Ideea că avem de ales între absenţa statului de drept şi dictatura lui Băsescu este o diversiune menită să apere sistemul reţelelor de corupţie.
Decizia Curţii Constituţionale de desfiinţare a Agenţiei Naţionale de Integritate este actul oficial de deces al statului de drept în România, dacă admitem, desigur, că ar fi fost vreodată viabil în ultimii 20 de ani. După lovitura primită prin destructurarea reţelei Voicu, sistemul relaţiilor de corupţie a renunţat la orice aparenţe de legalitate şi normalitate democratică şi a ripostat prin intermediul celei mai blindate arme de asalt pe care o are la dispoziţie – CCR -, atacând în inima statului de drept: Constituţia. Declarând neconstituţional dreptul ANI de a verifica incompatibilităţile şi conflictele de interese – raţiunea de a fi a Agenţiei – în cazul persoanelor care ocupă funcţii publice, CCR a plasat, în fapt, corupţia deasupra legii şi în afara Constituţiei. Dreptul de a fura e, de acum, drept divin.
Motivarea dată de CCR, cum că „s-ar crea confuzie între funcţia de anchetă şi cea de judecată” şi că astfel s-ar încălca prezumţia de nevinovăţie şi accesul liber şi egal la Justiţie al mai-marilor ţării (cam acelaşi gen de motivaţie care a fost dată şi în cazul CNSAS, căruia i s-a reproşat în mod absurd că ar fi o justiţie paralelă), dovedeşte că această instituţie, care a fost creată cu scopul de a asigura supremaţia Constituţiei, a ajuns să schimbe sensul legii fundamentale după bunul plac al judecătorilor CCR (şi al Sistemului). În viziunea CCR, Constituţia României nu tolerează nici instituţii destinate identificării turnătorilor Securităţii, nici instituţii destinate combaterii corupţiei. Ar urma, în aceeaşi logică, desfiinţarea DNA de către CCR (solicitată deja de Adrian Năstase) şi nu există nici un motiv de îndoială că CCR se va conforma. Or, o Constituţie care protejează corupţia şi care poate fi interpretată în moduri contradictorii pentru satisfacerea unor interese private este o Constituţie perfect inutilă. În absenţa unei legi fundamentale funcţionale, a unui contract constituţional viabil, ne găsim în stare de suspendare a statului de drept.
Ne prăbuşim în starea naturală hobbesiană în care toată lumea e în război cu toată lumea şi suntem guvernaţi de dreptul celui mai tare. „Cel mai tare” este liber să fure sau să ucidă cu impunitate, este liber să conducă reţele mafiote transfrontaliere, să facă trafic cu tot ce se poate trafica la negru, este liber chiar să spolieze avuţia statului, totul sub umbrela protectoare a aceluiaşi stat.
Cu toate că românii se lovesc la tot pasul de mizeria care decurge din suspendarea domniei legii, forţe impresionante sunt mobilizate în fiecare zi pentru a transmite, prin intermediul mass-media, că această stare de anomie – de domnie a fărădelegii – este nu numai firească, dar şi preferabilă. Avem de ales, ni se spune, între fărădelegea cotidiană şi dictatura actualului preşedinte – noul Ceauşescu, un om însetat de putere care îşi ţese în umbra propriei singurătăţi planurile diabolice de a se înstăpâni peste ţară. Băsescu nu ar dori să modifice Constituţia pentru că aceasta nu funcţionează, ci pentru că ar dori să reducă Parlamentul la rolul de Mare Adunare Naţională supusă propriei voinţe de putere. În faţa acestei dileme cumplite, orice om cu bun-simţ ar alege, ni se spune, fărădelegea.
Desigur, orice om cu bun-simţ ar observa că această dilemă nu există, pentru că nu există o opoziţie reală între o stare de fapt (absenţa statului de drept) şi o ameninţare virtuală (dictatura), un clişeu creat din speculaţii, antipatii şi foarte multe interese. Spectrul dictaturii neoceauşiste a lui Băsescu nu este decât o pastişă, o imitaţie nereuşită de eroism civic ratat, bine strunit şi orientat de sistem.
Pe de altă parte, având în vedere cele de mai sus, s-ar zice că nu există nici un dubiu asupra faptului că prioritatea oricărei modificări a Constituţiei ar trebui să fie resuscitarea statului de drept. Or, proiectul avansat de Guvern este o încropeală stângace, făcută prost şi la repezeală, care nu conţine nici una dintre modificările necesare în Justiţie, în administraţie sau în domeniul fiscalităţii. Pare că PDL a făcut acest proiect în pripă şi fără să ia în seamă raportul comisiei de la Cotroceni, cu un singur scop: să decredibilizeze ideea de reformă constituţională.
CRISTIAN CAMPEANU
sursa: romanialibera.ro
Adauga comentariu