Periodic, dl Liiceanu ne cheamă în Luminiş pentru a ne spune Povestea. Povestea Dezvăluirii unui Uzurpator şi a felului în care acesta şi-ar putea dobândi legitimitatea. Dar aşa cum uitarea întrebării despre fiinţă a dus cultura occidentală pe drumul spre nihilism, tot astfel uitarea întrebării despre Harap-Alb nu poate decât să consolideze declinul în care ne aflăm de peste şaptezeci de ani. Într-o ţară al cărei rege este încă în viaţă, dl Liiceanu imaginează intrigi în care diverşi Spâni şi Oameni Roşii i-ar putea prelua misiunea. Aceasta este o poveste care-i încântă, dacă nu chiar distrează, pe Spâni şi pe Oamenii Roşii. „Nici noi nu am putea să o spunem mai bine,” recunosc ei cu invidie.
După Traian Băsescu, beneficiarul originar al versiunii istorisite de dl Liiceanu,[1] a venit rândul lui Ponta (http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-18350866-fie-mila-noi-domnule-ponta.htm). Dincolo de propunerea de reformare a Spânului, implicaţia imediată e că Ponta-Spânul împiedică Apariţia lui Harap-Alb. Mi se pare însă că basmul lui Harap-Alb, cel puţin în versiunea dlui Liiceanu, nu corespunde realităţii mai întâi pentru că Ponta nu este singurul Spân din lumea noastră: noi nu avem de ales între Harap-Alb şi adversarii lui, ci între diverşi Spâni şi Oameni Roşii. Atunci când dl Liiceanu aminteşte genealogia spirituală a lui Ponta uită să spună că, într-un fel sau altul, toţi politicienii actuali au acelaşi părinte: nu i-au rezistat PSD-ului decât partidele care aveau genele pesediste. Având o altă descendenţă, PNŢ-ul a fost condamnat de la bun început.
Poate că povestea Caprei cu trei iezi descrie situaţia actuală ceva mai bine, cu precizarea că sunt mai mulţi lupi, Ponta nu este singurul. Dar mulţi sau puţini, nu lupii sunt problema în poveste, ci iezii, care nu recunosc vocea Caprei. Iar în povestea vremurilor noastre, problema e Capra însăşi. Pentru că nu-şi mai învaţă iezii să-i recunoască vocea, ba chiar le fredonează melodiile Lupului. Problema Caprei e că-şi schimbă nu doar părul, ci şi năravul. [2]
Dar poate că încă şi mai bine descrie situaţia în care ne aflăm povestea Regelui Pescar, a regelui bătrân însărcinat cu protejarea Graalului. Graalul poate fi orice lucru care salvează: de la un potir la un om. Este un simbol al salvării, aşa cum au recunoscut public cei doi candidaţi principali la alegerile din 2 noiembrie(http://www.ziare.com/victor-ponta/candidat-alegeri-prezidentiale-2014/regele-mihai-tema-de-campanie-ponta-si-iohannis-se-intrec-in-urari-1329585).Dl Liiceanu îl consideră pe Ponta vinovat pentru pierderea „locului pe care fiecare dintre noi se cuvine să-l ocupe în societate” (http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-18350866-fie-mila-noi-domnule-ponta.htm). Dar locul din societate nu ne poate fi retras de cineva ca Ponta nici măcar atunci când ne definim locul prin doctoratul nostru; locul şi bunul simţ nu ne-au putut fi retrase nici măcar prin afrontul adus de Traian Băsescu Regelui Mihai prin nişte acuzaţii care reprezintă culmea josniciei din perioada postrevoluţionară. Decenţa, pudoarea şi bunul simţ sunt însă puternic erodate de-abia când cei care ar trebui să le apere tac exact atunci când ele sunt mai ameninţate (http://www.gandul.info/puterea-gandului/dialog-in-surdina-al-intelectualilor-lui-basescu-8382370). De aceea, nu cred că putem vedea în apelul dlui Liiceanu către Ponta ceva mai mult decât o glumiţă.Printre altele, dl Liiceanu îi reproşează lui Ponta prostul gust şi aroganţa, trăsături care justifică vulgaritatea şi corupţia din politica românească actuală. Lăsând la o parte că elita l-a sprijinit cu eleganţă pe Traian Băsescu în ciuda foarte discretului său bun simţ, aroganţa cu care Ponta minimalizează gravitatea plagiatului din lucrarea sa de doctorat se regăseşte în aroganţa cu care Iohannis răspunde întrebărilor despre casele sale, în condiţiile în care însuşirea necuvenită a unei proprietăţi poate fi şi ea privită ca o formă de „plagiat”. Românii nu au de ales între o „aroganţă neşlefuită” (potrivit dlui Liiceanu) şi o politeţe nemţească, ci între două forme de aroganţă. Nu sunt sigur că-l prefer pe „Frau” lui „fa” (http://www.youtube.com/watch?v=eQW4HMO2C-A); regret doar că între aceste două extreme nu este posibilă nici o „doamnă”.
Dar pe români nu-i interesează nici plagiatul unuia, nici casele celuilalt. Nici faptul că Ponta minte, nici faptul că Iohannis nu spune adevărul. Iar tupeul, şmechereala, învârteala nu sunt inventate de Ponta. El este mai degrabă beneficiarul unor însuşiri pe care românii au învăţat să le accepte ca pe un dat al vieţii politice şi care le-au fost impuse pe drumul dintre „antene” şi moşia de la Nana, casele lui Năstase şi conturile lui Patriciu.
Plagiatul este o problemă într-o ţară normală, nu într-una în curs de prăbuşire. Românii îşi pun problema supravieţuirii, şi nu este vina lor că, în campaniile electorale, mititeii ajung să constituie un argument. De altfel, domnul Pleşu ar vedea în asta o calitate: cu ocazia dialogului de la Ateneu cu Adam Michnik, dl Pleşu afirma că românii au supravieţuit comunismului prin umor şi mâncare. [3] Adică prin cultură. În definitiv, mâncarea, în ambii timpi ai producerii şi asimilării, este un act de cultură după cum şi cultura ar trebui să fie unul organic, o formă de hrănire. Câtă vreme lumea a avut gust, s-a produs cultură mare; cultura de astăzi este în schimb pe măsura mâncării de astăzi: rapidă, preambalată, nedigerabilă şi, mai ales, toxică. În schimb, este „practică”, iar uneori, „bio”.
Dar poate că românii au supravieţuit şi capitalismului tot prin mâncare. Adică prin gust. Aşa cum sunt semne că vor supravieţui în continuare, spre enervarea elitei care de altfel nu are scrupule când e vorba să înece Germania culturii în Germania untului topit la focul mic al travaliului hermeneutic.
NOTE:
[1] Am discutat aici interpretarea dată de dl Liiceanu basmului: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2012/12/noua-republica-o-smecherie-de-buna.html
[2] http://www.gandul.info/puterea-gandului/o-bombonica-de-la-bor-pentru-martirul-dragnea-13380625 şi
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18293706-liviu-dragnea-primit-ordinul-sfintii-martiri-brancoveni-din-partea-patriarhului-daniel.htm
[3] “Noi am rezistat, e adevărat. Am rezistat prin umor, am rezistat prin mâncare. Singurul samizdat adevărat care circula în România comunistă era mâncarea. Nu se găsea nicăieri, dar toată lumea avea acasă ce mânca.”http://www.romanialibera.ro/special/reportaje/dialog-plesu-michnik–cum-sa-ii-ierti-pe-comunisti-216845
Autor: Gheorghe Fedorovici
Sursa: Cumpana
Adauga comentariu