Extras din cartea „Războiul împotriva familiei”, de William D. Gairdner,BPS Books, Toronto, Canada, 1992. Traducere și publicare cu acordul autorului de Gabi Voiculescu. Alte articole de același autor aici.
William Gairdner (n. 1940) este filolog, gânditor și autor conservator canadian. Doctor în literatură engleză al Universității Stanford (SUA). Fost profesor-asistent la Universitățile Stanford și York, în anii ’70. Autor al unor volume precumThe War Against the Family: A Parent Speaks Out (Toronto: Stoddart, 1993), After Liberalism(Toronto: Stoddart, 1998), sau The Trouble With Democracy (Toronto: Stoddart, 2001).Fondator și fost președinte al Civitas, organizație canadiană care reunește circa 300 de personalități proeminente din domeniul academic, jurnaliști, scriitor și activiști civici. Civitas promovează o mai justă înțelegere a problemelor libertății și ordinii sociale în civilizația modernă. În tinerețe a fost sportiv de performanță și a reprezentat Canada la Jocurile Olimpice din 1964.
Sumar
Viața tradițională a Suediei a fost modificată, în numai câteva decenii, cu răceală, fără emoții și radical, de sus în jos, de experți în inginerie socială; nu prin discuții în cunoștință de cauză, sau prin decizii democratice, luate de către popor. Același proces a avut loc în Canada, condus de prim-ministrul socialist Pierre Elliott Trudeau. Cum a fost posibil?
Întrebat câțiva ani mai târziu, cum și-a conceput rolul său în toate acestea, Trudeau a răspuns că el s-a văzut ca un căpitan al navei Stat. Toți cetățenii, a spus el, sunt ca pasagerii dormind pe punte. „Am știut că tot ce trebuie să fac este să schimb cursul astăzi un pic, mâine un pic și ei se vor trezi într-un alt port, mii de mile depărtare de cel spre care ei au crezut că se îndreaptă.„ (Pierre Elliott Trudeau – Federalism si canadienii francezi)
______________
Suedia este cu siguranță cel mai clar exemplu pe care îl avem de o țară ce nu este comunistă și care, în mai puțin de o jumătate de secol, a fost transformată în mod intenționat de către elita ei conducătoare dintr-o societate puternic tradițională, bazată pe familie (ceea ce a vrut poporul) într-un Stat paternalist, egalitar și antifamilie (ceea ce elita radicală a vrut).
Scriitori clarvăzători precum Bastiat și Tocqueville în secolul XIX, Robert Nisbet și laureatul Nobel Friederich Hayek în secolul XX au prezis că orice Stat care ar încerca o astfel de schimbare ar fi, în cele din urmă, ruinat.
Schimbarea în Suedia a fascinat Occidentul; țara scandinavă era modelul unei națiuni care părea să fi combinat cu succes o bază capitalistă puternică cu politici egalitare dictatoriale. Cu alte cuvinte, s-a spus despre suedezi că au amestecat cu succes ceea ce eu am numit un sistem stimulant, de jos în sus (în engleză bottom-up bonus system), cu un sistemrestricționist, de sus în jos (în engleză top-down handicap system).
Aparentul „succes” al experimentului suedez ─ unul care nu a fost susținut deloc de către popor, ci mai degrabă impus cu forța de către radicali și cadrele lor de specialiști în inginerie socială (cu sprijinul constant al partidului comunist, de-a lungul anilor) ─ a fost datorat în principal lui Gunnar și Alva Myrdal, doi suedezi, el economist și ea sociolog radical feminist. Amândoi au jucat un rol excesiv în dezvoltarea și punerea în aplicare a unor politici economice și sociale radicale, care inițial vizau păstrarea familiei în cadrul unei societăți egalitare.
Cu toate acestea, pe la începutul anilor ’70 aceste politici, și în special cele ale Alvei, au devenit mult mai evident socialiste. Alva a militat puternic pentru ideea de egalitate înțeleasă nu ca „dreptul de a concura în condiții egale”, ci ca o egalitate a rezultatelor ─ adică „reducerea treptată a diferențelor în condițiile de viață” (aducerea tuturor la un numitor comun). Familia nu mai trebuia favorizată în nici un fel. Din contra, Suedia a devenit rapid primul Stat nemarxist care, prin programe politice, economice și sociale, milita deschis împotriva familiei tradiționale. „Toți adulții”, în cuvintele Alvei Myrdal, „urmau să fie tratați în același mod de către societate; fie că trăiau singuri sau într-un aranjament de conviețuire.”
Raportul Myrdal, Criza în chestiunea populației (1934), cerea „independența economică a partenerilor căsătoriți” ca o condiție de bază a egalității prin care se înțelegea că obiectivul central al viitoarei politici sociale urma să fie descurajarea tradiționalei interdependențe din sânul familiei. Familia trebuia dezintegrată în indivizi independenți unul de altul având o nouă dependență, dar față de Stat. (In 1992 mai bine de 60% dintre femeile suedeze care lucrau cu normă întreagă și 45% dintre cele care lucrau cu fracțiune de normă munceau pentru Stat.)
Vederile radicale ale Alvei Myrdal au devenit repede dominante în guvernul suedez; acest lucru poate fi văzut într-o declarație uimitoare publicată în 1968 de către Institutul suedez, considerat un promotor al opiniilor semioficiale ale Statului, sub titlul „Familia nu este sacră„:
„Aș vrea să eliminăm familia ca mijloc de a-ți câștiga existența; să lăsăm adulții să fie independenți unul față de altul din punct de vedere economic și să dăm societății o mare parte de responsabilitate în creșterea copiilor… Într-o astfel de societate noi am putea să o ducem foarte bine fără căsătorie ca entitate juridică„.
Aceasta a fost rețeta pentru pulverizarea familiei ca unitate socială în indivizi ca entităti politice și cu ea transformarea Suediei într-o adevărată democrație totalitară dependentă de asistență socială, în genul Republicii lui Platon.
În Suedia, sentimentele morale tradiționale, mai ales despre lucruri cum ar fi sexul, au fost aproape complet răsturnate de o avangardă de intelectuali radicali, ceea ce face din anii ’60 un „deceniu de orientare stângistă”. Mulți suedezi au rămas profund nemulțumiți de ceea ce ei au descris ca fiind „egalitarism radical”; dar, odată ce pârghiile puterii, educația, birocrația și mass-media au fost capturate, oamenii nu au mai putut face nimic.
Citește și: Ce le-a făcut statul familiilor noastre?
Activiștii au devenit solicitanți de granturi profesionale, ceea ce este întotdeauna tendința, extrăgând în mod expert mijloacele de a pune în aplicare fanteziile lorasupra întregii societăți. Rezultatul a fost ca întotdeauna: un guvern mai mare, mai multe programe sociale, mai multi „clienți” pentru psihologii Statului, mai multe familii destrămate. Savanții Heclo și Madsen au rezumat consecințele pentru Suedia atunci când au spus că „în nici o altă țară un partid reformator de stânga nu a acaparat într-un asemenea grad aparatul de Stat și percepția publică asupra opțiunilor politice.”
Politicienii suedezi și factorii de decizie politică au îmbrățișat cu entuziasm această idee coercitivă nouă după care „egalitate” înseamnă o justificare cinică pentru transformarea noțiunii liberale clasice de guvern dintr-o instituție care stabilește regulile jocului dar niciodată nu joacă, într-una care stabilește regulile, joacă, și apoi impune restricții celor care refuză să joace după aceste reguli. Această schimbare fățișă de la o simplă egalitate a oportunităților la o egalitate a rezultatelor, care a necesitat ─ chiar a impus ─ o invazie la scară largă a vieții personale și de familie, a marcat începutul tiraniei democratice în Occident. Tocqueville ne-a avertizat despre această condiție finală a democrației, așa cum a făcut Bastian, Schumpeter și Nisbet. Nu i-am luat în seamă.
Este de mirare că un astfel de Stat nu se năruie mai repede. Motivul pare să fie că în timp ce o afacere în stare de faliment este forțată să-și închidă porțile, un Stat poate da faliment cu ușile deschise. O afacere este alimentată de clienții săi care sunt liberi să refuze să-i cumpere produsele, dar un Stat dădacă (în engleză Nanny State) se hrănește de la contribuabilii săi care sunt obligați să-i plătească pentru ceea ce Statul insistă că ei au nevoie, indiferent dacă sunt de acord sau nu.
Rezultatul este că declinul intern poate fi în curs de desfășurare, chiar foarte avansat, dar camuflat de mărirea lentă a taxelor, creșterea deficitelor și a datoriilor totale, de devalorizarea monedei, de rigidizarea tranzacțiilor comerciale printr-o grămadă de regulamente, precum și de transformarea inexorabilă a legilor economice, de muncă și sociale care favorizau producerea de bogăție în legi care favorizează redistribuirea acesteia. Legile radicale de muncă sunt, în acest sens, un exemplu clasic; permițând lucrătorilor obișnuiți să închidă o întreagă uzină și interzicând proprietarilor să angajeze mână de lucru în timpul unei greve, aceste legi duc la creșterea securității salariale pentru forța de muncă, dar la un risc suplimentar pentru antreprenori; un act pur de declin.
Citește și: Suedia: După poligamie, „tineretul” cere legalizarea incestului și a necrofiliei
Dar cel mai grav efect ale declinului, și de multe ori primul, se vede în domeniul privat, intim, al familiei și al vieții morale ─ în „cultură”, vorbind în general. Aici există semne inconfundabile de distrugere a comunității tradiționale, a familiei, și a obligațiilor morale care țineau împreună societatea cu o autoritate nerostită, dar acceptată în mod obișnuit și transmisă cu mândrie.
Până în septembrie 1991, când guvernul său socialist a căzut, Suedia a fost singurul caz de socialism pe care oricine îndrăznea să-l citeze. Strict vorbind, Suedia nu este un Stat socialist, adică unul care deține totul, ci este un Stat dădacă, adică unul care controlează totul. Dar distincția este minoră. Promotorii colectivismului, de orice nuanță ar fi ei, nu trebuie să dețină nimic pentru a colectiviza o națiune. Ei trebuie pur și simplu să controleze și să reglementeze absolut totul. Aceasta a fost, de asemenea, metoda utilizată de către național-socialiștii din Germania, sub Hitler.
Până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Suedia a fost una dintre societățile cele mai tradiționale de pe pământ. Dar de atunci partidul său social-democrat (vechi eufemism pentru socialism) a reușit să obțină controlul asupra fiecărei pârghii importante de putere și influență. Social-democrații au introdus nenumărate programe radicale, astfel încât conceptele morale tradiționale au fost aproape complet răsturnate. La începutul anilor ’70, sub influența unei avangarde de ‘gânditori’ radicali, climatul intelectual a devenit unul de relativism moral total.
Dacă există vreo lecție de învățat, este aceasta: că orice societate poate fi schimbată în mod dramatic de un număr foarte mic de activiști radicali care au învățat să manipuleze procesul democratic, mass-media, precum și mecanismele de finanțare guvernamentală. În Suedia, această radicalizare a unei întregi națiuni a avut loc rapid între anii 1960 și 1985.
Iată alte date privind „modelul de Stat suedez” spicuite dintr-o varietate de surse. Cei interesați de experimentul social forțat al Suediei și care doresc să-l studieze ca pe o avanpremieră a direcției unde ne îndreptăm sunt încurajați să se familiarizeze bine cu munca profesorului de filozofie Eric Brodin, un nativ suedez care este acum un american naturalizat. De asemenea ar trebui citite The New Totalitarians (1971) de Roland Huntford și, în special Disturbing the Nest (1988) de David Popenoe:
- dintre toate popoarele lumii, suedezii plătesc cele mai ridicate taxe. Din 1985, rata maximă a impozitului pe venit a fost de 72%. Aceasta fost redusă recent la 50%, într-un efort de a stopa fluxul de capital și antreprenori ce părăseau țara.
- Mai mult de 66% din produsul intern brut se duce la cheltuieli guvernamentale.
- Suedia are un TVA sau taxă pe valoarea adăugată de 22% care taxează bunuri și servicii în fiecare etapă în care se adaugă o valoare. Toate Statele care oferăasistență socială recurg la această taxă în efortul lor de a „se hrăni.”
- În orice zi, 10% din forța de muncă a Suediei (până la 20%, în zilele de luni și vineri), este în mod legal absentă de la locul de muncă într-un fel sau altul de concediu subvenționat totalizând patru milioane de zile de muncă pierdute pe an. Absenteismul suedez este un scandal național. Suedezul mediu nu muncește pe motiv de „boală” 23,4 zile pe an; 500.000 de suedezi ─ cunoscuți sub numele de „pensionari timpurii” ─ pretind o boală fizică sau psihică pentru a se pensiona mai devreme; o treime dintre ei sunt sub 49 de ani. Firmele suedeze majore raportează un absenteism zilnic de 21% ─ dublu pentru femei (Financial Post, 2 octombrie 1989)
- O treime din forța de muncă suedeză este angajată de guvern.
- Între 1976 și 1982, Suedia a avut deprecieri valutare majore (în valoare totală de 45%) și, în același timp, a acumulat o datorie externă mare (nota traducătorului: un trillion în dolari americani la sfârșitul anului 2012), nu pentru a finanța dezvoltarea viitoare sau a infrastructurii, ci ca să plătească pentru consumul de valută.
- Doar 33% din populația Suediei lucrează în sfera productivă, cu salariile rezultate și impozitele lor ajutând restul populației.
- „Suedia, altădată un paradis al bunăstării pe pământ, este acum omul bolnav al Europei ” – Goran Abinsonn Bruhner, în Svenska Dagblat, ianuarie 1990). Dacă utilizezi cardul tău MasterCard ca să plătești dobânda la cardul tău Visa, și vice-versa, pentru un timp foarte lung, poți crea într-adevăr, un „paradis pe pământ” (idealul utopic al materialismului). Dar realitatea proceselor economice și morale inerente în toate Statele de asistență socială le erodează în cele din urmă.
În ciuda acestei imagini economice deprimante ─ una în mare măsură determinată de ingineria socială egalitaristă și antifamilie ─ experimentul suedez a fost cel mai amplu efort în lumea modernă de a instala de sus în jos un Stat dădacă, fără ajutorul vreunei constrângeri fizice folosite în mod obișnuit în Statele comuniste. Cu toate acestea, alte forme de control social și de constrângere au fost încercate: de la politicile fiscale, la spălarea creierului prin „educație”, la reglementarea excesivă, la controlul gândirii (versiunea neoficială a acestuia face ravagii în universitățile lumii occidentale sub numele de „corectitudine politică”, sau P.C.).
Dar adevărul gol-goluț este că experimentul egalitar cel mai pașnic din lume a avut rezultatul previzibil al distrugerii comunității locale, a sentimentului de caritate, a asociațiilor voluntare spontane, a bisericii și a familiei.
Rădăcina acestui eșec este dependența suedezilor de iluzia raționalismului ─ idee liberală extraordinar de superficială, bazată pe ego-ul uman și pe mândrie, că cele mai profunde înțelesuri și motive ale vieții sunt doar cele supuse rațiunii și planificării raționale; că ființele umane pot fi făcute fericite într-o societate materialistă planificată, numai dacă diferențele dintre ele (moștenite, naturale, sau materiale) pot fi eliminate.
Experimentul suedez este rezultatul final logic al ideilor lui Platon și Rousseau că mai mult control exercitat de guvern ne face liberi.
Să explic cum s-a ajuns la această idee:
- toți membrii societății se asociază în mod voluntar unor structuri sociale intermediare aflate sub jurisdicția Statului: familia, biserica, asociațiile voluntare, corporațiile, etc. Apartenența la aceste structuri competitive, generează inegalități de viață și de statut.
- dacă Statul ar putea controla toate aceste afiliații și să le înlocuiască cu un singur set de obligații (către Stat), aceleași pentru toți ─ atunci indivizii vor trăi într-o lume stabilă, descătușati de condițiile sociale moștenite sau diferențele economice, o lume în care nimeni să nu se simtă vulnerabil sau la risc și în care, în cele din urmă, să fie liber să-și exprime bunătatea lui naturală.
Prost trebuie să fie cel care, asemenea marinarului care crede că vârful aisbergului este totul, aranjează hărțile și instrumentele de navigație în consecință. Pentru că orice ‘navă’ care dirijează cursul vieții fără a fi atentă la părțile ascunse ale aisbergului ─ istorie, tradiții, loialități spontane naturale și de familie, instituții moștenite, sfaturi și înțelepciune acumulate și verificate de-a lungul secolelor de către predecesorii noștri privind marile mistere ale universului ─ cu siguranță se va scufunda.
În acest sens, ne putem gândi la adepții colectivismului ca la niște lași și, prin urmare, ca la niște agresori ai speciei umane. Confruntați cu aceleași necunoscute ca toți ceilalți, ei adresează incertitudinile rezultante, naturale, nu direct și cu curaj, ci unindu-se cu alți lași de aceeași teapă și complotînd pentru a-și asigura viitorul lor personal punând mâna în primul rând pe resursele altora. În scopul de a atinge acest obiectiv cu un sentiment de demnitate, ei au dezvoltat o listă lungă de justificări legate de dreptate și planificare socială.
Iată cuvintele unui profesor de etnografie, tipic suedez, Ake Daun, pe această notă:
„Sursa mândriei noastre naționale este țara pe care ne-am construit-o din anii treizeci încoace, bazată pe o puternică credință în rațiune și entuziasm pentru știință și planificare socială”
(Toronto Star, 24 aprilie 1991).
Astfel de scorneli sociale sunt sortite eșecului pentru că a utiliza numai instrumentul rațiunii pentru orișice ar fi la fel de prost ca a folosi o șurubelniță, foarte bună pentru a înșuruba, pentru a picta un perete.
G.K. Chesterton a înțeles această realitate atunci când a remarcat că „nebun este omul care a pierdut totul, cu excepția rațiunii sale.” Cu alte cuvinte, rațiunea pură, care ignoră experiența și înțelepciunea acumulate de-a lungul vieții, va produce rezultate nebune ─ susținute de rațiune.
– va urma –
Sursa: Cultura Vietii
Adauga comentariu