădelegile din perioada paukeristo-dejistă, ceea ce nu l-a descurajat pe Brucan. El publica în „22”, nu ca Paler care condusese „România liberă”, ziarul cu titlul păstrat. Şi a conchis: „proştii (ca Paler, nota mea, Magda U.) nu ştiu engleză”. Şi iată-l pe Brucan scriind despre „restaurarea capitalismului”, pozându-se lângă Liiceanu, ca ilustrare, pesemne, a Apelului către lichele. Nu în altă parte decât în curtea GDS, unde funcţiona şi vecinul din Primăverii, Pavel Câmpeanu, membru fondator, vechi profesor de marxism-stalinism. Spune excedat Petre Ţuţea: „Fraţilor, licheaua nu evoluează”. Ba da, în lichelism.

La Profeţii, pe ProTV, preda cinism, deşi credea că predă de la distanţă, pe vechi, la fără frecvenţă. Devenise, aşa cum a vrut, personaj, iar încrederea în opera-i proprie s-a umflat până la trufie. Acuza, în aceeaşi limbă (moartă) de lemn laşitatea colectivă a românilor, colaboraţionismul „păturii” intelectualilor, toţi dalmaţieni linşi-prelinşi, în afară de el. Fraze găunoase, parcă luate din „Scânteia”, reactivarea cuvântului racilă. Apărarea unităţii statale era racilă ceauşistă. Scop naţional, interes istoric românesc la Brucan? Mândrul stalinist, aprobat de mândruţa-i, hohotea că ce ne arde de steag, că ce ne dezavantajează o autonomie de nimica toată, Ţara Secuilor, că ce… Steagul de pe acoperişul Parlamentului costase prea mult. Şi ca să nu fie învinuit pentru prestaţia lui Petre Roman, după săptămâna de 5 zile, Jelly Bon şi măriri iresponsabile de salarii secrete, diferenţiate, stupid people a cunoscut doar şomaj, inflaţie, terapie de şoc în favoarea magnaţilor. Brucan a mai făcut o dată pe Casandra înainte de a muri, în 2006. A slobozit profeţia sumbră că nu ne va fi mai bine în UE (decât în URSS). Mai mult încă, vedea în viitor că dezastrul crizei va duce la reinstalarea comunismului. Nici nu se dezminţea de altfel: din Scrisoarea celor 6, catalogată path breaking document (de V. Tismăneanu în Final Raport, semnalat de Mircea Platon, altul decât Raportul final) rezultă limpede că vechii membri PCR voiau „legalitate” pentru statul socialist, nicidecum distrugerea sistemului.

De câte ori ajung în Piaţa Universităţii, la Km. Zero de comunism, îi aud râsul, greu de suportat. Construieşte, stupid people, ba socialism, ba capitalism, ba iarăşi comunism!

Tăcerea mieilor omorâţi în acel decembrie e asurzitoare.

Autor: Magda Ursache

Sursa: Ziaristi online