Ce au fost și ce au reprezentat în istorie așa-numitele batalioane de asalt? La ce au servit ele? Și cum au dispărut pentru a reapărea din nou? Sunt întrebări de mare actualitate. Pentru că România se confruntă în prezent cu noile batalioane de asalt, care își propun nici mai mult nici mai puțin decât să înfrângă democrația.
Cele mai cunoscute batalioane de asalt au făcut și cel mai mare rău omenirii. Pregătind domnia nazismului. Și uriașele crime ale Reich-ului hitlerist. Nu au fost nici primele, nici ultimele din istorie. De câte ori un lider sau un grup de lideri au încercat să schimbe prin violență, ignorând voința majorității, ordinea de drept, au fost folosite, indiferent cum s-au numit ele, batalioanele de asalt. Sunt grupuri de cetățeni, aparent nemilitarizați, radicali, bine îndoctrinați și bine organizați, a căror sarcină, percepută sau nu ca atare, este ca, prin acțiuni violente, să genereze o disoluție a instituțiilor statului. O dezordine la nivelul unei națiuni. Iar pentru revenirea cât mai urgentă la o stare de ordine, regimul de gestionare a puterii este schimbat în mod radical.
După ce batalioanele de asalt își fac treaba, întotdeauna în istorie se instalează regimuri de mână forte, în fruntea cărora sunt puse personaje aparent providențiale. Un fel de salvatori ad-hoc ai națiunii.
Și dacă aceasta este cât de cât definiția batalioanelor de asalt, nu urmeză decât să vedem dacă unele desfășurări de forțe din România acestor zile nu poartă cumva amprenta inconfundabilă a acțiunii în formă incipientă a batalioanelor de asalt. 1). Avem sau nu avem de-a face cu o grupare #rezist profund îndoctrinată cu informații false și atât de radicalizată încât produce zilnic violențe în mediile virtuale, dar și în stradă sau în interiorul unor instituții publice? Avem. 2). Avem sau nu avem și un lider al acestor batalioane de asalt, pe care mai mult sau mai puțin consistent le regăsim în mai multe orașe ale României, în special din Ardeal? Avem. Iar acest lider se numește Klaus Iohannis. 3). Susținut de batalioanele de asalt, dorește acest lider sau nu să schimbe ordinea constituțională? Încearcă acesta sau nu, utilizând presiunea și chiar forța, să dobândească mult mai multe prerogative decât îi conferă Constituția? Răspunsul este afirmativ.
Și cu aceasta putem pune punct demonstrației. Sau încă nu. Pentru că mai trebuie spuse în mod clar câteva lucruri. Forma de republică, așa cum rezultă ea din Constituție, este, în ciuda unor afirmații, un fel de struțo-cămilă. România este o republică parlamentară, dar ambiguități ale Legii Fundamentale îi conferă uneori accente de republică semiprezidențială. E clar că președintele, conform Constituției, nu are atribuții executive. Pot fi de acord cu afirmațiile lui Adrian Severin, unul dintre fondatorii Constituției, conform cărora președintele fiind mediator și nu arbitru, este plasat între cele trei puteri ale statului și nu în interiorul vreuneia dintre ele. Pentru că alfel nu ar putea în niciun fel media. Și aceasta este principala sa obligație constituțională. Și nici măcar nu ar putea arbitra. Deși Constituția nu- conferă acest drept. Totuși, așa cum s-a văzut, Legea Fundamentală a lăsat loc unor basculări în direcția autoritarismului, de care au încercat să profite pe rând Ion Iliescu, Traian Băsescu și, acum, Klaus Iohannis.
Până la Klaus Iohannis însă, exceptând episodul criminal al mineriadelor, niciunul dintre președinții republicii nu a încercat totuși să utiizeze, pentru a obține mai multă putere, așa-numitele batalioane de asalt. Astăzi ne confruntăm cu așa ceva. Președintele încearcă să obțină prerogative pe care nu i le conferă Constituția. Nebeneficiind în acest sens de o solidă susținere parlamentară sau politică, el face recurs la stradă. La acea parte a străzii care poate fi manipulată și radicalizată. În prealabil, a îndoctrinat-o prin retorica luptei anticorupție, a statului de drept, a Justiției independente și a „ciumei roșii”, care, în opinia sa, este reprezentată de întreaga Stângă politică. Iar acum nu face altceva decât să antreneze aceste trupe de asalt. Fix după modelul utilizat de extremiștii români în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când au pregătit cele trei dictaturi. Dictatura lui Carol al II-lea, a lui Antonescu și, apoi, dictatura comunistă. Atunci asistam la marșuri și la demostrații cu torțe, la fel cum astăzi urmărim cu sufletul la gură demonstrații non-stop inițiate de aceleași nuclee de oameni și preumblări cu bicileta. Tot în numele unor idealuri naționale.
Și, în încheiere, simt nevoia să-l citez din nou pe Adrian Severin. Care, pe bună dreptate, afirmă că dictaturi ale parlamentelor nu s-au văzut în istorie. În schimb, s-au văzut dictaturi ale președinților. Iar acestea s-au produs de câte ori Constituția a fost înfrântă. Cu sprjinul batalioanelor de asalt.
Autor: Sorin Rosca Stanescu
Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog
Adauga comentariu