Analize și opinii Politică

Grecia la eutanasie, in ritmul “planurilor de salvare”

In cateva zile, ministrii de Finante din zona euro vor decide daca acorda Greciei o noua transa de bani din cadrul asa-numitului “plan de salvare”.

Toti comentatorii afirma ca fara acesti bani, Grecia va intra, in martie, in incapacitate de plata. Ca in bancurile cu Radio Erevan, au dreptate, insa cu doua amendamente: nu este vorba de “Grecia”, ci de “Grecia ca membra a zonei euro”; iar “salvarea” nu vizeaza Grecia, ci interesele din spatele monedei euro.

Asistam de cateva luni, mai exact de la “faimosul” Consiliu European din octombrie 2011, la un joc aparent ciudat intre Grecia, pe de o parte, si institutiile UE, Banca Centrala Europeana si principalele state din zona euro (Germania si Franta, in principal), de cealalta parte.

Desi taberele sunt neverosimil de inegale, jocul continua sub ochii nostri, este real, si pare a avea o miza suficient de serioasa incat sa determine impingerea unei tari europene in pragul anarhiei. Dezechilibrul taberelor este accentuat de faptul ca Primul Ministru grec, “tehnocratul” Lucas Papademos, care nu apartine niciunui partid politic, are sprijinul Bancii Centrale Europene (unde a lucrat anterior), Bruxellesului si Berlinului, deci afilierea lui ultima este cel putin discutabila.

In mod logic, intr-un astfel de “camp de forte”, Grecia ar fi putut opune rezistenta nici patru zile, nicidecum patru luni. Este evident ca exista o motivatie care depaseste imperativul punerii in ordine a economiei si finantelor publice grecesti, altfel niciunul dintre puternicii zilei nu si-ar fi pierdut mai mult de 24 de ore din viata incercand sa-i convinga de ceva pe politicienii greci. In mod clar, interese majore din “tabara euro” sunt in joc, si ele explica continuarea jocului “de-a soarecele si pisica” cu Grecia.

Consiliul European din octombrie 2011 a anuntat, cu surle si trambite, “decizia” de reducere cu 50% a datoriei publice a Greciei. De fapt, lucurile n-au stat chiar asa. Liderii politici occidentali, prinsi la randul lor in capcana “pietelor de capital”, au adoptat o decizie “de principiu” (cand nu ai putere reala, “principiile” suna eroic pentru electorat), dupa care Grecia a fost trimisa sa regleze detaliile “deciziei” cu creditorii sai privati. Stim insa bine cine se ascunde in detalii, dupa cum stim la fel de bine ca Angela Merkel si Nicolas Sarkozy nu puteau sa “ierte” Grecia de restituirea unor imprumuturi pe care nu ei le dadusera.

Vremurile in care, in Europa, politicienii conduceau statele iar bancile faceau afaceri imprumutand intreprinzatorii privati au apus demult. Astazi, este mai curand invers: bancile conduc prin creditarea guvernelor, iar politicienii fac bani, repede-repede, pana nu expira mandatul de patru ani.

A urmat, asadar, o lunga serie de discutii intre Grecia si creditorii sai privati, in care s-a vadit ca acestia din urma nu au fost deloc impresionati de “decizia” Consiliului European si au prezentat conditii dure pentru a accepta “stergerea” a 50% din datoriile Atenei. Nu s-a ajuns la nicio concluzie si (aproape) nimeni nu stie cat mai are Grecia de restituit din cele 350 de miliarde de euro, sau cum o va face.

In paralel, echipe mixte ale UE si institutiilor financiare internationale, au negociat cu Grecia acordarea unor noi imprumuturi, in cadrul asa-numitului “plan de salvare”, in schimbul adoptarii unor masuri de austeritate si restructurare a cheltuielilor publice. Ca si cand furia grecilor nu era de ajuns, autoritatile de la Berlin “au scapat porumbelul”, afirmand ca ar fi necesar un post de comisar european pentru problemele fiscale si bugetare ale Greciei. Prin asta, un nou prag a fost depasit: suveranitatea nationala a statelor supra-indatorate a fost pusa, deschis si oficial, in discutie.

Ca membra a zonei euro, Grecia nu mai poate supravietui decat primind bani prin mecanisme politice, de la UE si instutiile financiare internationale, deoarece este insolvabila in raport cu creditorii privati. Pentru a primi bani (adica euro) prin acest ultim mecanism disponibil, Greciei i se pun conditii dure, respinse in mod furibund de populatie si care, asociate cu recenta punere in discutie a suveranitatii tarii, pot impinge situatia in afara zonei de control.

Prin comparatie cu sumele tinute in rezerva pentru Italia si Spania, banii “scapati” Greciei in schimbul masurilor de austeritate pot fi considerati maruntis. Si atunci, care este miza? Evitarea aparitiei unui precedent in care o tara paraseste zona euro si, cine stie, poate si supravietuieste. Ale cui interese ar fi grav afectate de un astfel de precedent? In primul rand ale Germaniei – locomotiva economica a Europei – dar si a altor state din zona euro cu industrii puternic orientate spre export (e.g. Franta si Olanda), precum si interesele politice pe termen mediu si lung ale elitelor UE.

Introducerea euro in 2002 a accelerat dramatic transformarea Europei de sud intr-un hinterland industrial al Germaniei. Dupa doar 10 ani, forta economica a Germaniei a crescut spectaculos, iar preeminenta economiei germane in Europa este azi net superioara celei detinuta acum 100 de ani, inainte de Primul Razboi Mondial. Esenta problemei este ca economia Germaniei depinde vital de exporturi. Industria germana, de departe cea mai puternica din Europa, produce mult mai mult decat poate absorbi piata interna din Germania.

Ca rezultat, 40% din PIB-ul Germaniei se datoreaza exporturilor, in special in Europa, prioritar in zona euro. Cand produsele industriale germane ieseau la portile fabricilor din Germania cu preturile exprimate in marci, dar Yannis le cumpara in drahme, Giovanni in lire italiene, iar Juan in pesetas, vanzarile mergeau mai greu, pentru ca “sudicii”, platiti in monede care exprimau productivitatea economiilor lor nationale, le gaseau scumpe. Si nici creditele nu erau foarte accesibile, pentru ca dobanzile erau mari.

Euro a schimbat radical situatia. Grecia, printre altii, a calcat intr-o capcana de ursi odata cu adoptarea monedei comune. Grecii s-au indatorat rapid, in noua moneda, care le-a dat acces la credite cu dobanzi similare celor din Germania, nesperate inainte. Cu banii imprumutati, au cumparat bunuri de import, din Germania, dar si din alte state vest-europene sau din China. In paralel, avantajele comparative puternice pe care Grecia le avea in unele sectoare – turismul de exemplu – s-au redus semnificativ ca urmare a exprimarii preturilor si tarifelor in aceeasi moneda (puternica) in care erau platiti clientii occidentali.

Noua moneda s-a introdus de Anul Nou 2002, dar decalaje istorice acumulate 1500 de ani nu se pot elimina intr-o noapte de Revelion. Pe fond, moneda euro a accelerat imbogatirea “avansatilor” Europei, simultan cu saracirea “intarziatilor” ei. Asa ceva s-a mai intamplat de nenumarate ori in istorie, nu numai in Europa. Noutatea actuala este ca nu s-a folosit forta, ci pacalirea “intarziatilor” cu avantaje imediate care, astazi, isi arata costul real.

Grecia este mentinuta in viata “pe aparate” si are sanse infime de a iesi din coma economica ca membra a zonei euro. Drama ei este ca nu poate intra “doar” in incapacitate de plata, pentru ca aceasta ar antrena, imediat, renuntarea la euro si reintroducerea drahmei, pentru a evita prabusirea Statului insusi.

Iar daca, economic vorbind, iesirea Greciei din zona euro aproape nu ar conta, din punct de vedere politic acest scenariu nu este acceptabil nici elitelor europene de la Bruxelles, Strasbourg si Frankfurt, nici Germaniei. Interesele conjuncturale comune ale acestora explica jocul de-a “planul de salvare”, in care Grecia primeste in ultimul moment exact atatia bani cat sa nu se prabuseasca, in schimbul unor masuri care ii agraveaza marasmul.

Daca Grecia ramane in zona euro, se va sufoca incet si va agoniza, pierzandu-si probabil, la final, si suveranitatea. Daca iese din zona euro, va suferi atroce pe termen scurt, va fi probabil cuprinsa de convulsii interne majore, dar va avea si o sansa de a se salva ca natiune suverana. In acest din urma scenariu insa, elitele europene vor primi o grava lovitura politica si de imagine, iar economiile de export din Europa, Germania in primul rand, isi vor vedea interesele vitale amenintate, nu atat in Grecia, cat in Italia sau Spania, carora le-ar putea veni idei.

In plus, 2012 este an electoral pentru Nicolas Sarkozy, iar 2013 pentru Angela Merkel. In Franta si Germania insa, cel putin deocamdata, jocul “de-a tehnocratii”, precum in Grecia si Italia, nu este fezabil, deci cei doi trebuie sa demonstreze electoratelor “leadershipul” si “determinarea” lor. In aceste conditii, povestea Greciei are toate sansele sa se transforme intr-o tragedie.

sursa: ziare.com

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • Punctul după care nu mai există întoarcere
    Una dintre temele preferate ale economistilor este combaterea ciclicității. Auzim spunându-se mai mereu in situații de inflexiune, că guvernele adoptă măsuri pro-ciclice, care dăunează stabilității macroeconomice și ce ar trebui făcut pentru ca produsul național să nu cunoască scăderi sau recesiuni.
    De fapt, tema este la fel de valabilă și la nivel micro, toate afacerile confruntându-se în condiții de piață cu fenomenul economiilor de scară și a randamentelor descrescătoare. Teoretic, capitalul devine contraproductiv, atunci când adăugarea unei noi unități de capital nu generează un venit superior costului de amortizare, ceea ce face ca afacerea să funcționeze în pierdere. Pentru aceasta, soluția identificată de economiști a fost progresul tehnologic și substituirea factorilor de producție.
    La nivel macro însă, factorii externi sunt mult mai greu de controlat decât la nivel micro. De aceea, soluțiile de macrostabilizare s-au dovedit a fi ineficiente sau chiar au amplificat crizele. Foarte mulți economiști ai zilelor noastre s-au format în școala keynesistă, cunoscută pentru abordarea intervenționistă de rezolvare a depresiunilor. Trebuie spus, ce-i drept, mai mult acum decât înainte, că intervenționismul, respectiv preluarea temporară a frâielor economiei de către stat, pentru suplinirea deficitului de ofertă cauzat de criză, nu era posibil fără deficit. Problema nu este atât deficitul creat, cât capacitatea de finanțare a acelui deficit. Si este evident pentru toată lumea că SUA, spre exemplu, ar fi fost lejer și de multă vreme în situația Greciei de acum dacă nu ar fi avut etalonul monetar, care i-a legitimat practic tipărirea de dolari.
    Intervenționismul însă nu e sustenabil. Practic, efectele intervenționismului se văd astăzi în economiile lumii, SUA, majoritatea statelor din Uniunea Europeană, Japonia și altele care au trecut prin reprize de incapacitate de plată, se confruntă cu dificultatea finanțării propriilor deficite. Statele care au luat rapid măsuri de limitare a deficitelor sunt într-o poziție financiară internațională mai bună. Datoriile publice, în majoritatea cazurilor sunt generate de împrumuturile acontate de guverne pentru acoperirea deficitelor, fie că vorbim de termen scurt sau termen lung, plus dobânzile care se rostogolesc.
    Pe ce au mizat politicile intervenționiste? Pe faptul că investiția publică în infrastructură în principal, dar de foarte multe ori și în industrie, va genera locurile de muncă și produsul care să compenseze pierderile suferite de piață, ceea ce va readuce economia pe plus. Problema principală însă rămâne cea a finanțării. Teoretic, dacă produsul național crește, având să zicem o politică fiscală constantă, veniturile bugetare cresc și astfel se rezolvă problema deficitului bugetar. În realitate însă, veniturile bugetare au o rigiditate mult mai mare decât cheltuielile, așteptările sunt în general prea mari, iar indisciplina bugetară a statului face ca deficitul să crească peste posibilitățile reale de finanțare. Și uite așa, datoriile se rostogolesc în neștire.
    Confruntate cu problema finanțării deficitelor, statele emergente, printre care și România au recurs la împrumuturi de la FMI. Politica FMI e simplă: te împrumuți, ajustezi cheltuielile și asiguri bugetul de stat de un nivel al veniturilor care să susțină cheltuielile de investiții. Deci, o formă de intervenționism, condiționat de austeritate.
    Până aici, pare corect în teorie, menținerea deficitului la un nivel scăzut scade presiunea asupra datoriei publice si/sau inflatiei. Problema nerezolvată de FMI este cea a realizării veniturilor bugetare și asta pentru că planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg. După cum am arătat, prin măsuri intervenționiste, veniturile bugetare nu cresc și cum economia privată e slăbită, rezultă o menținere sau chiar accentuare a deficitelor. Deci rezultatul politicii FMI este o economie care stagnează, nu rezolva problema deficitului si indatoreaza si mai mult guvernul, ceea ce îl face și mai dependent de sursa externă de finanțare. E un cerc vicios din care FMI nu te ajută să ieși ci te afundă și mai tare, în lanțul austeritate – scăderea cererii – recesiune – venituri bugetare mai mici – deficit – datorie publică rostogolită mare.
    De aceea, cred eu, politicile FMI sunt complet eronate și majoritatea statelor care au avut de a face cu măsurile FMI și-au revenit foarte greu, în ciuda cosmetizării politicilor de austeritate din ultimii ani.
    Grecia va deveni cu siguranță un exemplu despre cum să nu aplici politicile FMI. Grecia este deja un stat falit, care aplică complet inutil politici de austeritate, pentru ca să ajungă la aceleași concluzii și anume că va trebui ori să devină colonie a creditorilor, ori să aleagă modelul Islandei, naționalizarea băncilor, asumarea de către creditori a pierderilor și extinderea democrației.
    Ce nu înțeleg funcționarii FMI și economiștii captivi teoriilor economice desuete este că punctul după care nu mai există întoarcere a trecut deja.

  • Nu pot pricepe de ce lumea desi culta si cu scaun la cap uita complet de piata derivatelor toxice. Ce vreau eu sa spun este mai exact ca “falimentul Greciei” DPDV al pariurilor la bursa este insotit de cateva ZECI DE TRILIOANE de DOLARI si DA este bine cum am scris, pe care HEDGE-urile si bancile de investitii le-au facut de cativa ani incoace. Cele 350 miliarde euro sunt nimic pe langa tsunamiul falimentelor ce vor urma pe bursa si in toata lumea.
    Concluzie: 1 Grecia nu va da faliment oficial tocmai pt ce am argumentat mai sus.
    2 Euro nu se va desfiinta ci din contra se va unifica / centraliza.
    3 Pregatitiva sufleteste in special pentru perioada urmatoare de timp pentru ca vor cadea cat de curand perdelele de minciuna si iluzie.
    4 Antecomentatorul meu are dreptate cu punctul de NO RETURN nu numai ca deja l-am depasit dar chiar se va accelera trendul pe care ne aflam.

Abonează-te la newsletter