C O N T R A P R O P A G A N D Ă

JOSEPH STIGLITZ: Globalizarea protestului

Mişcarea de protest începută în ianuarie în Tunisia, mutată apoi spre Egipt şi mai târziu Spania, s-a globalizat, demon­straţiile cuprinzând Wall Street-ul din New York şi oraşe din toată America. Globalizarea şi tehnologia modernă permit acum ca mişcările sociale să treacă frontierele la fel de repede ca ideile. Iar protestul social a găsit un teren fertil peste tot: anume sentimentul că „sistemul” a dat greş şi convingerea că până şi într-o democraţie procesul electoral nu îndreaptă de la sine lucrurile – cel puţin nu fără presiunea puternică a străzii.

În mai am fost la protestele din Tunisia; în iulie am discutat cu indignaţii din Spania; de acolo m-am dus să mă întâlnesc cu tinerii revoluţionari egipteni din Piaţa Tahrir din Cairo; iar acum câteva săptămâni am vorbit cu protestatarii de la Occupy Wall Street la New York. Există o temă comună, exprimată de mişcarea OWS într-o propoziţie simplă: „Noi suntem cei 99%”.

Sloganul lor se face ecou al titlului unui articol pe care l-am scris recent – „De la cei 1%, pentru cei 1%, de către cei 1%” – şi în care descriam enorma creştere a inegalităţii din Statele Unite: 1% din populaţie controlează peste 40% din bogăţie şi încasează peste 20% din venituri. Iar de multe ori cei din acest strat rarefiat sunt răsplătiţi atât de generos nu fiindcă ar avea o contribuţie mai importantă la societate – bonusurile şi pachetele de salvare au spulberat foarte eficient această justificare a inegalităţii -, ci pentru că sunt, asta ca să mă exprim brutal, nişte foarte buni (şi uneori corupţi) vânători de avantaje.

Asta nu înseamnă să negăm că unii dintre cei 1% au contribuit chiar din plin la societate. Beneficiile sociale generate de multe inovaţii reale (adică opusul noilor „produse” financiare care au aruncat economia mon­dială în haos) depăşesc de obicei cu mult răsplata pe care o primesc inovatorii respectivi.

Peste tot în lume însă, influ­enţa politică şi practicile anti­concurenţiale (deseori sprijinite chiar de factorul politic) au jucat un rol central în această creştere a inegalităţii economice. Iar sistemele fiscale în care un miliardar ca Warren Buffett plăteşte mai puţin impozit (ca procentaj din ce câştigă) decât secretara sa, ori în care speculatorii, care au pus umărul la prăbuşirea economiei globale, sunt taxaţi procentual mai pu­ţin decât cei care muncesc pentru un venit au contribuit la menţinerea tendinţei.

Cercetările din ultimii ani au arătat cât de importante şi înrădăcinate sunt noţiuni ca fairplay-ul. Protestatarii din Spania şi din alte ţări au tot dreptul să fie indignaţi: avem de-a face cu un sistem în care bancherii au fost salvaţi, în timp ce victimele lor au fost lăsate în plata Domnului, să se descurce cum pot. Mai rău e că bancherii s-au întors la birourile lor, cu tot cu bonusuri, care însumează mai mult decât pot spera majoritatea muncitorilor să câştige într-o viaţă, în timp ce oameni tineri, care au studiat din greu şi au respectat regulile jocului nu mai văd nici o perspectivă de a-şi găsi un loc de muncă mul­ţumitor.

Inegalitatea mai mare e produsul unui cerc vicios: bogaţii îşi folosesc avuţia ca să influ­enţeze legislaţia, astfel încât această bogăţie a lor – şi astfel influenţa generată de ea – să fie protejată şi să sporească. Curtea Supremă a Statelor Unite a dat – prin deja celebra sa sentinţă Citizens United – mână liberă corporaţiilor să-şi folosească banii pentru a in­fluenţa direcţia politicilor publice. Dar, în vreme ce bogaţii îşi pot folosi banii ca să-şi promoveze vederile, poliţia mi-a interzis să mă adresez protestatarilor OWS printr-o portavoce.

Contrastul dintre democraţia suprareglementată şi bancherii deloc reglementaţi nu a trecut neobservat. Protestatarii sunt ingenioşi: au dat mai departe din gură în gură ce spuneam, aşa că mesajul a ajuns la toţi. Şi pentru a evita întreruperea „dialogului” prin aplauze, foloseau semnale manuale pentru a-şi exprima aprobarea.

Au dreptate când spun că ceva nu e în regulă cu „sistemul” nostru. În toată lumea există resurse utilizate sub potenţial – oameni care vor să muncească, maşini care zac nefolosite, clădiri care stau goale – şi nevoi uriaşe nesatisfăcute: combaterea sărăciei, promovarea dezvoltării, retehnologizarea economiei pentru a face faţă încălzirii globale – asta ca să listăm doar câteva. În America, după ce în ultimii ani titularii a peste şapte milioane de ipoteci au intrat în incapacitate de plată, stăm cu locuinţe goale şi oameni fără adăpost.

Li s-a reproşat protestatarilor că nu au o agendă. Dar asta înseamnă să pierzi din vedere esenţa mişcărilor de protest. Ele sunt o expresie a frustrărilor faţă de procesul electoral. Sunt un semnal de alarmă.

Protestele antiglobalizare de la Seattle din 1999, cu ocazia a ceea ce se dorea a fi inaugurarea unei noi runde de negocieri comerciale, au atras atenţia asupra eşecurilor globalizării şi a instituţiilor şi acordurilor in­ter­naţionale care o guvernează. Când presa a analizat mai atent afirmaţiile demonstran­ţilor, a constatat că ele conţi­neau mai mult decât un simplu dram de adevăr. Negocierile care au urmat au fost diferite – cel puţin în principiu ar fi trebuit să constituie o rundă a dezvoltării pentru a mai contrabalansa o parte din deficitele semnalate de protestatari -, iar FMI a întreprins, la rândul său, reforme sub­stan­ţiale.

Tot în SUA, demonstranţii mişcării pentru drepturile civile din anii 1960 au atras atenţia asupra rasismului instituţionalizat din societatea americană. Această moştenire nu a fost încă depăşită complet, dar alegerea lui Barack Obama ca preşedinte arată cât de mult au mişcat protestele America.

La un anumit nivel, protestatarii de azi nu cer mult: o şansă de a-şi folosi aptitudinile, dreptul la o muncă decentă pentru un salariu decent, o economie şi o societate mai justă. Speranţa lor e în evoluţie, nu în revoluţie. Dar, la un alt nivel, cer foarte mult: o democraţie în care să conteze oamenii, nu dolarii, şi o economie de piaţă care să se ţină de treabă.

Cele două sunt înrudite: după cum am văzut, pieţele scăpate de sub orice control generează crize economice şi politice. Pieţele funcţionează cum trebuie doar când operează într-un cadru adecvat de reglementări guvernamentale, iar acest cadru nu poate fi stabilit decât într-o democraţie care reflectă interesele generale – nu interesele celor 1%. Cel mai bun guvern pe care îl punem cumpăra la banii de acum pur şi simplu nu mai e suficient de bun.

Joseph E. Stiglitz este profesor la Columbia University. A primit Premiul Nobel pentru economie şi a scris car­tea „Freefall: Free Mar­kets and the Sink­ing of the Global Eco­nomy” (În cădere liberă: pieţele libere şi scufun­da­rea economiei globale).

Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org

Podcast (în engleză): traffic.libsyn.com/projectsyndicate/stiglitz144.mp3

sursa: romanialibera.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss