Trăiesc confortabil, deci existAm ajuns să considerăm reală, în firea lucrurilor, viaţa noastră de sclavi fericiţi. Suntem atât de angrenaţi în sistem, atât de fragmentaţi, sfârtecaţi, catalogaţi, formataţi încât nu ne mai dăm seama că trăim un coşmar. Discutăm inutil de “drepturile omului” când considerăm “omul” o îngrămădire de funcţii utile. Ceea ce numim “existenţa noastră” este o masă vâscoasă, informă, un bloc gelatinos care împiedică viaţa să ia forme armonioase, să se desfăşoare în ritmuri organice. Să privim în jur. Totul a devenit excesiv, obez, proliferant – de la plodul îndopat cu E-uri până la securistul supraponderal, de la viloaiele construite fără nici o noimă la bolizii de oţel gonind pe şoselele desfundate care duc… încotro? Nimic nu-şi mai are ritmul şi rostul său. Nimic nu mai este viu, natural.
Jinduim după normalitate, dar “normal” a devenit doar ceea ce s-a adaptat la o lume întoarsă pe dos. Intrăm în “normalitate” dacă acceptăm să coabităm cu artificialul, informul, excesivul, patologicul, vicleanul, hoţul şi tâlharul. În ziua de azi normal este să te sincronizezi cu anormalul, să te faci frate cu dracul. Firesc este ca vicleanul să te amăgească, hoţul să te fure, tâlharul să te tâlhărească iar tu “să-ţi vezi de treabă” ca un “cetăţean responsabil”: să munceşti din zori şi până în noapte, să te uiţi la televizor, să mergi la vot, să consumi. Mai ales, “normal” este să nu te amesteci în maşinăria socială, să laşi elitele, experţii şi grupurile de interese să “dezbată” pentru tine, să gândească în numele tău.
Accepţi normalitatea anormalului, absurdului şi incoerentului întrucât nu ai alt ideal decât CONFORTUL material, intelectual şi estetic.
Confortul este ideologia mediocrităţii şi filistinismului, delăsării şi facilităţii prin care singur îţi pui cătuşele la mâini şi-ţi legi ghiuleaua de picioare. Omul capitulează în faţa “meciului de fotbal” şi a ideilor preambalate. Aici sfârşeşte creştinismul şi începe servitudinea voluntară.
Iubim confortul întrucât ne economiseşte eforturile. Viaţa noastră devine mai uşoară când totul “merge şnur”. Nu există confort fără adaptabilitate – Petre Ţuţea ar zice “de ploşniţă” – la scheme abstracte şi drumuri bătătorite. Confortabil este echivalentul lui convenabil, “ceva” este redus la forma sa instrumental-utilitară. Nu mai este confortabil să fii creştin-ortodox. Posturi peste posturi, slujbe lungi la ore nepotrivite, rugăciuni, viaţă de familie. Prea complicat, faci o donaţie şi ţi-ai rezolvat problemele de conştiinţă. Nu mai este convenabil să ai un copil acum, când ai devenit manager şi în joc este cariera ta profesională. Avortezi.
O viaţă cu adevărat confortabilă o are cel perfect adaptat la o lume de forme şi imagini prestabilite, “raţionalizate”. Este mult mai confortabil să emigrezi în Elveţia decât să-ţi câştigi existenţa în România. Ţara Cantoanelor îţi cere doar să te adaptezi la structurile ei eficiente. Acolo, funcţionezi ca într-o baie de ulei în timp ce, în România, de vrei să trăieşti cu adevărat, ar trebui să lupţi, să rezişti asaltului realităţii concrete. În Elveţia, vei deveni probabil un sclav fericit; în România, ai încă şansa să rămâi om liber. Cu o condiţie: să te dedici unei cauze serioase, să iubeşti şi să rezisti pe baricade.
Confortul îţi oferă iluzia certitudinii şi a siguranţei. Dacă eşti adaptat la sistem, nu-i nevoie să ai un centru de greutate pentru a-ţi găsi echilibrul existenţial. Eşti calibrat din afară prin tot felul de inginerii economice şi sociale. Funcţionezi pe pilot automat.
Nu poţi să te împotriveşti angrenajului diabolic întrucât utilul agreabil a devenit un idol.
Corespunde perfect aşteptărilor “omului recent”, acest enorm stomac ce digeră perpetuu. Pe creştin, cum să-l mulţumească confortul când îi cere să se supună “veacului acestuia” (adaptarea este o supunere deghizată)? Persoană divino-umană, creştinul este stârnit mereu de nevoia auto-depăşirii, a trăirii exigente într-o realitate transfigurată. Dacă sclavul fericit îşi doreşte cât mai mult confort, creştinul jinduieşte să trăiască într-un lux desăvârşit: în iubire.
Intelectualul confortabil
În numărul pe luna ianuarie 2008 a revistei “Idei în dialog”, Horia Roman Patapievici şi-a început comentariul despre manifestul “A Treia Forţă” prin a-şi exprima “tenacea” sa “senzaţie de inconfort moral”: “Citind şi recitind acest ‘manifest la două mâini’ (cum l-au numit autorii lui), nu m-am putut împiedica să nu resimt o tenace senzaţie de inconfort moral, în ciuda confortului intelectual pe care mi-l procură anumite teme şi diagnostice ale autorilor. Neîndoielnic, sursa inconfortului moral venea din împrejurarea că, deşi puteam consimţi la detaliul anumitor analize, simţeam că, în ansamblu şi pe fond, trebuia să resping întregul propunerilor făcute.”[1]
Judecarea unor idei radicale, care îşi propun să schimbe o paradigmă culturală, din prisma senzaţiei de confort/inconfort este simptomatică pentru modul de a reacţiona al intelectualului confortabil din România. După 1989, în locul mult aşteptatului discurs critic, “elitele” româneşti au instituţionalizat conformismul şi retorica auto-justificării, trecând la implementarea noilor ideologii “democratice”. Conştiente fiind că manipulează un discurs diversionist, “elitele” au tremurat permanent la gândul că duşmanul de moarte al ideilor şi atitudinilor confortabile, intelectualul critic tradiţional, s-ar putea să revină acasă. Am putea compara teama lor în faţa tradiţiei critice cu frica de monarhie a clasei politice.
De ce oare, în ochii “elitelor”, intelectualul critic tradiţional pare o figură nesuferită? Motivele ar fi multe, dar ne mărginim să enunţăm doar câteva.
În primul rând, intelectualul critic este o persoană autonomă care nu depinde de o reţea. Autoritatea sa nu derivă dintr-un statut instituţional sau mediatic, ci se bazează strict pe prestanţa ideilor profesate. Neinteresat să fie recunoscut, recompensat şi promovat de reţele, este greu de redus la tăcere. Şi mai greu de cooptat.
În al doilea rând, intelectualul critic nu face politică de partid sau culturală, doar “politica adevărului” (C. Wright Mills). Pentru intelectualul confortabil, să gândeşti mânat de adevăr, este un anacronism întrucât adevărul este o “construcţie” relativă care nu poate să se erijeze într-o autoritate.
Un al treilea aspect inacceptabil: intelectualul critic, nu numai că discută idei serioase în lumina adevărului, dar are şi ambiţia ca ideile sale să câştige publicul încă independent în gândire. La polul opus, “confortabilul” traduce în limbaj savant realităţile status-quo-ului. Se adresează unei mase docile şi conformiste: masteranzi formataţi de “studiile culturale”, carierişti universitari si din mass media, teologi ecumenişti, stângişti de bibliotecă, neoconservatori “în pat” cu transnaţionalele şi mafioţii locali, “iubitori de cultură” fără cultură, pensionari abonaţi pe vremuri la “România literară”, specialişti în management cultural, clienţii sucursalelor din străinătate a Institutului Cultural Român, etc.
Un alt aspect ce-i creează “elitei” un sentiment profund de “inconfort”: intelectualii critici sunt coerenţi cu ei înşişi. Leagă semnificatul de semnificant, gândirea de faptă. Este o practică străină “confortabililor” proteici care mizează pe coerenţa incoerenţei.
În jurul ideilor confortabile[2] şi confortului material se organizează întregul sistem de non/valori a “elitelor” româneşti. Ideile, grupate în tematici politic corecte, “se dezbat” la workshop-uri, în cadrul programelor de schimburi culturale, prin sălile de conferinţe ale fundaţiilor. Confortul este cel care le personalizează şi pune în circulaţie. Confortabile, ideile devin apetisante, au gust de cremşnit, cornuleţe sau euroi. A gândi pe cont propriu, pe banii tăi, pe timpul tău e un hobby. Iar dacă mai vrei să schimbi şi lumea e nebunie curată. Oare?
Filistinismul competenţei
Nu trece zi lăsată de la Dumnezeu în care aşa zisele elite româneşti să nu predice pe toate canalele mediatice “nevoia de competenţă”. De douăzeci de ani, discursul mafioto-securist îi spune cetăţeanului român “eşti un nimeni, nu faci bani!“ la care, cel elitist-managerial adaugă: “Eşti un nimeni, nu ai competenţe!”. Cele două discursuri se completează de minune la nivelul “pieţii unice” monopoliste.
Ideile, înainte de a intra în dialog, trec prin birourile diferiţilor sponsori. Sunt invitate în sala de conferinţe unde experţi în managementul cultural le explică în power point câteva principii ale economiei actuale: 1) Precum banii, ideile trebuie să circule, să nu aibă miros şi o origine clară. 2) Precum mărfurile, să posede valoare de schimb.
Cum circulaţia impune competenţa şi nu vice versa – sau marxist vorbind, valoarea de schimb primează în faşa celei de uz – ideea-marfă va înlătura de pe piaţă atât “neprofesionista” idee cinstită cât şi ideea “tare” dar fără ambalaj politic protector. În noua societate conexionistă, tezaurizarea ideilor este o etapă depăşită a istoriei. Acum se trăieşte pe credit. Mai ales în cultură. Cine posedă idei proprii devine suspect. Conceptele şi doctrinele se împrumută de la băncile de idei acreditate, de obicei Neocon Bank of America şi Banco della Sapienza Sinistra. Ideile împrumutate se investesc în mici biznisuri – un articolaş într-una din revistele “elitelor”, un interviu la Realitatea TV. Oricum, nu contează, e o simplă “dezbatere”.
“Purtătorii de mesaj” din România sunt supăraţi că publicul îndărătnic nu răspunde pavlovian la stimulii lor ideatici, nici nu se năpusteste să cumpere părerile oamenilor “validaţi într-un circuit internaţional”[3]. Le place să creadă că imobilismul consumatoriilor de cultură s-ar datora birocraţiei. Sau ignoranţei. Sau schimbării anotimpurilor. Atât de vârtos au interiorizat lumina suficienţei de sine încât nu realizează că piaţa liberă de idei – dacă o asemenea potemkiada ar exista cu adevărat – le-ar aduce pieirea.
De la “omul de cultură” la “intelectualul de elită”
În timpul comunismului, Cuvântul lui Dumnezeu fusese interzis în spaţiul public şi izgonit din sufletele oamenilor. Cum nevoia de Dumnezeu nu poate fi eradicată, ea a fost satisfăcută pidosnic printr-un ersatz religios. “Omul de cultură” l-a înlocuit pe preot şi duhovnic, ba chiar a pozat în martir.
Din coasta “omului de cultură”, “spiritualitatea românească” sub oblăduirea partidului a fabricat criticul literar. În absenţa filozofului şi preotului, criticul literar fusese investit cu o nemeritată autoritate, risipită în mare parte pentru satisfacerea unor nevoi personale şi orgolii mărunte. Remarcându-se prin cameleonism şi slugărnicie în relaţiile cu regimul, prin judecăţi de valoare după cum “vroiau muşchii lui”, criticul literar a fost, cu foarte puţine excepţii, pseudopersonalitatea prin excelenţă a culturii române sub comunism. În loc de o conştiinţă, un parazit umflat deopotrivă de puterea comunistă, adulaţiile servile ale scriitorilor şi fascinaţia exercitată asupra unui public cititor “captiv”, privat de Memorie şi accesul la informaţie.[4]
Criticul literar formatat de sensibilitatea comunistă a introdus în cultura română moda intelectualului dezîntrupat[5] animat de o aroganţă gnostică faţă de realitatea “vulgară”. Estetismul şi apologia “competenţei intelectuale”, cultivate din raţiuni politice,[6] i-au permis să eludeze responsabilitatea morală şi să-şi ascundă incapacitatea sa de a înfrunta adevărul în trupul realului însuşi.
După 1989, “oamenii de cultură” în loc să se căiască, au continuat să nărăvească sub o nouă formulă. Când, în jurul lor, au început să foiască Merţane şi BMW-uri încărcate cu analfabeţi iubitori de manele, “oamenii de cultură” au simţit cum le fuge pământul de sub picioare. Amantele i-au abandonat, portofelul li s-a golit, autoritatea lor pe plan social a tins spre cota zero. Ca să nu rămână de căruţă în noua societate, s-au reinventat. Au abandonat vechea denumire (“oameni de cultură”) şi s-au declarat “elite”. Astfel a apărut clubul “elitelor validate internaţional”, unde se aranjează tranzacţii cu idei-marfă importate prin reţeaua dealerilor de idei autorizate.
Istoria va consemna marea diviziune a muncii din epoca prelungitcomunistă. Mafia economică a monopolizat “economia de piaţă” iar cartelul cultural “piaţa ideilor”. Sub privirile paternalist-dojenitoare ale EUrabiei[7] cele două structuri monopoliste au construit “cealaltă Românie”: România globală a securiştilor miliardari, a culturii transformate în mahala mediatizată şi inginerie stângist internaţionalistă. “Cealaltă Românie” – tentaculară, burtoasă, nesimţită în prosperitatea ei parazită – stă alături de România reală, înghesuind-o, încercând s-o scoată afară din rostul ei milenar.
Auto-intitulatele “elite” româneşti suferă de autarhie mentală şi sentimentală. Nu “simt” România fiindcă n-au stat niciodată faţă în faţă cu Viaţa. Au perceput-o indirect, prin abstracţiuni exterioare în loc s-o perceapă concret din interiorul Bisericii vii. Iată de ce nu-şi înţeleg nici semenul şi nici neamul, şi tot mută discuţia pe terenul abstract al “omului” cu drepturile sale universale, “naţiunii”, “imperiului” şi alte construcţii asemănătoare.
Întrucât Dumnezeu creează prin Cuvânt, vorbele omeneşti au “greutate” şi “putere”. Dar ele nu pot fi separate de cel care vorbeşte aşa cum cuvintele lui Hristos nu pot fi separate de Persoana sa. “Cine spune” nu-l dezlipeşti de “ce spune”. Declaraţia de condamnare a comunismului în România îşi pierde credibilitatea din moment ce în spatele ei se află Vladimir Tismăneanu. Cine a scris cartea “Despre idei şi blocaje”? Horia-Roman Patapievici, persoana care sprijină circulaţia liberă de idei sau Horia-Roman Patapievici, directorul unor instituţii care blochează sau filtrează opiniile politic incorecte? “Cineva” viu sau “ceva” necrozant îl mărturiseşte pe distinsul nostru intelectual?
Depărtându-se de Dumnezeu, “elitele” rostesc un discurs lipsit de conţinut, greutate şi coerenţă. Un discurs autistic pentru uzul administratorilor de reţea, dumnezeii externi şi interni care dau “elitelor” calificative de bună purtare. În aceste condiţii, cum să mai creadă “masele iubitoare de cultură” cuvântul scris şi vorba-imagine? Când totul a devenit o “imensă acumulare de spectacole” (Debord)[8] şi “o uriaşă îngrămădire de mărfuri” (Marx), când tot ceea ce era trăit direct s-a depărtat într-o reprezentare vicleană, cum evităm soluţiile drăceşti: revoluţia şi apatia? Oricât am vrea să-l scoatem pe Marx din ecuaţie, el va reveni pe uşa din dos atâta timp cât Cuvântul lui Dumnezeu nu-l vom mai accepta Viu printre noi.
Acest Cuvânt l-au căutat tinerii când au luat cu asalt sala “Rapsodia” pentru a trăi spectacolele lui Dan Puric. În timp ce “figurile atinse de nimbul excelenţei” se plâng că vocea lor nu este ascultată în România, Dan Puric reuşeşte de unul singur să demareze o adevărată renaştere culturală. Cum de-a reuşit un actor acolo unde elitele au eşuat?
Actorul sau întoarcerea la viaţă
În existenţa cotidiană, sclavul fericit sălăşuieşte doar în confortul rutinei, în experienţa sa imediată care-i oferă certitudinea evidenţei. Rutina nu este o ancorare în real, ci un raport de adecvare dintre sclav şi imaginile plăcute în care îşi oglindeşte narcisist chipul. Gol pe dinăuntru, nu posedă o consistenţă proprie; “substanţa” sa derivă din imaginile-obiect care-l reprezintă. El însă nu are nici o putere asupra acestor imagini, fericirea sa depinde de instanţa care manipulează oglinda. Dacă spargi oglinda, sclavul fericit se prăbuşeşte ca o marionetă abandonată de păpuşar. Sau se eliberează din închisoarea certitudinilor mincinoase; revenit cu picioarele pe pământ, purcede la recuperarea sa pe un sol ontologic stabil.
Actorul distruge echilibrul facil al rutinei, destramă perspectivele călduţe şi autosatisfacţia. Pe scenă, situaţiile statice şi chipurile îngheţate ale “realităţii prin adaptare” sunt supuse unor perturbări creatoare. Actorul “deformează”, “dislocă”, “desincronizează” şi în final transfigurează imaginile-obiect care alcătuiesc înşelătorul univers cotidian. Jocul său eliberează energiile vitale pe care sclavii fericiţi, înconjuraţi de imagini-obiect, nu le mai simt (imaginile-obiect sunt necrozante şi energofage, absorb energia în loc s-o degaje). Pe scenă are loc o “întoarcere la viaţă” în sensul în care o sămânţă îngheţată învie. Scopul actorului nu este să elibereze energii haotice. Pe scenă, energeia se manifestă ca “putere” (vechiul ei sens aristotelic) în vreme ce sclavul fericit n-o cunoaşte decât sub forma risipitoare a activităţii frenetice şi a comportamentului violent.
Chiar dacă actorul rămâne nemişcat şi tăcut, simţi cum pulsează în el viaţa. Energiile sale vitale nu circulă însă printr-un corp fără organe, sunt încarnate, devin “putere” , prezenţă scenică.
În lumea sclavilor fericiţi, construită pe o “coloană absentă”, prezenţa este o ficţiune. Nu poţi fi “prezent” decât în şi printr-o “re-prezentare”. Eşti “cineva” (o prezenţă) când reprezinţi “ceva”. Un obiect printre obiecte. Actorul redă prezenţei demnitatea şi taina ei originară, transformând-o într-un eveniment.
Evenimentul nu este un happening spontan. Pe scenă, actorul nu discută idei, ci le dramatizează, încarnează gesturile sale. Ideile nu mai sunt ficţiuni sau reprezentări precum în gândirea postmodernă – ele sunt “evenimente” care “semnifică”, acţiuni îndreptate spre un anumit scop. Actorul nu se lasă sedus de anarhismul improvizaţiei, jocul său este bazat pe un “meşteşug”, face parte dintr-un sistem riguros articulat. Spontan, inconştient poate fi doar accidentul, energia explodată haotic. Evenimentul, ca joc al actorului, se desfăşoară precum o “dilatare” strunită. Înfruntă rezistenţele întâlnite în cale şi echilibrează mereu tensiuni contrare, pe un plan superior. Jocul actorului este atât denotativ cât şi conotativ, uneşte semnificatul cu semnificantul, conceptul (ideea) cu gestul, sufletul cu corpul. O uniune tensionată, nicidecum o fuziune.
La baza evenimentului scenic se află “meşteşugul”. Pe scenă, actorul, meşter dibaci, curăţă mişcările sale de amănunte superflue, le imprimă ritm şi stabilitate, ca într-un dans. Evenimentul ia naştere când artistul îl transportă pe spectator de la un plan la altul, de la o perspectivă nouă la o perspectivă total neaşteptată printr-o deplasare ritmică a centrului său de gravitate. Dansatorul se mişcă mereu, dar nu-şi pierde niciodată “stabilitatea”. Actorul nu fascinează spectatorul printr-o prezenţă spectrală, de idol, ci prin capacitatea sa de a elimina “naturaleţea” vieţii din habitatul postmodern. În locul rutinei şi a realităţii prin adaptare, actorul introduce ritmul viu, dansul, mişcarea îndreptată spre un “altceva”. Spectacolul ca eveniment nu este însă un carnaval revoluţionar, unde spectatorii şi actorii se amestecă “obscen” unul cu altul. Jocul actorului, prezenţa sa scenică urmăreşte atât manifestarea cât şi tăinuirea adevărurilor esenţiale (a se compara cu reality show-ul după care se dau în vânt sclavii fericiţi). În teatru, adevărul se trăieşte ca prezenţă totală. Trebuie să te lepezi însă de ochelarii de cal prin care vezi doar fragmentul şi neesenţialul.
Dan Puric a dinamitat convenţiile “societăţii spectacolului” prin dogmele teatrului veritabil. Doar un actor ar fi putut să înţeleagă că “viaţa societăţilor în care domnesc condiţiile moderne de producţie se prezintă ca o imensă acumulare de spectacole”[9]. Nimeni altul n-ar fi înţeles mai bine primejdiile şi scopurile procesului de teatralizare a societăţii româneşti.
“În lumea realmente răsturnată, adevărul este un moment al falsului”.[10] Iată de ce Dan Puric purcede la repunerea lumii pe făgaşul ei originar. Obiectivul său imediat: să-i redea societăţii româneşti “organicitatea” ei originară. Nu este nici reacţionar, nici fundamentalist ortodox. În “Teatrul cruzimii”, Antonin Artaud reacţionează împotriva fosilizării teatrului, a transformării sale într-un mijloc de amuzament. Dan Puric reacţionează împotriva unui fenomen mult mai grav. Transformarea unei ţări întregi într-un circ roman, cu privilegiaţi la tribune şi fiare sălbatice devorând oameni cinstiţi în arenă.
Poate mai important este faptul că Dan Puric îşi obişnuieşte publicul cu un nou mod de percepere a realităţii. El nu discută idei confortabile, dramatizează idei colţuroase. Vorbele sale au greutatea şi coerenţa pe care gesturile actorului le au pe scenă. Vorbind în picioare, pe masă, în faţa unei săli pline de studenţi stabileşte un mod personal-evenimenţial de comunicare; ideile sunt percepute concomitent ca o putere fizică, literalmente reală, şi una spirituală.
Succesul de care se bucură spectacolele şi conferinţele lui Dan Puric indică un fenomen cu implicaţii sociale şi culturale profunde. Pentru prima dată de la căderea comunismului, observăm cristalizarea unei micări dezinhibate de contestare a status quo-ului din România (în special) şi a tehnoglobalismului (în general). Pentru prima dată este “spart” monopolul discursului intelectual pe care-l deţin în prezent “elitele” româneşti. Indiferent de culoarea politică adoptată la un moment dat, “elitele” postdecembriste sunt de sensibilitate stângistă pe linia “globalismului cu faţă umană” trasat de Andrei Saharov încă din 1968.[11] Rolul lor a fost şi rămâne să legitimeze în plan conceptual şi simbolic convergenţa dintre comunism şi capitalism într-un sistem mondial totalitar – totalitar în sensul că urmăreşte să “fondeze o sferă generală totală care să se constituie într-un nou absolut” (Apostolidès, sublinierea autorului).[12] Apartenenţa la “elită” a unui intelectual român nu este dictată de “competenţă” sau “moralitate”, ci de capacitatea sa de a interioriza gândirea unică, de a se adapta confortabil la modelele politic corecte ale momentului actual.
Deşi discursul intelectual al elitelor este falimentar, el nu a putut fi contestat până acum din lipsa unor puncte de vedere coerente situateîn exteriorul sistemului. Doar o privire “din afară” ar fi putut cristaliza o conştiinţă contestatară, lucidă şi dezinhibată. Până recent orice punct de vedere “politic incorect”, strecurat în mainstream-ul cultural căuta să conveargă într-un fel sau altul cu cel “elitist” (oficial). Puţinii criticii urmăreau “să joace în teren”, ceea ce le oferea “elitelor” un enorm avantaj; plasate pe post de arbitri şi defacilitator, administratori ai “dialogului, “elitele” puteau să dicteze oricând eliminarea unui jucător indisciplinat.[13] Rebelii erau reduşi la tăcere, nu atât prin cenzură, cât pe plan simbolic fiind plasaţi într-o poziţie de “încarnatori” ai negativităţii absolute. Etichetele “legionar”, “fundamentalist”, “ultranaţionalist”, “anti-occidental” sunt variantele carpato-dunărene ale “rasistului” sau “dead white man” prin care stânga occidentală îi rade pe oponenţii Vajnicii Lumi Noi.
Dan Puric a acţionat împotriva “sistemului ticăloşit” de pe poziţia unei duble exteriorităţi, cea a artistului şi a creştinului ortodox. Nu atât critica sistemului a strâns rândurile unei mişcări contestatare în jurul lui Dan Puric, cât promovarea unui model de socialitate personalist-evenimenţială. Oamenii au simţit că Dan Puric nu-i mai consideră nişte sclavi fericiţi, li se adresează în chip de persoane luptând să devină evenimente. Dintr-o lovitură, a căzut întregul edificiu elitist al intermedierilor abstracte.
*
Dumnezeu, creind lumea prin Cuvânt, pune la temelia tuturor vorbelor omeneşti relaţia. A scoate grai înseamnă a te afla într-o relaţie personală cu Dumnezeu şi cu semenii tăi. Cuvântul ca relaţie presupune apropierea de adevărul celuilalt prin dragoste ascetică. Te întrebi: cine este X? Să răspunzi la întrebare trebuie să-l cunoşti pe X în integritatea sa vie. Iubindu-l, reuşeşti să treci dincolo de carapacea proprietăţilor sale inesenţiale şi necrozante, de acel “ceva” care-i roade “cineva”-ul din el şi-i menţine fiinţa într-o permanentă stare de dezechilibru ontologic. Dar să-l cunosc pe X, nu-i suficientă doar dragostea mea. Faţă către faţă, îi adresez o chemare, îl îndemn să iasă din el pentru a mă cunoaşte în plinătatea mea existenţială. Îl invit să-mi descopere chipul de om decis şi integru. X este liber să vină la întâlnire sau să rămână în carapacea sa. Dacă răspunde chemării, amândoi vom reuşi să transformăm individualitatea noastră autarhică într-un eveniment existenţial. Nu mai există “eu” şi “tu” separaţi, ci eu, persoana-eveniment în unire fără contopire cu “tu”, persoana-eveniment din faţa mea. Nu formăm un spaţiu comun, o “casă europeeană” în care amândoi ne pierdem identitatea. Nu! Te-am primit în casa mea, pentru că, şi tu, m-ai primit în inima ta. Relaţia dintre noi nu este narcisistă, nu suntem unul oglinda celuilalt. Am creat un eveniment întrucât amândoi am răspuns la chemarea unui al Treilea: Duhul Sfânt. Rămân în casa mea, în ograda mea, în rostul meu dar, prin lucrarea Duhului Sfânt te simt cu mine, diferit dar alături de mine, la bine şi la greu. Singur, risc să-mi pierd centrul de greutate; trăind iubit şi iubitor reuşesc să-mi pun gospodăria în ordine, mă concentrez asupra ceea ce este cu adevărat esenţial. Prin lucrarea Duhului, rostul meu, proximitatea mea, odinioară agresată, jinduită, încălcată, se transfigurează, devine spaţiu evenimenţial, ţâşnire a vieţii în mijlocul morţii, a libertăţii în robie.
Într-o societate personalistă, Cuvântul se va adresa deopotrivă inimii, inteligenţei şi voinţei. Omul decis şi integru Îl va primi pe scena existenţei sale în spectacolul transfigurat al vieţii trăite sub har.
Este însă posibil ca relaţia personalist-evenimenţială, experimentată cu succes de Dan Puric pe scenă şi în săli de conferinţe, să fie extinsă în plan social? Ce şanse ar avea în ziua de astăzi o Românie personalist-conservatoare? Cum s-ar încadra ea în mişcarea generală a globalizării? Răspunsul îl vom da cât de curând.
NOTE:
[1] Horia Roman Patapievici, “Radicalism şi critică pauşală”, Idei în dialog, nr 2, p.55
[2] Prin “idei confortabile” înţelegem ideile domesticite care nu se opun dogmelor ideologice în vigoare. Sunt idei care moderează, răstălmăcesc, falsifică sau discreditează adevărurile privitoare la realitatea concretă şi situaţia trăită de persoana în carne şi oase. Confortismul intelectual nu suprimă conştiinţa critică, o reformează însă în sensul maleabilităţii şi adaptabilităţii la vremurile prezente. Intelectualului reformat pe tiparele confortului intelectual şi material îi lipseşte POTENŢIALUL DE REFUZ ŞI REACŢIE a omului viu.
[3] Expresia îi aparţine lui Mihail Neamţu. Vezi “Despre elite”, un dialog între Cristina Lazurca şi Mihail Neamţu în http://grupareaaproape.wordpress.com/2008/06/11/despre-elite/
[4] De obicei, criticii literari au trecut de la o poziţie proletcultistă (critica literară în chip de “ştiinţă socială”) la una de fetişizare a “valorii estetice”. Privind literatura dintr-o perspectivă seculară, au fost incapabili să stabilească standarde coerente de judecată intelectuală. Critica literară de calitate este dogmatică în sensul pe care îl atribuie “dogmei” Allen Tate (vezi eseul său The Function of the Critical Quarterly): “dogma în critica literară este o necesitate permanentă: valoarea dogmei va fi determinată de calitatea minţii angajată în construcţia ei. Căci dogma este gândire coerentă călăuzită de principii. Dacă un critic s-a ridicat la nivelul principiilor şi refuză să emită prejudecăţi, atunci el va oferi o enormă varietate diverselor arte, fără să cedeze în faţa relativităţii critice. Trebuie să ne amintim că prejudecata nu este dogmă şi cele două nu se tolerează reciproc”. Sub comunism, critica literară românească a fost un almanah de prejudecăţi, opinii personale incoerente care au eludat esenţa însăşi a literaturii: un limbaj viu, “încarnat” prin care “metafizicul” ţâşneşte din solul experienţei noastre concrete de muritori căutători ai Adevărului. Atâta timp cât critica literară românească nu a avut drept principiu călăuzitor adevărul absolut, şi nici nu a recunoscut că ordinea adevărului este cea pe care se construieşte literatura însăşi, judecăţile sale de valoare s-au sprijinit pe o “coloană absentă”, au rămas la nivelul opiniilor personale şi a schemelor abstracte.
[5] Prototipul intelectualului dezîntrupat din timpul comunismului a fost criticul literar Nicolae Manolescu.
[6] “Omul de cultură” a folosit intelectualismul ca o strategie politică pentru a-şi asigura un anumit spaţiu de mişcare şi a smulge privilegii şi avantaje de la autorităţile comuniste.
[7] Eurabia este Uniunea Europeeană în chip de realitate concretă şi proiect de viitor. Celor care se mai îndoiesc că Uniunea Europeeană ar fi fost gândită altfel decât un proiect mondialist, de “dezeuropenizare” a Bătrânului continent, le amintim citeva dintre planurile “globaliste” vehiculate în prezent: ideea “Uniunii Mediteraneene” a preşedintelui Nicolas Sarkozy, integrarea Turciei in UE, abordarea partenerială (“co-ownership”) a relaţiilor Nord-Sud, Universitatea euro-mediteraniană, proiecte majore de infrastructură dintre UE şi unele ţări arabe. Diplomaţia românească, prin vocea ambasadorului nostru la Paris, Teodor Baconsky pare încântată de “Uniunea pentru Mediterana”(UPM) întrucât “interesul nostru de fond e ca Politica Europeană de Vecinătate să se structureze accelerat graţie UPM, prinzând în această nouă dinamică şi dimensiunea estică” (Teodor Baconsky, “Paris-Bosfor-Bucuresti”, Cotidianul, 17 iulie 2008). Ne întrebăm când şi în ce mod şi-au exprimat cetăţenii români “interesul de fond” pentru UPM.
[8] Conceptul de “spectacole” folosit de Guy Debord desemnează totalitatea formelor de mediere (imagini, instituţii, experţi, etc. care guvernează atât relaţiile interpersonale cât şi pe cele dintre subiect şi mediul înconjurător. “Spectacolele ” în sensul lui Debord trimit la imagini moarte, reprezentări, fiind opuse spectacolului de teatru, o dramatizare a vieţii.
[9] Debord, Societatea spectacolului, EST, Bucuresti, 2001, p. 39
[10] Debord, idem, 42
[11] Vezi Andrei Dmitrievich Sakharov, Progress, Coexistence, and Intellectual Freedom, (traducere in engleză The New York Times), New York, Norton, 1968.
[12] Jean-Marie Apostolidès, Héroïsme et victimisation. Une histoire de la sensibilité, Paris, Exils, 2003, p.370
[13] Sorin Lavric, prin cartea sa despre Noica, reuşeşte să impună în mainstream puncte de vedere radical diferite de cele oficiale. Recenzia sa (“Mogâldeaţa” apărută în România literară) la cartea lui Dan Puric “Cine suntem?” marchează un moment de cotitură. Acei valoroşi intelectuali de dreapta, care încercau o convieţuire cu “elita”, trec de partea cealaltă a baricadei. Ameninţările cu eliminarea din teren nu mai ţin. “Să dea Dumnezeu să ne compromitem cu toţii ca Ţuţea” scrie profetic Sorin Lavric, adăugând: “Trunchiul meu de malac se înclină în faţa umbrei tale de mogâldeaţă” (Mogâldeaţa este Dan Puric).
Ovidiu Hurduzeu
sursa: rostonline.org/blog/claudiu/2008/08/inconfortul-intelectualilor.html
Adauga comentariu