Principala defecţiune pe care marele rege Carol I a indentificat-o în rândul politicienilor români era „lipsa de caracter”. Destui dintre supuşii de elită ai germanului providenţial, care a construit România modernă, aveau această slăbiciune. Şi, din păcate, o mai au şi azi, poate în şi mai mare măsură! Nici regalitatea, nici comunismul şi, cu atât mai puţin, democraţia n-au reuşit să aducă mai multă fermitate şi loialitate în caracterul politicienilor. Sunt cuprinşi cu toţii de aceeaşi boală a nerespectării cuvântului dat, de parcă însuşi solul şi apa României ar fi contaminate cu un fel de spori ai putrefacţiei morale. Ca studiu de caz luăm Roşia Montană.
Cozi de topor fără număr, de la patroni de presă, la miniştri, consilieri, academicieni, directori de muzee, universitari, oameni de afaceri şi primari, au trădat cu seninătate interesele naţionale şi au aprobat, spre exemplu, descărcarea de sarcină arheologică a vârfului Cârnic – monument unicat de categoria A, a cărui integritate a fost câştigată în instanţă, dar care, pentru neoceauşiştii lacomi din Alba şi de la Bucureşti, nu valorează nimic. Deşi, cu ceva timp în urmă, mulţi dintre ei, în frunte cu premierul Ponta, se declaraseră opozanţi de anvergură ai proiectului minier din Apuseni, deodată, după câştigarea alegerilor, au întors foaia şi au intrat cu arme şi bagaje (expresia datează de pe vremea securităţii) sub umbrela unei corporaţii străine şi de ţară şi de interesele românilor. În acest context viciat, vocile unor intelectuali şi artişti de caracter şi de mare anvergură profesională sunt cu atât mai luminoase şi binevenite. Printre aceştia se află maestrul Florin Zamfirescu, actor îndrăgit şi respectat, profesor şi fost rector al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti.
După cum am observat în repetate rânduri, d-l Zamfirescu este o conştiinţă înflăcărată a generaţiei sale de mari artişti, un patriot „de modă veche”, un „cetăţean” în sens clasic grecesc, căruia-i pasă de tot ce se întâmplă în ţara lui. Poziţia sa faţă de Roşia Montană face parte din arsenalul de luptă al salvatorilor şi este indiciul că trezirea publicului prin dezbateri este posibilă.
„Sunt Zamfirescu. Oi fi grec, fanariot, ce-oi fi… dar sunt român! Mă simt român!”
Maestre, aţi demonstrat în repetate rânduri, atât prin creaţia din sfera actoriei, cât şi prin declaraţii directe, că sunteţi un patriot incurabil. Ce este România pentru dumneavoastră?
România mea este un fel de pepinieră, un fel de loc cu mâzgă, cu bube, mucegaiuri şi noroi, cum zice Arghezi, de unde ies fel de fel de forţe, de energii, de nuferi, care însă nu pot trăi aici, nu se pot dezvolta. Vai de capul şi de zilele noastre! Ce blestemat este pământul ăsta, că nici o personalitate nu se poate realiza?! Vă închipuiţi ce se întâmpla cu Brâncuşi dacă rămânea în România? Ar fi murit nebun! A avut însă inteligenţa să se ducă dracului de aicea… Doar noi, ca actori, nu putem pleca, pentru că suntem cantonaţi în limba română. Am fost invitat, chemat, mi s-a propus, în 1979, când aveam exact 30 de ani, în Germania. Mi s-a spus aşa: „Actor ca tumneata Germania nu are. Rămâi aici, îţi dăm trei ani ajutor de şomaj, înveţi limba, faci pe dracu’n patru”…, dar eu n-am putut să mă duc, că n-am putut… cum zicea şi Nichita: patria mea e limba română. Aşa că am fost să plec, dar de ce să plec? Că avem şi aur, iată… Avem tot ce ne trebuie, am o casă frumoasă, avem femei frumoase, am copii frumoşi, am studenţi minunaţi, am public extraordinar, de ce să plec? Eu mă consider un om fericit, cu excepţia faptului că sunt înconjurat de nişte lepre, adică ne conduc nişte nemernici, uşor şantajabili, vânduţi… Nouă, românilor, nu ne e ruşine cu numele nostru de români. Pe mine mă cheamă Zamfirescu, pe tata, Zamfirescu, doar pe bunicul meu l-a chemat Zamfirache. Într-o discuţie cu Caragiale, bătrânul dramaturg i-a spus: „Termină, mă, cu Zamfirache ăsta, Zamfirache – Trahanache, pune-ţi şi tu Zamfirescu, ca oamenii…”. Asta-i: sunt Zamfirescu, oi fi grec, fanariot, ce-oi fi… dar sunt român! Mă simt român!
V-aţi exprimat de multe ori dezamăgirea faţă de dramatica situaţie politică şi economică din România. Episodul tipic pentru un cataclism în devenire este Roşia Montană. De ce vă dor lucrurile care se întâmplă acolo?
Eu vorbesc cu dumneavoastră pentru că nu mai dorm noaptea. Sunt implicat în mod exagerat. S-ar putea să nu fie chiar normal ce mi se întâmplă… Vorbesc noaptea în somn… Am visuri şi am speranţe şi am iluzii… şi-mi place ţara mea. N-am funcţii, nu urmăresc funcţii, nu sunt în nici un partid. Nu urmăresc nici un avantaj. Dar sunt revoltat până la Dumnezeu de ce se întâmplă în ţara asta. Adică noi împrumutăm miliarde de euro şi nu avem câteva milioane să facem forări la Roşia Montană? Noi nu putem, şi vine unul, de nicăieri, care are o firmă de apartament în Canada sau în paradisuri fiscale, şi ăla poate să facă ceva ce un stat nu poate?! Şi atunci mă întreb: când voiam să intrăm în UE, ce promisiuni am făcut, domnule? Sper să nu apuc să trăiesc să văd cum se vinde toată ţara asta… Decebal a pierit apărând Dacia, apărând limba dacă, cea care era mai veche decât a Imperiului Roman, a murit apărându-şi comoara. Pentru asta şi-a dat viaţa, pentru comoara de la Roşia Montană. Romanii pentru asta au venit, pentru aceeaşi comoară de la Roşia Montană. Şi iată că, peste aproape 2.000 de ani, bătălia se duce pentru aceeaşi comoară de la Roşia Montană.
Ce reprezintă Roşia Montană pentru dumneavoastră, maestre?
N-am fost la Roşia Montană, n-am de ce să mă duc… nu reprezintă ceva special câtă vreme ea există, e acolo, în inima ţării. Eu ştiu că Traian n-a venit cu mii de soldaţi să-l omoare pe Decebal, a venit pentru Roşia Montană. Poporul român s-a format din cauza Roşiei Montane. Dar să nu mă ameninţi că mi-o distrugi, că atunci iau foc, mă înscriu în rândul apărătorilor ei. Câtă vreme există, Roşia Montană n-are nevoie de noi. Dar când unelteşti s-o arunci în aer, atunci ai de a face cu mine! Eforturile atât de fabuloase pe care le face compania, ca să intre în posesia acestui tezaur, crede că noi nu le vedem? De ce, de 17 ani, nu pleacă de aici, orice ar fi? Cheltuie miliarde, dar nu se gândeşte să plece. E groasă rău de tot. Ei fac în aşa fel încât să nu le-o dăm! Să nu le dăm Roşia. Iar cei care au semnat până acum, atât cât au semnat, dacă se află şi cade socoteala, atunci să se aştepte la ţepe, cum zicea Băsescu, în piaţa Victoriei… Că sunt trei forţe: PSD, PNL, PDL… PNL, PDL, PSD… PDL, PSD, PNL… şi eu ce fac? Pe cine aleg să facă dreptate la Roşia Montană?
„Cei care refuză să se mute din Roşia Montană sunt eroi naţionali. Sunt oameni care apără România. Le-aş ridica statui”
Există un grup de roşieni care refuză să-şi vândă proprietăţile. Ei au împiedicat până acum dezvoltarea proiectului minier. Ce părere aveţi de lupta lor?
Sunt eroi naţionali! Cei care refuză să se mute din Roşia Montană, să-şi înstrăineze moşia, sunt eroi cu care mă mândresc. Nu ştiu ce le-aş face… le-aş ridica statui. Sunt oameni care apără România. Graţie lor, timp de un deceniu şi jumătate, corporaţia a fost umilită şi nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa.
Guvernanţii încearcă pe toate căile să înşele vigilenţa opiniei publice, strecurând amendamente periculoase, cu dedicaţie pentru compania minieră, în noua lege a minelor. Cum comentaţi?
Mă uit la Ponta, care e de-o vârstă cu fiul meu. E tânăr, dar deja e de-al lor… vândut tot, pervertit cu totul… şi speram în tineri! Dar Ponta îi mai rău ca Iliescu. Credeam în el, am declarat acum un an: „Eu cred în Victor Ponta!”. Azi mulţi mă acuză. Zic: „credeam!”. Dar m-a dezamăgit profund. A venit cu o promisiune şi acum susţine invers! Păi, ce a făcut Ponta cu proiectul Roşia Montană e mult peste ce a făcut Băsescu, atunci când ne-a păcălit pe noi, profesorii, de l-am votat în 2009. Ponta s-a „tăbăcit” prea de timpuriu, a început prea devreme să-i ignore pe tinerii ieşiţi în stradă să protesteze. În general, sunt consternat de modalitatea de a se spune minciuni în public, fără jenă, fără nici un soi de sentiment de pudoare din partea guvernanţilor. Aceşti guvernanţi au un fel de a face politică minţindu-ne în faţă. Adică, eu îl întreb pe om, pe Ponta: de ce faceţi ce faceţi la Roşia Montană? Şi el răspunde că trebuie să dăm de lucru. Că trebuie să folosim resursele ţării. Şi eu îi spun: păi, omule, nu în felul ăsta le foloseşti, vânzându-le. Construieşte fabrici speciale şi prelucrează-le, procesează-le, fă-le piese pentru telefoane inteligente, pentru computere, pentru avioane şi rachete… Obligă-i pe investitorii ăştia, care se laudă cu locurile de muncă, să ridice aceste unităţi de producţie. Să se asocieze cu parteneri specializaţi în tehnologia înaltă, care ar fi interesaţi, deoarece ar avea materia primă sub nas şi forţa de muncă bine calificată… S-ar întoarce mulţi ingineri români din străinătate. Doar se ştie că, într-o tonă de telefoane mobile inteligente, se găsesc piese din aur cântărind circa 300 de grame. Piesele alea fabrică-le aici, mă, polician român! Câştigă şi ei, câştigăm şi noi…
„Cei care strigă la Roşia Montană că vor locuri de muncă au devenit, fără să vrea, Sirena lui Roaită”
Legea Roşiei Montane a fost respinsă de parlament; ce urmează? Care sunt problemele pe care guvernanţii le ignoră voit?
Problema primă la Roşia Montană nu este ecologia. Problema primă este patrimoniul arheologic. Lucrurile se pun aşa: vezi, Doamne, dacă Gabriel Resources ar găsi o soluţie să înlocuiască cianura, atunci noi am fi de acord să-i lăsăm să-şi facă de cap în munţii noştri. Păi noi nu dorim asta! Dacă se distrug vestigiile daco-romane, atunci să nu se facă nimic deocamdată. Dar ei nu-ţi răspund decât peste umăr, ca nişte trădători de ţară. Când îi vedem şi pe nemernicii ăia de afară, cât de porniţi sunt să deschidă mina, ca nişte câini turbaţi care au apucat un hoit şi nu-l mai lasă…, ei, bine, ei cred că noi nu ne imaginăm ce urmăresc? Păi cu cât ei se chinuie mai mult să pătrundă aici, cu atât ne dăm seama că e ceva de mare valoare; mă gândesc la zăcămintele de titan, de telur, de galiu. Dar ei cred că nu ne-am dat seama şi îşi imaginează că mâine vor putea spune: ohă-hăă, s-a dus, s-a luat, bai, bai, români, gata… Credeţi că au luat cu sutele de tone de minereu, vapoare întregi, şi l-au dus prin Australia şi au scos de acolo ce au scos nu ştie nimeni, nici SRI-ul, credeţi că au luat minereul ăsta degeaba? Păi, netrebnicii din guverne, care au acceptat, ce merită? ştreangul opiniei publice. Emil Constantinescu a fost vinovatul numărul unu. Ca geolog trebuia să ştie ce poartă munţii metaliferi din Apuseni şi ce reprezintă ei pentru ţară. Mai mult, cât de contradictorii ar fi preşedinţii între ei, adică Constantinescu şi Iliescu, Iliescu şi Băsescu, toţi au fost şi sunt de acord cu vânzarea Roşiei Montane. Dom’le, oamenii ăştia sunt de acord cu vânzarea de ţară! (strigă). Vorbesc mai tare, sperând să mă înţeleagă publicul. Îmi vine să urlu! Trăim într-o perioadă în care minciuna e la faţadă. Şi noi întrebăm una, şi ei răspund alta. Ne arată câte un muncitor nenorocit, înfometat; ei opresc dezvoltarea alternativă, fac zonă monoindustrială la Roşia Montană şi îi strâng cu uşa pe vreo câţiva, ca să urle. Adică bieţii oameni au dreptate când urlă; compania şi primăria i-au înfometat, iar ei au devenit, fără să vrea, Sirena lui Roaită! Ce să mai vorbim? Roşia Montană e ţara mea. Cât oi trăi, eu am nevoie de ţara mea!
Autor: Ion Longin Popescu
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu