Politică

Intelectualul de carton

4ec52483a1604Deseori gândul de a părăsi propria limbă te bântuie în țara în care te-ai născut. Când cei ce vorbesc sunt simulacre de oameni, deci, altfel spus, impostori, încetezi să te mai simți comod în idiomul în care ai fost azvârlit de soartă.

Nu corupția, asociabilă sărăciei și petelor albe din covorul civilizației materiale, este sursa acestor tribulații, ci ipocrizia purulentă, otrava mentală, verbiajul ticălos care o însoțesc. Când 8 din oricare 10 inși care practică orice meserie în România este, într-un fel sau altul, în afara legii (iar orice analiză sociologică riguroasă, ce, în chip intenționat, nu se întreprinde, ar confirma această neagră bănuială), cuvintele se curbează ca niște animale priponite de limbile lor.

Românii nu au încă obiceiul specializării, al profesionalizării în orice. Orice muncă este încă în stadiul de diletantism incipient pentru cei mai mulți cetățeni. Gândurile lor sunt conforme cu această lichefiere a realității pentru că, în cele din urmă, amatorismul se refugiază mereu în metafore, jocuri de cuvinte, argou snob, interdicții simbolice și fățărnicie. Diviziunea muncii aparține unui viitor îndepărtat, poate chiar interzis, pe aceste meleaguri.

Iar cei care pălăvrăgesc din belșug, fără a comunica nici un mesaj consistent și veridic, sunt intelectualii. Arhitectul american Frank Lloyd Wright mărturisea într-un interviu dinspre finalul vieții că intelectualii nu au meserie și că nu sunt de partea naturii, acolo de unde poți construi de jos în sus, pe fundamente tari, nu invers.

Intelectualii români din rândul umaniștilor și a științelor sociale sunt mari maeștrii în a flecări suveran. Deși ocupă catedre universitare, scriu elogios unii despre alții, scot cărți, în secunda imediat următoare părăsirii granițelor țării, în orice direcție ai lua-o, slaba lor profesionalizare devine translucidă ca un pahar. Universitățile lor sunt șandramele din slums.

Ei nu reprezintă chiar nimic pentru nimeni în afară de ei înșiși. De aici sentimentul rușinos al marginalității lor îi determină să culeagă o diplomă universitară “din afară”, acest topos al miraculosului. Un absolvent mediocru dintr-o “cultură” eficientă instituțional e în stare, întors în provinciala sa țară, să îi dea fiori de frustrare și nervi unui profesor universitar local.

Unul dintre sutele de autori români care scriu într-un domeniu îngust științific și care ocupă o catedră universitară “peste hotare” este privit din România fie cu evlavie patriotică, fie cu ranchiună, fie scârbos de elogios, fie ca un zeu poposind din altă lume. Cine îl privesc? Colegii săi diletanți “de pe aici”.

Curat tragic este însă să îți fie atrasă atenția de strategiile discursive ale unor români evadați “acolo”, în patria în care laptele și mierea curg din pietre, și care, deși departe, utilizează cu pricepere armele intimidării simbolice și clișeele băștinașilor.

Nu există vicleșug mârșav la care unii nu contenesc a se deda.

Cum procedează? Întâi să luăm un text. Autorul se numește Vladimir Tismăneanu, profesor la Universitatea Maryland, College Park, și subiectul este Lenin, reputatul revoluționar rus, unul dintre părinții defunctei Uniuni Sovietice (http://www.lapunkt.ro/2014/08/04/era-lenin-un-intelectual-un-dialog-cu-profesorul-toma-pavel/).

De cealaltă parte să ne imaginăm un cititor necunoscător al subiectului, dar destul de curios.

Ce află acesta citind analizele politologice ale unui cadru academic american ce practică jurnalismul de seminar în limba română?

1. Înainte ca bietul cititor să se familiarizeze cu subiectul, o șarjă de cavalerie conceptuală năvălește peste el: termeni nicăieri definiți, dar presupuși cu o nonșalanță strivitoare, pe care nici domeniul științelor politice în sine nu-i acceptă fără nuanțări multiple, îl iau prin surprindere: “radicalism utopic”, “experimente totalitare” sună la fel de firesc ca “inerție” sau “acid bazic”, deși, în realitate, sunt expresii ale unei interpretări în afara experimentului real. Sunt simple ficțiuni ideologice, etichete nedublate de legi, teoreme, leme, trial and error ș.a. Ce altcevă decât o exprimare metaforică poate fi “furtună ideologică”? Prima regulă: folosește concepte vagi și generale cu forța unor adevăruri absolute.

2. Nici nu apucă bine să se dumirească bietul cititor că materialul de sub ochi îi explodează în imaginație. Cu această ocazie este expus unor sentințe ce sfidează simțul comun: află, de pildă, că secolul al XX-lea îi aparține rusului Lenin. Chiar așa? Pe ce baze? Nu aflăm, în afară explicației radicale că o treime din populația lumii s-a aflat cândva sub dominația gândirii acestui Lenin, ceea ce este eronat din punct de vedere cronologic și istoric. Oare nu s-a gândit în Rusia în afara politicii de nici 7 ani a bolșevicului Lenin? Deducem că multe creiere zăpăcite au zăcut pe divan în acest răstimp. Și ce înseamnă în fond că un veac “a fost” al cuiva? Cititorul nostru devine alarmat: începe să presupună că autorul își bate joc de el cu afirmații bombastice, ridicole și fără pic de acoperire în realitate. Artificiile verbale continuă totuși inexorabil: aflăm că Toma Pavel, de altminteri, un prieten al autorului Vladimir Tismăneanu, este un “cunoscut” pundit, de o “profunzime unică”, în domeniul său și, deși bibliografia în domeniu nu confirmă acest fapt (a se studia referințele în materie de teorii și idei politice), un nemaipomenit “expert” în cartea francezului Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, o carte cult, din câte putem deduce. Suntem pe tărâmul fabulosului: hiperbola bate maniheist ca un clopot de mitropolie, rău pentru alții, sublim pentru adversarii lor. Simplitatea metodei deconcertează la tot pasul: să fie acesta un joc intelectual? Aduce mai degrabă cu o palmă pe obrazul rațiunii și lucidității critice doar pentru că totul este orchestrat fără moderație. A doua regulă: fă uz de cât mai multe judecăți de valoare și argumentum ad hominem. Apelul la autoritățile “bune” este imperios necesar.

3. Același neobosit cititor este drogat cu numele unor personaje (din câte se spune în corespondența devoalată a celor doi mari savanți româno-americani), profeții și părinții unei religii bizare, născută în secolul al XIX-lea, și numită “comunism”. Cu această ocazie, numele câtorva teologi de frunte ies în evidență: unul Hegel, altul Feurbach, un al treilea Karl Marx (se pare că era cel mai apucat dintre toți, dar, altfel, de reținut, profet și legiuitor ca Moise) și ultimul același Lenin, un soi de papă al noului cler creat în urma epifaniei revoluționare din 1917 p. Ch. Acești părinți ai Bisericii noi au justificat multe crime în numele adevăratei credințe. Deși suntem puși la punct cu autoritățile ecleziastice, nu aflăm nimic despre religie. Se pare că e un mambo jumbo în linia religiei obișnuite. Savanții Toma Pavel și Vladimir Tismăneanu par cel puțin agnostici, dacă nu chiar atei. Ce nu poate să știe cititorul este la ce se referă precis și clar suspomenita religie. De aici, avem a treia regulă: fie ca discuția să fie eterică și confuză pentru că astfel ceva profund și adevărat trebuie să se fii spus undeva. Cu cât este mai scurtcircuitată demonstrația logică, cu atât pare mai “adâncă”. Publicul nu trebuie să afle mai mult decât concluziile generale. Restul e ezoterismul aleșilor.

Caricatura eseistică din articolul-corespondență privată al profesorului universitar Vladimir Tismăneanu are susținători, adepți și simpatizanți. Orice elementară regulă a discursului științific este călcată în picioare de profesorul universitar american atunci când scrie în limba sa nativă.

Dar oare contează când intelectualul ageamiu conduce universități și edituri cotate slab academic în afara României?

Însă ce se petrece în această țară rămâne în obscuritate dincolo de granițe, “în străinatate”, unde stranietatea subdezvoltării nu spune mai mult ca un coșmar de alaltăieri.

Autor: Dan Neumann

Sursa: Vicuslusorum’s Blog

Abonează-te la newsletter