Politică

Înfrângerea însingurării, primul pas al schimbării

insingurareTulburarea de personalitate antisocială este o condiție in care persoana arată lipsa de considerație față de lege si de drepturile celor din jur. Termenii “sociopat” sau “psihopat” sunt uneori folosiți pentru a descrie o persoana cu tulburare de personalitate antisociala.

In mod clasic persoana cu personalitate antisocială este indiferentă la nevoile celorlalți si poate manipula prin minciuna sau intimidare. Acesta arată o lipsa de respect gălăgioasă pentru ce e bine si ce e rău, poate avea probleme in a-si menține un loc de munca, si deseori eșuează in a-și plăti datoriile și a-și îndeplini obligațiile parentale. De obicei sunt singuratici.” (sfatulmedicului.ro)

Dacă este să judecăm după definiție, este clar că unele dintre meseriile cele mai căutate în România ar trebui să fie cele de medic psiholog sau psihiatru. Mai mult decât atât, cu siguranță că școala românească nu poate furniza un număr suficient de medici specialiști cât ar fi necesar pentru acoperirea acestor nevoi.

Este suficient să deschizi ochii, fie pe stradă, fie în fața televizorului, fie pe scena politică, să observi persoanele, de la vlădică până la opincă, pentru a remarca gravitatea simptomelor care denotă manifestarea bolii. De fapt, simptomele și boala sunt atât de avansate, încât se solicită de urgență schimbarea definiției, ca să nu ne mai inducă în eroare. România a devenit un ospiciu deschis, în care sociopații interacționează între ei pur accidental, din cauza lipsei de personal specializat care să ne apere de a ne mai facem rău unii altora.

Aș putea să exemplific fugitiv, doar ce-mi vin în minte cazuri, din viața de zi cu zi, pentru ca îndoiala să dispară din accepțiune. Nu înțeleg de fapt de ce Colegiul Medicilor nu ia atitudine în această chestiune. Strada este poate cel mai elocvent spațiu ala manifestării simptomelor. Fie orașe aglomerate, fie drumuri naționale sau autostrăzi, atitudinea participanților la trafic este universal valabilă. Mulți o să spună că e vorba de agresivitate la volan, indisciplină a pietonilor, starea drumurilor etc. Nici vorbă de asta, e patologie. Modul pur aleator în care se produc accidentele, din culpă sau fără culpă, îmi sugerează că numai Divinitatea protejează ca numărul victimelor umane să fie totuși limitat. Sociopații se manifestă prin lipsa de interes față de reguli și față de ceilalți. Altfel nu se poate explica de ce sunt spulberați copii, tineri, mame cu copii pe trecerile de pietoni, de ce se ajunge la viteze imposibil de controlat în oraș sau pe drumurile naționale.

Un alt exemplu: la serviciu, te confrunți cu tot elul de oameni, intri în discuții, în colaborare. I se pare cuiva că se pot forma echipe sau că acestea rezistă? Se formează pur conjunctural, pentru că ne cere natura jobului sau că așa zice șeful. Câți dintr-o echipă sunt sănătoși la cap? Ori problemele personale îi copleșesc pe oameni ori ambițiile și orgoliile sunt prea mari ori există grave dificultăți de comunicare, cu mulți nu te poți înțelege deloc. Am lucrat în echipe în care cel puțin jumătate prezentau simptome serioase de tulburări psihice.

La cumpărături: întreaga lume occidentală se spune că este marcată de boala aceasta a consumerismului. Că forma acerbă de capitalism conduce la individualism și însingurare. Diferența față de noi e că mai există reguli și sunt respectate. Legea în România este o tocmeală cu propria voință, regulile sunt aleatoare, facultative, o luptă cu propriile limite și abia apoi o negociere a regulilor sociale prestabilite. Iar consumerismul este de fapt un drog care alină suferința însingurării. Faptul că babele au ajuns să se bată la propriu pe promoții în supermarket sau faptul că tinerii preferă să-și dea și ultimul ban pe orice fel de prostii, înainte de a-și fi satisfăcut nevoile vitale este cât se poate de simptomatic. Intri în orice magazin, în mall-uri, oamenii nici nu ridică privirea, trec unii pe lângă alții exact ca morții vii. Când identifică prada, le strălucesc ochii. Dacă cumva prada e comună, începe conflictul.

În politică: am început să cred că a fi sociopat este o pre-condiție pentru intrarea în politică. Știi să încalci regulile? Te califici. Știi să minți? Te califici. Te doare în cot de popor sau de electorat? Ești calificat, intri în finală. Emisiunile TV, talk-show-urile sunt toate probe, simptome, sentințe, nu există îndoiala. După gesturi, mimică, tonalitatea vocii, toate indică manifestarea bolii. Primul-ministru, față în față cu realizatorul unei emisiuni este în stare să spună cu mâna pe inimă că el a fost la Roșia Montana și a văzut cu ochii lui trei lacuri de cianuri, când alea sunt lacuri naturale. Sau cu altă ocazie, întrebat fiind de contractele cu operatorii de deszăpezire să spună cu ”sinceritate” că nu au fost încheiate contracte noi, se merge în continuare cu cele vechi, când se dovedește efectiv că în luna ianuarie a.c. au fost încheiate două contracte noi de deszăpezire. Minciuna este întâlnită des în politică, nimic de zis, dar când ea devină cronică, atunci când nu mai are nicio subtilitate sau control este patologică. Să mă contrazică vreun medic specialist că nu-i așa.

Putem extinde domeniile, zonele și exemplifica la nesfârșit, boala e manifestă, nu încape îndoială. Ca să o putem vindeca, trebuie mai întâi semnalată. Cauzele sunt probabil istorice, culturale, economice, rezidă probabil din pierderea identității pe parcursul transformării societății, în contextul lipsei de repere morale, neregăsirea locului și a rolului în societate, iar rostul este și el pierdut, din moment ce nimeni în toată clasa politică sau de la guvernare nu are măcar intenția de a fixa un scop, de a demara un proces de obținere a consensului pentru un obiectiv concret, care să dea o direcție întregii societăți.

Când ne vom aduce aminte totuși că suntem oameni și că nu ne este dat să trăim singuri, ca enclave sociale, în care ne facem singuri reguli și ținem de ele, fără să ne pese de ceilalți? Însingurarea este și ea o formă de înrobire, un pact cu diavolul, care în mod paradoxal înseamnă pierderea libertății. Ca să-l parafrazez pe Liiceanu, comentându-l pe Dostoievski, ”cine ne va da sărutul pe gură pentru a împrăștia vălul care stăruie peste mințile noastre”?

Autor: Cristi

Sursa: Initiative Pentru Romania

Despre autor

contribuitor

Adauga comentariu

Adauga un comentariu