Despre riscul talentatului vanitos
În textele din presă am folosit nu o dată sintagma “prostie sprinţară”, găsind că ea sintetizează trăsătura esenţială a comportamentului unor indivizi care, ageri la minte, la trup ori la ambele, îşi folosesc acest dar strict spre a parveni, dobândind bani şi notorietate, putere adică, în sensul banal al cuvântului.
Aceşti proşti sprinţari, nefiind proşti în sensul psihiatric al termenului, sunt strident marcaţi de lipsa inteligenţei luminoase – în opinia mea-, singura inteligenţă adevărată. Ultima îi caracterizează strict pe cei care trăiesc generos, sesizând la timp “durerile lumii” , practicând o revoltă activă în faţa răului – fie că el îmbracă haina crimei, a nedreptăţii, a lăcomiei, lista rămânând deschisă – şi dovedind, deopotrivă, compasiune pentru victimele acestuia: oameni şi necuvântătoare, precum şi faţă de văduvirea acestora de spaţiul vital, necesar spiritului şi trupului.
În câteva rânduri, această convingere mi-a adus dispute “sângeroase” cu unii cunoscuţi care susţineau, de pildă, că există inteligenţă fotbalistică, după cum există şi alte inteligenţe: cea actoricească, cele ale artiştilor plastici. Nu am cedat niciodată argumentelor lor, întrucât cred că în lipsa inteligenţei luminoase – cu atributele mai înainte enumerate, fără a fi epuizate – posesorii “inteligenţelor” pomenite , fără a fi debili mintali, imbecili sau idioţi, nu sunt inteligenţi ci, cel mult, talentaţi.
Atunci când, folosind propriul dar dumnezeiesc, ei se cantonează în bunul simţ şi rămân, cu adecvată măsură, exact ceea ce sunt – buni fotbalişti, buni pictori, buni actori – faptul este unul firesc, deşi deloc suficient. Căci, dacă pe lângă calitatea de a fi notorii ei ar deveni şi “zbuciumaţi” prin harul inteligenţei luminoase, de pe poziţia lor de vizibilitate și audienţă, foarte probabil că ar putea schimba lumea. Sau măcar ar încerca.
Din nefericire, numind talentul notoriilor drept inteligenţă, riscurile generate de aceasta teribilă neatenţie publică sunt multiple, că oameni sunt și ei, talentaţii, iar vanitatea celor mai mulţi dintre ei roade amarnic, nu ca la o anonimă gospodină pricepută.
Riscurile se repercutează însă nu atât asupra lor, cât mai cu seamă asupra societăţii pe care, dintr-o dată, talentaţii neluminaţi se simt datori să o sfătuiască, să o supună şi să o conducă după capul lor, profitând din plin de avantajele modernelor mijloace de comunicare; deopotrivă, pentru ei revendicând acesteia drepturi cetăţeneşti suplimentare, în baza abilităţii lor, de pildă, de a lovi bine o minge cu piciorul sau de a interpreta un rol pe scenă, recompense cu mult peste valoarea meritului lor real.
Nu mai puţin adevărat este şi faptul că pomeniţii oameni “de succes” sunt adesea folosiţi de către abili şi lipsiţi de scrupule manipulatori – politici, dar nu numai – care, fără dificultate, îi împing în faţă spre a-şi promova doctrinele şi ideile prin gura lor, uzând de handicapantul amestec de vanitate şi notorietate al personajelor – care, din mintea proprie, nu nasc nimic -, şi de priza pe care acestea o au în rândul maselor.
La această oră sintagma “drepturile şi libertăţile omului”, cu avortonul său, “corectitudinea politică”, au intoxicat şi înfricoşat într-atât de mult pe cercetătorii şi autorii din psihologie, psihiatrie şi sociologie, încât îndrăzneala lor de a numi talent sau abilitate ceva ce atât şi asta este, pare să fi devenit un fapt ofensator, deci, de evitat chiar dacă este vorba despre ştiinţă. Nu mai există talentaţi simpli pe lumea asta, ci numai inteligenţi, uniţi prin diversitate.
Confundând buna intenţie cu bunăvoinţa – motiv pentru care “iadul e tapetat cu intenţii bune” -, s-ar părea că părintele “ştiinţific” al imbecilului vedetism atoatebiruitor este americanul Howard Earl Gardner care, prin anii ’80, lansase teoria inteligenţelor multiple.
La acea dată, susţinând existenţa a opt tipuri de inteligenţă – verbal-lingvistică, logico-matematică, corporal-kinestezică, vizual-spaţială, ritmic-muzicală, interpersonală, intrapersonală şi naturistă – el a scos din statutul de talentat pe majoritatea artiştilor, oamenilor de ştiinţă şi sportivilor, transformându-i, brusc şi la grămadă, în inteligenţi.
Personal găsesc poziţia sa cel puţin stranie, dacă nu chiar manipulatorie, cu atât mai mult cu cât America nu dusese niciodată lipsă de “întunecoşi de succes”, a căror “inteligenţă”, – cea logic-matematică, în primul rând -, se validase mereu şi din plin. Cu nimic mai prejos decât “întunecoşii” lor omologi din Europa – care ţinteau şi ei fabricarea primei bombe atomice -, concetăţenii lui Gardner ar fi putut să îi sugereze psihologului o definiţie a inteligenţei ceva mai aproape de adevăr, aşa cum, prin contrast, comportamentul altui geniu al buzunarului, guralivul Donald Trump, o conturează în prezent (va urma).
Autor: Nicolae R Dărămuş
sursa: jurnalul.ro
Adauga comentariu