Geniile noastre, profesorii lor: 1% din olimpici rămân în țară

Poate cele mai vizibile eșecuri ale sistemului de învățământ din România: din sutele de olimpici internaționali ieșiți din România, 99% aleg calea străinătății. Cam opt din zece se stabilesc în America, iar peste jumătate devin profesori în cele mai mari universități ale lumii

S-a tot vorbit anul trecut de performanța extraordinară a reprezentanților României la olimpiada internațională de matematică (OIM), la ultima ediție echipa reușind să se claseze pe poziția a zecea în clasamentul pe națiuni, în fața unor state precum India, Brazilia sau Japonia.

Pe cât de benefică a fost mediatizarea acestei reușite, pe atât este de trist că, practic, succesul olimpicilor români nu este evidențiat decât o dată pe an, atunci când, încărcați de medalii și diplome, sunt așteptați la aeroport de rude, ziariști și politicieni. Altfel, am ști că performanța din ultimul an nu reprezintă deloc o excepție în istoricul participării României la OIM: din 1990 și până acum, echipa noastră s-a clasat de doar opt ori în afara topului 10 și nu a coborât niciodată sub locul 20 – în condițiile în care ultima ediție a concursului a găzduit 103 țări participante. Și am mai ști că, din păcate, din toți cei care au făcut aceste performanțe posibile, în țară mai sunt doar o mână.

De ce s-ar mai întoarce?

Că au plecat cu toții, este ușor de înțeles. După cum spunea recent Omer Cerrahoglu, considerat unul dintre cei mai „prolifici“ olimpici la matematică din istorie (două medalii de aur și două de argint câștigate în cei patru ani de liceu, ultima chiar anul trecut), chiar dacă nu vrei să părăsești România, trebuie să fii lucid: „e foarte important să primeşti o educaţie bună şi, dacă în America e cea mai bună, mă voi duce acolo. Dar apoi mă întorc.“

Ca el gândesc puțini însă, iar problema este că mai niciunul nu vrea să mai revină în țară. Și de ce să o facă: pe lângă perspectivele de carieră nefericite, pe lângă salariile neproporționale cu munca depusă încă din copilărie, elevii excepționali se lovesc și de încăpățânarea autorităților de a nu-i băga în seamă.

Este emblematică, în acest sens, intervenția de acum patru ani a unei tinere olimpice în fața unor politicieni veniți în vizită în Drăgășani: „mă numesc Mădălina Persu şi tocmai m-am întors din Germania, unde am reprezentat România la Olimpiada de Matematică şi am câştigat medalia de aur. Mă pregătesc să plec la Universitatea Harvard, unde am câştigat o bursă. De aceea, am mers la domnul primar să-i cer ajutorul, având în vedere că mama mea nu lucrează şi nu avem venituri suficiente pentru ca eu să ajung în SUA. Domnul primar mi-a spus să nu-i cer dânsului bani, ba mai mult mi-a spus să-i aduc eu la primărie bani când mă întorc din SUA“. Mădălina Persu avea, la acel moment, 150 de diplome la competițiile internaționale, iar astăzi este doctorand la Harvard.

De dragul „reformării“ țării…

Dintre foarte puținii matematicieni cu performanțe internaționale care au decis să rămână sau, după caz, să revină în țară, cel mai celebru este, probabil, Nicușor Dan, președintele Asociației „Salvați Bucureștiul“. Cunoscut publicului larg mai degrabă pentru candidatura de anul trecut la Primăria Capitalei, decât pentru cariera de matematician, Nicușor Dan și-a adjudecat medaliile de aur la olimpiadele internaționale din 1987 și 1988. După licența obținută în cadrul Facultății de Matematică (Universitatea București), din 1992 și până în 1998 a studiat în Franța, inițial la celebra École Normale Supérieure, apoi la Universitatea Paris XI (unde a urmat cursurile de masterat), ulterior luându-și doctoratul în matematică la Paris-XIII.

Apoi, s-a întors. Pentru că diferențele dintre cele două culturi îi creau „o stare de iritare permanentă“ și pentru că „voiam să fiu unul din o mie de oameni care să se coalizeze într-o structură și să afirme «noi vom schimba România». Credeam într-o generație care să își ia, în sfârșit, soarta în mâini. Credeam că istoria poate fi determinată printr-un efort comun de voință și că nu se reduce la a fi rezultatul fluxurilor de capital. Privind retrospectiv, acesta a fost cel mai mare eșec.“

Cât de importantă e, totuși, olimpiada?

Bogdan Georgescu, dublu medaliat cu bronz la Olimpiada Internațională de fizică, astăzi doctorand la Yale, își amintește că „atunci când am fost acceptat la Columbia University, olimpiadele au contat foarte mult – au fost singurele rezultate, în afară de testele standardizate, care puteau fi evaluate obiectiv de comisia de admitere și, ulterior, mi-au garantat o bursă care îmi asigura educația la Columbia, cazare gratuită și cercetarea peste vară. Asta, în condițiile în care, în mod normal, prețul la școlile din Ivy League (Columbia, Harvard, Yale, Princeton) este de 60.000 de dolari pe an.“ Avantajele participării la concursurile internaționale nu s-au oprit aici: „cunoștințele dobândite la olimpiadă au fost utile în acei patru ani la Columbia: am putut sări câteva cursuri introductive și, deci, ajunge la cursuri mai avansate în anii mai târzii; de asemenea, olimpiadele m-au învățat să fiu foarte bun la teste.“

Astăzi, la șase ani de la participarea la ultima olimpiadă, spune că, la nivelul la care a ajuns acum, „în cercetare, olimpiadele contează mai puțin. Există o diferență enormă între un test de 3-5 ore și proiecte care durează luni sau ani și care necesită colaborare între mai mulți oameni. Cel mai important pentru mine este că m-au adus aici“.

În aceeași perioadă în care Bogdan își adjudeca medaliile la fizică, Marius Pachițariu atingea exact aceleași performanțe la matematică. La 18 ani, a plecat la Princeton, unde, după cum a spus în mai multe rânduri, a avut reale probleme de acomodare, iar astăzi este cercetător în cadrul Gatsby Computational Neuroscience Unit, „braț“ al celebrei University College London. Spune că, la momentul admiterii la universitate, experiența acumulată în liceu la olimpiadele internaționale a reprezentat principalul său avantaj față de restul aplicanților.

„Mai puțin importante, dar necesare, au fost rezultatele la testele de engleză și alte activități din timpul liceului, dar dintre studenții români de la Princeton, majoritatea participaseră la o olimpiadă internațională, mai ales la matematică și fizică.“

Daniel Dumitran, medaliat cu aur la edițiile din 2000 și 2002 ale olimpiadei internaționale de informatică, nu a resimțit în aceeași măsură avantajele aduse de performanțele la concursurile din liceu. „Rezultatele la olimpiade ajută destul de mult la admitere, însă nu sunt singurul criteriu – de exemplu, eu nu am fost primit din primul an la MIT. De altfel, admiterea este un proces destul de dubios, din punctul meu de vedere, și mi-e neclar și mie ce criterii sunt folosite“.

Ulterior, când vine vorba, de exemplu, despre angajarea într-o firmă, „performanțele la olimpiade nu contează atât de mult. Sunt, totuși, folositoare, în sensul în care participarea la astfel de concursuri, cel puțin la informatică, îți aduce anumite cunoștințe de algoritmi care te ajută într-un interviu. Contează mai mult dacă poți face față unui interviu, decât dacă ai un CV bun. Bineînțeles, olimpiadele internaționale și o facultate bună îți măresc șansele de a fi chemat la un interviu, dar cam atât. În plus, sunt foarte puține persoane care au auzit de existenţa olimpiadei de informatică, deci, în cazul meu rezultatele trecute în CV nu impresionează în mod deosebit“. Față de marea majoritate a campionilor români la olimpiade, Daniel face figură aparte: nu a rămas în State (lucrează în România, ca software developer), nu s-a înscris la niciun doctorat și nu a urmat o carieră academică.

În perioada în care am aplicat eu la universități din SUA, performanțele la olimpiade reprezentau principalul avantaj față de ceilalți aplicanți.
Marius Pachițariu, olimpic la matematică

Părintele copiilor de geniu

Numărul tinerilor de excepție rămâne constant, chiar dacă nivelul școlii se spune că scade. În plus, ei mi se par mai documentați ca acum 10 – 20 de ani. Modul de a-i pregăti e complet schimbat, căci sursele de informare și le găsesc singuri. Tu, ca antrenor, le dai doar direcțiile și cizelezi tehnicile. Rămâne, însă, o mare problemă: cultura generală a unora începe să lase de dorit datorită canalizării spre un singur domeniu. Pentru asta, uneori, chiar o parte dintre dascălii lor și chiar părinții au o vină. În privința apetenței tinerilor olimpici de a părăsi țara pentru a-și continua studiile, depinde la ce categorie de olimpici ne referim. Dacă vorbim de cei șase internaționali, anual, statistica celor ce își continuă studiile și cariera afară se apropie de total. Dacă ne referim la liceenii cei premiați la olimpiadele naționale, jumătate studiază în România și rămân în România. În general, perspectivele pe care le oferă facultățile de automatică și calculatoare sunt extrem de atractive pentru olimpici, nu numai matematicieni, dar și fizicieni sau informaticieni. La nivelul următor, al studiilor doctorale, trebuie subliniat că matematica de concurs nu seamănă prea mult cu cercetarea. În cercetare, timpul nu este un factor determinant pentru a ajunge la un rezultat. Concursurile, însă, provoacă pasiunea și modul de gândire inovativ. Mulți tineri de excepție cu cariere extraordinare provin din rândul olimpicilor. Ciprian Manolescu, profesor la UCLA, probabil cel mai dens departament de cercetare matematică al Americii, a obținut, anul trecut, premiul Societății Europene de Matematică, un fel de Nobel al matematicii europene. Același premiu l-a obținut și Andrei Ioana, fost olimpic.

sursA: capital.ro