Gabriel Liiceanu, în căutarea unui nou stăpîn

Gabriel Liiceanu pare, în ultima vreme, să fi intrat într-un teribil stadiu terminal al gândirii. Fără să își dea seama, chiar și-a intitulat o carte „Nebunia de a gândi cu mintea ta“, când, de fapt, normal este să gândești cu mintea ta. Subconștientul nu-l lasă pe Liiceanu să se ridice de pe canapeaua lui Freud, fiindcă el plagiază de aproape 50 de ani. S-ar putea spune că Liiceanu are 80 de ani de viață și 50 de ani de plagiat.



Mai nou, fuge din bibliotecă și stă pe străzi. Când nu stă pe străzi, fuge la televizor.

De curând a început să facă președinți la miezul nopții. Care este „traducerea“ acestor viclenii ale plagiatorului național? Dacă o propui ca președinte pe L.C.K., atunci ar însemna că toate acțiunile și hotărârile juridice ale L.C.K. nu ar mai fi obiective și cinstite, ci o dorință de eliminare a posibililor contracandidați. Or, L.C.K. a declarat că nu este interesată de politică. Afirmând că L.C.K. ar fi un mai bun președinte decât este K.W.I., Liiceanu își învelește viclenia în principii și neologisme. De fapt, intelectualii din „cușca lui Băsescu“, adică Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Cărtărescu, au fost abandonați și sunt orfani. N-au stăpâni. Ce au în comun acești „boieri ai minții“, așa cum i-au alintat sociologii? Simplu spus, au trei lucruri: falsificarea ierarhiilor, susținerea financiară ocultă, plagiatul. Liiceanu acesta a plagiat în vreo 10 cărți (din română, franceză, engleză și germană), Pleșu a copiat în „Limba păsărilor“ și „Despre îngeri“, Patapievici a plagiat în „Omul recent“ și în „Ochii Beatricei“, iar Cărtărescu, mai modest, a copiat în „Faruri, vitrine, fotografii“  și în „Poezia“.

Se spune că prin 2007 Liiceanu s-ar fi pregătit să fie el însuși președinte, așa cum așteaptă, probabil acum, ca strada, într-un moment de proastă inspirație, să strige: „Liiceanu președinte!“. Acest Liiceanu nu s-ar da înapoi nici măcar de la o revoluție, uitând îndemnul lui Cioran de a nu se deranja, în cel mai rău caz, decât pentru o apocalipsă. Frustrat că a fost un celebru surdomut înainte de 1989 (invidiindu-i pe Dinescu și Pleșu – cel care cânta minunat la Tescani), ia cu asalt piețele Bucureștiului ori de câte ori se revoltă tinerii frumoși și liberi. Obrăznicia acestui pretins filosof pe nume Liiceanu este că ar vrea să fure splendoarea în care se manifestă acești tineri frumoși și liberi, făcând o criză de lider spiritual, așa cum tot el se visa de mult „conducătorul seducător“. Sintagma „conducătorul seducător“ izvorăște din sechelele peratologului Liiceanu, care, plimbându-se neinspirat prin „complexul peratologic“ grec, nefiind un bun filolog și etimologist, n-a știut că rădăcina greacă „per“ a dat în germană „Fürher“ și „flock“. Așadar, Liiceanu se zbate conștient să fie Fürher și devine, inconștient, ceea ce este: flock.

La o vârstă la care unii merg sâmbăta la cimitir și își aprind singuri lumânări la mormânt, plângând încet ca în ultimul coșmar, Liiceanu vrea să fie arheu. Deși a compromis acest principiu de mare noblețe, scriind stupidul eseu „Arheul Pruteanu“.

Liiceanu nu stă bine nici cu caracterul, părăsindu-l și criticându-l pe Băsescu, cel care i-a dat Steaua României. Nici Cărtărescu nu stă bine cu caracterul și memoria, el însuși decorat de Băsescu cu Steaua României. Și Pleșu a mârâit la președinte, dar s-a autoeducat când Băsescu a umblat la dosare. Mai modest, Patapievici a teoretizat o adevărată lovitură de stat, în 2012, fiindcă a fost schimbat din președinția ICR.

Trist este, dezolant și schizofrenic că instituții de forță ale statului susțin câte un plagiator ca Mircea Cărtărescu, în timp ce mari scriitori ai României, savanți fenomenali, intelectuali excepționali trăiesc în sărăcie, mizerie, nerecunoaștere, obscuritate.

Liiceanu a devenit, fiind în structura sa, procurorul de serviciu al României. L-am auzit spunând că parlamentarii sunt inculți și el s-ar oferi să le dea câteva lecții de învățătură. Numai că acest învățător trebuie să primească el însuși câteva lecții. Mai recent, și poporul român este incult și prost fiindcă nu a ales pe cine trebuia într-un Parlament care nu face guverne cum vrea filosoful Editurii Humanitas.

El uită cum, în decembrie 1989, alături de Pleșu, lua notițe, într-o agendă pe care o ținea disciplinat pe genunchi, de la obscurul Brucan, personajul care imaginase împușcarea lui Ceaușescu. În momentul în care treci de la Noica la Brucan, n-are rost să mai plagiezi din „Sein und Zeit“.

Pe Noica l-a trădat și a visat un paricid, deși nici titlurile cărților Maestrului nu le știe bine. Noica știa de Operațiunea Păltiniș (Noica spunându-mi: „Au reușit ceea ce și-au propus: m-au înnămolit!“). În Operațiunea Eliade, Liiceanu și Pleșu au fost opriți de Noica (Noica însuși mi-a spus).

Se pregătiseră să-l „seducă“ pe Eliade cu antologia „Drumul spre centru“.

Despre subordonarea lor față de ofițerul W.B. a publicat chiar Editura Humanitas (din neatenție) documentul.

Inubliabil este și numărul anti-Eminescu din Dilema lui Pleșu, în care niște plagiatori și semidocți scriau împotriva Geniului. Operațiunea aceasta incultă s-a întors împotriva lor.

Până și înverșunatul catalul acrobistic Cărtărescu îl iubește astăzi pe Eminescu cu înflăcărare, ba chiar a „sustras“ Premiul Eminescu ce se dă în Botoșani. Cărtărescu este un fel de domnul Goe căruia i se aranjează câte un premiu în fiecare an, fiind foarte trist că nu mai ia Premiul Nobel după ce a scris că „o f… în gură pe Regina Angliei“ și după ce un mare ziar german l-a declarat, într-un milion de exemplare, plagiator.

Se știe că teza de doctorat a lui Liiceanu, „Tragicul“, a înglobat un manuscris al lui Noica, anume paginile despre Nostos, care echivala cu aproape un sfert de teză de doctorat. Fără acest capitol, lucrarea nu ar fi avut nici numărul de pagini necesar.

 

Profețiile politice ale lui Gabriel Liiceanu

Scriitorul Gabriel Liiceanu a participat, la Digi 24, la o emisiune de reparare și înfrumusețare a Laurei Codruța Kovesi. Exact ca și conferința de presă a lui Klaus Iohannis. Dar mult mai lingușitoare, mai slugarnică și mai lipsită de măsură și de spirit critic.

El a răspuns la o întrebare  ca o profeție pentru viitorul baschetbalistei:

– Ar putea fi un bun candidat la alegerile prezidențiale?

– Bănuiesc că ar fi cel mai bun președinte, a răspuns Liiceanu.

– Este doamna Kovesi prezidențiabilă?

– Din plin! Deci v-am răspuns, intrând în scenariul întrebării dvs simple și provocatoare. Da. M-am gândit cum ar arăta România cu un asemenea om care prin comportamentul ei devine aproape o abstracție de slujire. Este slujirea. Totdeauna am visat ca oamenii care ne reprezintă, aleși de noi și care sunt chemați să ne slujească, sunt slujitorii noștri, am obosit să spun asta, cum ar fi să apară un om care să fie slujirea pură. Eu nu cred că vrea ceva pentru ea. Este un om format în sosul justiției, care spune: legea, legea, legea.

E un om care spune: „Trebuie să slujesc țara, cetățenii“. Nu doar spune, face asta, pentru că toți spun: noi, România, patria. Și fac exact opusul. Toată viața lor politică e făcută ca să acumuleze bunuri și să fure. Ea e exact opusul. Sigur că aș vrea. (…) Avem hiba asta (corupția), dar mulți au ales corupți în funcții publice.

– Ar vota-o românii pe dna Kovesi?

(Aici, Gabriel Liiceanu devine antologic.)

– În măsura în care 42% din români sunt analfabeți funcțional, evident că manipularea lor are efect pe termen lung. Ei nu vor fi capabili să distingă cine le face binele de cine le face răul. Ca dovadă că aleg mereu, s-a ajuns la un Parlament majoritar făcut din oameni pe care îi știm, fără să-și dea seama că și-au ales răul, nu binele. Nu știu să răspund. Nu-mi dau seama în clipa de față într-adevăr dacă ar exista o masă critică suficientă ca să voteze o salvare.

Emisiunea „În fața ta“, moderată de Claudiu Pândaru și Florin Negruțiu, este difuzată la Digi24 în fiecare sâmbătă şi duminică de la miezul nopţii.  Claudiu Pândaru este cel cel care îi întreabă de obicei pe politicieni: „Dumneavoastră susțineți DNA?“.

Autor: Constantin Barbu

Sursa: Cotidianul