Frica de adevar

Intr-o epoca a minciunii totale, a spune adevarul devine un act revolutionar (George Orwell)

Pentru orice sef de stat vine momentul in care trebuie sa iasa in fata camerelor de luat vederi si sa minta cu buna stiinta. In acest context, verbul “a minti” nu se refera la promisiuni electorale care sunt minciuni prin definitie, ci la situatii in care politicianul spune un lucru care nu cores­punde factologic realitatii. Exemplu: “Romania refuza sa intre in criza”. A minti in fata natiunii este o parte componenta a jocului politic, chiar o cerinta din fisa postului unui conducator de stat. Legile psihologiei colective sunt absolut implacabile si exista situatii in care o panica provocata de un adevar spus prematur ar provoca mult mai multe pagube decat o minciuna tehnica. Desigur, o minciuna spusa de un inalt demnitar, oricat de nobil ar fi scopul acesteia, implica o consecinta pe care demnitarul trebuie sa si-o asume, oricat de neplacuta ar fi aceasta asumare. Daca vreodata adevarul iese la suprafata, este imperativ ca demnitarul sa-si dea demisia, nu atat din considerente deontologice cat din considerente pragmatice. Un demnitar care si-a pierdut credibilitatea nu mai poate minti in mod eficient si, prin urmare, nu mai poate fi un lider politic eficient. Mai mult decat atat, daca demnitarul nu pleaca dupa descoperirea adevarului, el afecteaza nu numai credibilitatea proprie, dar si credibilitatea institutiei pe care o re­prezinta, ceea ce este intolerabil in conditiile in care exista o dorinta a elitei politice de a construi un stat eficient si credibil. In acest context, minciuna devine o “solutie de ultima optiune” care trebuie folosita doar in circumstante extreme.

Gravitatea situatiei in care se afla o tara sau institutie se poate judeca dupa numarul de minciuni necesare pentru a preveni panica populatiei sau a pietelor financiare. Din aceasta perspectiva, trebuie sa constatam ca Uniunea Eu-ropeana se afla intr-o situatie deosebit de grava, aproape critica. Pentru o observator cu memorie mai lunga, comportamentul oficialilor europeni incepe sa semene mult cu balbaielile elitei sovietice din perioada de decadere a URSS. Este emblematic faptul ca politicienii de top ai Uniunii Europene sunt fortati sa minta chiar si in cazul unor chestiuni de ordin tehnic, in conditiile in care adevarul devine public in mai putin de cateva ore. Luna trecuta, conducatorul consiliului ministrilor de finante al tarilor din UE, Jean-Claude Juncker a negat cu vehementa informatia despre intalnirea de urgenta a ministrilor de finante, organizata pentru a identifica o solutie urgenta pentru problema Greciei, dar ulterior s-a aflat ca aceasta intalnire a avut loc. Fiind “pus la perete” de jurnalistii de la Der Spiegel, Juncker a recunoscut fapta, dar nu a dat dovada de regret, invocand faptul ca informatia despre o astfel de intalnire ar fi generat panica in pietele financiare internationale. Mai mult decat atat, oficialul european a declarat ca “in cazul chestiunilor serioase, chiar trebuie sa minti”. Problema consta in faptul ca Uniunea Europeana a ajuns intr-o situatie in care chiar si informatia despre intalnirea ministrilor de finante este perceputa ca fiind deosebit de periculoasa. Jean-Claude Juncker nu este unicul personaj important din politica europeana care se ghideaza dupa acest principiu. Printre cei care au transformat minciuna dintr-o masura pentru situatii extreme intr-un instrument cotidian se numara presedintele CE Barroso, cancelarul german Merkel, aproape toti membrii guvernului de la Atena, marele maestru Jean-Claude Trichet etc. Nu este de mirare ca in aceste conditii fiecare declaratie venita din partea conducerii institutiilor europene beneficiaza de un grad de incredere din ce in ce mai redus. Judecand dupa reactiile pietelor financiare la recentele eforturi ale politicienilor europeni de a calma spiritele, gradul de incredere se apropie de o zona deo­sebit de periculoasa in care orice ar spune George Papandreou, Angela Merkel sau Jean-Claude Juncker va fi considerat automat o minciuna tehnica. Aceasta situatie va avea repercusiuni mult mai grave decat un simplu faliment al Greciei sau disolutia uniunii mo­netare. Uniunea Eu­ropeana nu poate exista in conditiile in care insisi ce­ta­tenii europeni au o incredere nula in institutiile care le hotarasc destinul colectiv. Politicienii euro­peni consi­dera ca adevarul este periculos, ceea ce denota o viziune mai mult totalitara decat democratica, dar chiar si din punct de vedere pragmatic, oricat de periculos ar fi adevarul, acesta trebuie spus, mai ales daca minciuna utilizata pentru a-l ascunde a fost demontata de realitate. Euro­pea­nul de rand, inclusiv romanul de rand, simte ca lu­crurile nu sunt in regula si nu poate fi mintit la nesfarsit. Este posibil ca eurocratii sa inteleaga acest lucru, dar mult prea tarziu pentru a mai salva proiectul european.

sursa: cronicaromana.ro