Politică

Intelectualii de stânga publici și pudici

intelectuali-de-stangaÎn ultima vreme, după ce am decis să iau parte la reconstrucția unei inițiative serioase de stânga de care e atâta nevoie în România, am observat cu atenție fel de fel de manifestări publice ale intelectualilor nealiniați care se consideră „de stânga”.

În treacăt fie spus, ca formatori de opinie, intelectualii sunt absolut indispensabili oricărui demers public de natură socială sau politică. Intelectualii știu să filtreze mai bine decât oricine realitatea, o pot înțelege mai clar, pot transmite mai departe, către oamenii simpli, anumite valori pe care le dorim apărate sau promovate. Nu în ultimul rând, ei sunt primii care să ofere argumentele necesare unei dezbateri.

De aceea e important să discutăm cu intelectualii noștri, să înțelegem pozițiile lor. Venind dintr-o zonă, cum se zicea pe vremuri, „mic burgheză” (angajat la firma proprie, după ce înainte am fost unic antreprenor tot într-o companie proprie) eu sunt cu atât mai interesat să aflu cum văd intelectualii noștri „de stânga” poziția micului antreprenor, a micului comerciant, cel care reprezintă coloana vertebrală a economiei – și care e strivit, pe de o parte, între cerințele marelui capital străin (încarnat de băncile străine creditoare) și pe de altă parte de ticăloșia clasei politice interne de tip „compradores”. Pentru că e ușor să fii „de stânga” și să adopți o retorică, de pildă, favorabilă angajaților. Treaba asta nu pune probleme. Mai dificil, și punând cu adevărat probleme conceptuale, mai ales în confuzia valorică pe care o trăim, e să fii „de stânga” și să ai o poziție față de cauza micului capital, a (foarte) micului proprietar. Este o problemă care dăinuie încă din 1917, din timpul diferendului dintre bolșevici și socialiștii-revoluționari – care susțineau, contrar lui Lenin, că mica proprietate agricolă pe care o poate munci mujicul cu familia sa și cu câțiva oameni de ajutor nu reprezintă un pericol pentru revoluție. Chestie pentru care au și fost curățați de bolșevici, după ce inițial, până să-și consolideze puterea, aceștia i-au acceptat ca parteneri de guvernare.

Revenind așadar la problema intelectualilor, am constatat că există o anume pudicitate a acestora, care îi face să se asocieze fără probleme cu cauzele corecte politic (cum ar fi drepturile pentru minoritățile sexuale, ecologismul, incluziunea cetățenilor rromi etc. – cauze reale, pe care le susțin și eu fără rezerve) dar, totodată, îi face să se crispeze în cazul asocierii, fie și involuntară, cu o cauză incorectă politic cum e dreptul la manifestare politică a comuniștilor pe scena politica românească. Și cum în Partidul Alianța Socialistă există o grămadă de membri care zic despre sine că sunt „comuniști”, iată un motiv suficient pentru ca intelectualii noștri publici și pudici să facă pielea de găină numai la posibilitatea asocierii numelui lor cu acest partid, PAS. Nu zic să intre neapărat în acest partid, dar măcar să nu îi creeze probleme, cum s-a întâmplat cu prilejul ultimelor alegeri din decembrie, când ne-am trezit că unele dintre cele mai violente și dezamăgitoare strâmbături din nas la adresa PAS au venit tocmai din partea unor intelectuali progresiști.

Ori, problema comuniștilor e reală și durează de peste 23 de ani. Nu e vina lor că nu au dreptul să aibă un partid. România e una dintre puținele țări europene în care comuniștii nu au dreptul la manifestare politică, deși după 1990 a devenit limpede că în Estul Europei comunismul nu mai reprezintă „un pericol”, partidele asumat comuniste nemaireprezentând o amenințare la adresa democrației înțeleasă ca melanj între pluripartidism și garantarea dreptului la proprietate (nu pentru hoți și șnapani, firește). Pe lângă asta, cu excepția partidului comunist grec, care are un rol minor, marginal, în politica de la Atena, restul partidelor comuniste importante din Europa (PC Francez, Rifondazione din Italia, PC Spaniol etc.) nu prea mai au vreo legătură cu marxism-leninismul de pe vremuri și unele dintre ele (de exemplu cel francez sau cel spaniol) fac parte acum din niște coaliții de stânga mai largi, foarte respectabile, cu reprezentare în parlamentele naționale și în Parlamentul European, care susțin o stângă modernă, adaptată secolului XXI. În Spania, de exemplu, coaliția comuniștilor, Izquierda Unida, se află în plin avânt electoral și a ajuns în sondaje undeva pe la 15-16%. În Franța, electoratul Frontului de Stânga (din care face parte PC Francez) e undeva pe la 10% și candidatul său a jucat un rol decisiv în victoria lui Francois Hollande. De SYRIZA din Grecia (din SYRIZA fac parte numeroși comuniști decepționați de orientarea marxist-leninistă a KKE), sau AKEL din Cipru, care a și guvernat, nu mai vorbesc. La noi comuniștii nu doar că nu au dreptul să se manifeste politic, dar discursul public dominant este plin de acuze și invective la adresa lor fără ca ei să aibă voie să ia atitudine și să-și clarifice, eventual, pozițiile. Închipuiți-vă cum ar fi, de pildă, ca în loc de „comuniști” discursul public dominant să vorbească de – să zicem – „rapidiști” și să acuze că rapidiștii falimentează țara, rapidiștii fură, rapidiștii mint, rapidiștii au distrus România în perioada 1944-1989, rapidiștii au furat Revoluția, rapidiștii au distrus țara și după 1990 etc. – fără ca măcar rapidiștii să se poată apăra. Nu cred că ar fi în regulă. Situația e la fel de absurdă ca în romanul lui Orwell, 1984.

Ca om de stânga, așadar, chiar nu-mi dau seama ce fel de om de stânga e acela care se poate împiedica de asocierea voluntară sau involuntară cu o categorie de oameni care, în fond, sunt lipsiți de două dintre drepturile lor fundamentale, și anume dreptul la asociere și dreptul la liberă exprimare, plus cele care decurg de aici (de ex. dreptul la imagine). A fi alături de ei nu înseamnă a te declara tu însuți „comunist” (așa cum, dacă susții drepturile LGBT sau stai la masă cu un gay, nu înseamnă că te declari sau că ești tu însuți „homosexual”). Da, în PAS militează comuniști – și ce dacă?! Nu înseamnă altceva decât că e cel mai democratic partid din România! Avem printre noi și non-comuniști – subsemnatul e un exemplu -, pare-se că avem și niște troțkiști, pe la Craiova, avem cu siguranță și adepți ai „teoriei critice” (la Cluj) ș.a.m.d. Care-i problema?!… De-asta se și numește partidul, „alianță”. Fiecare aduce câte ceva util și unii sunt buni la organizare, alții la scris manifeste, alții la adunat cotizații etc.

Sigur, un fals reproș care mi s-ar putea aduce ar fi acela că, dacă sunt tot așa de open-minded, atunci de ce nu stau alături și de naziști, că și ăștia sunt persecutați. Evident, reproșul acesta e atât de cretin încât nici n-ar merita răspuns, dar pentru cei care încă îl mai iau în serios, hai să rezum pe scurt (pe lung ar trebui scris un ceaslov imens) de ce comunismul nu e totuna cu nazismul: pentru că nazismul e o ideologie programatic antiumană, care vede îmbunătățirea viitorului numai prin uciderea anumitor oameni pe criterii etnice, adică pe criterii pe care le dobândești din naștere și pe care nu ți le poți modifica pe parcursul vieții, orice ai face. Susțin sau au susținut vreodată comuniștii așa ceva? Unde? Când?

Repudiind o asemenea asociere „incorectă politic” intelectualii noștri publici și pudici nu arată altceva decât că mai au încă de tras până să devină cu adevărat de stânga. Într-adevăr, contează și faptul că libertatea conștiinței e mult mai greu de cucerit decât libertatea fizică. După 20 și ceva de ani de furibundă propagandă anticomunistă, fix la fel de primitivă, în fond, precum propaganda bolșevică din anii ’50 dusă împotriva „burghezo-moșierimii”, nici nu e de mirare că procesul de eliberare a conștiințelor se face azi atât de greu și că intelectualii pudici sunt gata să accepte diverse cauze „corecte politic”, pentru care chiar establishmentul oferă bani, burse, stipendii, dar nu și cauzele… „sensibile”, care pot atrage mânia cerberilor și a cenzorilor ideologici.

Din păcate cea care pierde aici este tocmai speranța pentru un viitor mai bun, adică speranța că vom avea o stângă funcțională în anii următori, deoarece, în condițiile actualei legislații românești privitoare la înființarea partidelor și la desfășurarea alegerilor, este o iluzie să crezi că vei putea înființa de unul singur un partid de stânga „pur și dur”. Iar fără un vehicul politic – adică o formațiune politică, fie ea partid sau alianță în sensul mai larg al cuvântului, poate ceva gen SYRIZA din Grecia – orice discuție despre viitorul stângii e lipsită de sens. S-a văzut și se vede, de exemplu, câtă greutate au ONG-urile, adică „societatea civilă”, în probleme precum masacrarea câinilor vagabonzi, exploatarea gazelor de șist, Roșia Montană. Zero barat. Au fost duse cu vorba de autorități până când cuvântul lor n-a mai contat. Pentru că sensul societății civile este tocmai acela de a ridica problemele reale în sfera politicului, de unde să fie preluate de politicieni. Ori, dacă tu nu ai politicieni la stânga, și nu doar că nu-i ai, dar și pe cei care au reușit să mențină viu un vehicul politic valid, adică un partid de stânga onest, curat, organizat, afiliat la o respectabilă internațională europeană – Partidul Stângii Europene, „European Left” -, așadar dacă și pe aceștia îi respingi ca fiind necorespunzători și „incorecți politic”, pentru că vezi Doamne ar fi „comuniști”, la ce te poți aștepta? Evident, la nimic bun.

Aștept așadar de la intelectualii noștri care se pretind „de stânga” ceva mai mult realism și mai mult angajament pentru ideile proprii. Adică nu doar pentru cauzele „corecte politic”, aducătoare de burse și onoruri, și cu riscuri asumate de imagine – zero, ci și pentru cele „incorecte politic”. Chiar și cu riscul de a-și lua câteva scatoalce de la cerberii gândirii unice. Oricum ei își iau aceste scatoalce, pentru că în România e suficient să ai 0,1% idei progresiste ca să fii taxat la tot pasul de „comunist”. Am speranța că nu cer prea mult și că rațiunea va învinge frica.

Autor: Lucian Sârbu

Sursa: Alternativa socialista

Abonează-te la newsletter