Adam Smith spunea că principala condiţie pentru prosperitatea unei ţări este creşterea numărului locuitorilor săi. Dar, România e de două decenii în declin. Recensământul a scos la iveală că nu mai avem o populaţie stabilă de 23 de milioane ca în 1992, ci una de 20. Şi cu puţine excepţii (Franţa şi Finlanda), populaţia va creşte în UE datorită azilanţilor, şi nu a sporului natural. Din păcate, în state ca Germania şi Italia, nici măcar valul migraţionist nu va contrabalansa sporul natural negativ. Iar Polonia şi România, pe lângă numărul de decese, mai mare decât cel al naşterilor, se vor confrunta şi cu emigraţia.
E greu de spus ce se va întâmpla cu noi, dar dacă în 2050 vom constata că am rămas doar 16 milioane, deci nu suntem mai mulţi ca-n 1950, nu pe străinii care acceptă români la muncă trebuie dată vina, ci pe conducătorii noştri. Iar cei care ne conduc au de departe cea mai îngustă viziune, din moment ce grupul de imigranţi cel mai mare din UE, de 1,7 milioane, e cel al românilor. Polonia, cu o populaţie dublă, „contribuie” doar cu 1,2 milioane la valul migraţionist…
Şi nu numai cifrele trădează gândirea limitată a politicienilor, ci şi declaraţiile lor. Pe vremea guvernului Năstase demnitarii se lăudau cu exodul populaţiei. Ministrul Muncii, Marian Sârbu, spunea, de pildă, că echilibrarea balanţei comerciale pe seama banilor câştigaţi de români în străinătate reprezintă un beneficiu minor pe lângă avantajele sociale. Vreme în care pentru conducătorii polonezi „social” însemna să favorizeze mediul de afaceri pentru a-l face capabil să atragă cât mai mulţi investitori străini, care să creeze locuri de muncă, nu să trimită forţa de muncă după întreprinzători, la ei acasă.
Bine totuşi că există antidot pentru plecările la muncă în străinătate. El e reprezentat de programarea bugetară multianuală, care să se coreleze cu politicile demografice. Planurile bugetare pot conţine – precum în Italia – parametri-ţintă de inflaţie, creştere economică şi deficit bugetar, care să nu se modifice cu mai mult de 20% dacă vine la putere o altă formaţiune politică.
Dacă am avea bugete multianuale – pe o perioadă care să depăşească ciclul politic (minimum 5 ani) – s-ar putea construi şi la noi o curbă a randamentelor pe datoria publică, s-ar vedea cum statul se finanţează la dobânzi reale (fără să apeleze la arierate sau la ajutorul băncii centrale) şi, mai ales, ar dispărea volatilitatea de la nivelul indicatorilor macroeconomici, care induce, în prezent, impredictibilitate mediului de business.
Dacă optica va rămâne însă neschimbată micii noştri oameni de afaceri vor continua să aibă impresia că totul îl împiedică. Şi, în cele din urmă, după ce ideile lor de business vor fi fost „doborâte”, dar nu din cauza lipsei de realism, ci a mediului economic ostil, vor pleca. Din nefericire, în străinătate, nu vor încerca să facă vreo afacere, ci vor rămâne cu mentalitate de slugă pe care le-a inoculat-o mediul din România, alăturându-se altor două milioane de conaţionali care contribuie în cea mai mare parte la PIB-urile altora, şi trimit “firimituri” în ţară.
Autor: Ionut Balan
sursa: jurnalul.ro
Pai ce sa zic, iara la Lovilutie saream intr-un picior de bucurie, in case si prin curtile intreprinderilor ca nu mai mancam salam cu soia. Si dadeam afara directorii ca erau ceausisti ca sa vina altii democrati. De democrati ce erau in 10 ani au distrus in totalitate si au dat la fier vechi respectivele intreprinderi. Asa ca acum e bine, nu ? Nici paine nu mai cumparam din fabrica care era cica ceausista ci de la privati care numai ei stiau ce fac acolo, ce faina au, de unde, ce parametri, ce retete si facuta cu cei pe care, in timp, fabrica ii daduse afara ca necorespunzatori si care, acum, la patron treceau mari specialisti in panificatie. In fabrica spalau lazi de paine si incarcau painea in masini iar la patron erau framantatori, cocatori, etc. Ehe, nimic nu conta : era paine democrata !!!