Sufletele nimănui, câini ai străzii şi oameni ai străzii, toţi abandonaţii pot avea reacţii împotriva „norocoşilor” comuni, obişnuiţii majoritari, abandonaţi la rândul lor rutinei şi regulilor. După tufişuri se stă la pândă: o haită de câini bolnavi; un violator care-şi face de cap în crucea zilei; un pedofil pregătit să cumpere inocenţa cu bomboane de ciocolată sau un proxenet pregătit să-şi smulgă victima din mijlocul trotuarului, în văzul tuturor.
Văzul mulţimilor a orbit însă de foarte multă vreme. Mulţimile nu vor să mai vadă cum sunt pândite sufletele vulnerabile, lipsite de posibilitatea reacţiei faţă de brutalitate, abuzuri, violenţă, agresiune. Lipsa de reacţie faţă de durerea celuilalt reprezintă indiferenţa faţă de sine. Se întâmplă ca într-o masă de sclavi unde stăpânii poftesc la pradă cum vor.
Ar trebui să ridicăm un monument al câinilor pentru sutele de mii de cîini care vor fi ucişi din cauza elementelor bolnave abandonate şi astfel lăsate să-şi manifeste boala prin agresiune; un monument al copiilor căzuţi victime adulţilor bolnavi la rândul lor şi abandonaţi străzilor de structurile decidente în situaţia lor; un monument al inocenţei distruse, agresate cu fiecare zi în familii nesincronizate, în comunităţi marginale necontrolate sau chiar zone ale infracţiunii lăsate să se manifeste din aceeaşi indiferenţă.
Există un cadru social şi un cadru legal responsabil. Responsabilii, de la ONG-uri, primării şi la cei plătiţi să ne protejeze, au necesitatea de a proteja cadrul social prin impunerea cadrului legal elementelor centrifuge. Sunt multe astfel de elemente care diminuează autoritatea statului, integritatea individului şi încrederea în ceilalţi. Ceea ce este revoltător este faptul că victimele plătesc taxe şi impozite tocmai pentru a nu fi agresate, violate sau răpite în plină stradă; să nu fie hăituite şi ucise după tufişuri de iresponsabili abandonaţi tocmai de aceia care primesc bani de la bugetul de stat.
Cu foarte mulţi ani în urmă am privit un slogan pe una din clădirile care se aflau pe Calea Buzeşti din Capitală iar mesajul m-a tulburat: „Indiferenţa ta mă anihilează”. Casa a dispărut, precum şi zidul pe care era scris acest mesaj. A rămas un strigăt anonim către anonimii privitori indiferenţi. La mijloc rămân durerea, dezastrul trăit individual iar fiecare victimă este de fapt vârful unui uriaş aisberg, care ne cuprinde pe toţi. Durerea celuilalt ne priveşte. Pedeapsa trebuie aplicată atât înfăptuitorului direct, dar trebuie cunoscută şi cauza faptei sale: cine este responsabilul din umbră care l-a abandonat bolii sau fantasmei patologice, cu indiferenţă faţă de posibilele fapte.
Durerea celuilalt a devenit suportabilă pentru ceilalţi. Aici se află ascuns adevărul. Atâta timp cât nu ţi se întâmplă o nenorocire, durerea celuilalt este suportabilă, chiar indiferentă. Sensibilizează pe cineva dramele care se petrec prin Somalia, Sudan sau în Extremul Orient? Lumea îşi vede nestingherită de micile probleme cotidiene, planificări de vacanţe etc. Aici este mai degrabă indiferenţă, distanţele estompând reacţii şi afecte. Dacă vecinătatea apropiată suferă un seism care te atinge indirect, prin ricoşeu, priveşti ca spectator pe unul căzut pe stradă şi pe care-l ocoleşti. La fel reacţionezi faţă de un coleg de birou – bun amic sau chiar prieten – şi pe care, stigmatizat fiind într-o bună zi de şeful amândurora, îl priveşti pasiv afirmând pentru sine „săracul de el” sau mai degrabă „ce bine că i s-a întâmplat lui”.
Acestea ar fi pe scurt variantele valahe ale nepăsării faţă de problemele celuilalt. Adevărat că sunt şi alte oraşe unde cad oameni pe stradă sau se petrec drame sociale, dar acolo aparenta indiferenţă a străzii este completată instituţional. Nu există un vid al nepăsării generale, cu spitale care nu te primesc pe varii motive sau ambulanţe care ajung sau nu la timp; oameni care privesc ca simpli spectatori dramele care se desfăşoară sub ochii lor etc.
Cea mai penibilă, grotescă şi des întâlnită „durere în cot” faţă de nenorocirea cuiva o întâlneşti în atitudinea deja emblematică a surorilor şi asistentelor medicale; deşi sunt salariate şi îmbunate suplimentar, nu au reacţii faţă de mecanismul spitalicesc. Cumperi medicamente şi le oferi spre folosire unui pacient internat şi descoperi că nu sunt administrate, deşi sunt prescrise de medicul curant! Medicii fac eforturi să te salveze iar asistentele te ucid cu zile.
Durerea suportabilă a celuilalt s-a născut în spaţiul valah în ultimele şase, şapte decenii de putere populară şi regim tranzitiv post-autoritar în continuă derulare şi este similară realităţilor cotidiene ale secolului al XVIII-lea. Problemele secolului al XVIII-lea se hrăneau dintr-o insecuritate generalizată, alimentată din exterior şi însoţită adesea de epidemii de ciumă, holeră, pelagră, tifos, foamete, jafuri, abuzuri de tot felul ale administraţiei locale. Indiferenţa resimţită general în timpurile recente, contemporane nouă, pare a fi extensia unei implozii sociale mai vechi, petrecută la scară naţională începând cu anii ’50.
Indiferenţa faţă de durerea celuilalt a plecat pe de o parte de la milenara zicală „să moară şi capra ta”, nu o capră dintr-o sută, căci nu s-ar simţi lipsa/durerea, ci singura capră, aceea care te salvează din sărăcia lucie! Pe de altă parte, procedeul a fost sistematic cultivat prin distrugerea vechilor relaţionări interumane, dezvoltate pe variate paliere sociale: de vecinătate (de la mahala la stradă sau scară de bloc), de breaslă, de interes comun profesional sau intelectual etc. Partidul unic a dinamitat interesul comunităţii faţă de problemele ei, construind opusul acestuia: dezinteresul faţă de celălalt, prin care Partidul putea afla, supraveghea, controla şi dispune în funcţie de circumstanţe.
autor: Adrian Majuru
sursA: cotidianul.ro
Adauga comentariu