”Experimentul IVRIT” și Alexandru Graur

Mi-aduc bine aminte momentul: la o ședință de catedră, Alexandru Graur a venit cu o scrisoare primită din Israel, să ne-o citească. Expeditorul ne era cunoscut: dl Meizeles, terminase araba pe la începutul anilor ’60, fusese, ca student, remarcabil, activ în cercul studențesc de lingvistică etc., apoi plecase în Israel cu soția sa, colegă de studii arabe. Îi dădea de știre domnului profesor că el și alți colegi filologi, școliți la București, îl invitau pe cel care le fusese profesor la o aniversare academică, ca invitat de onoare. Cu care ocazie, domnul profesor Alexandru Graur urma să constate, pe lângă altele, dar în mod special dînsul, că „experimentul ivrit” a reușit. Că în Israel toată lumea vorbește ivritul și oamenii se înțeleg de minune!

Avea un sens polemic invitația sosită de la foștii studenți, deoarece la cursul său de lingvistică generală Alexandru Graur ținuse să comenteze inițiativa sionistă, a instituirii „limbii” ivrit ca limbă a statului Israel, prevăzându-i eșecul! Cum printre studenții filologi se numărau prin anii 50 mulți evrei, majoritatea vajnici comuniști, dar și sioniști în timpul liber, pot deduce că teoria „tovarășului academician” nu le picase bine!… Probabil că haluțimii de atunci, printre care și dl Meizeles, acasă învățau de zor ivritul, pregătindu-se de ALIA,  de plecarea în Israelul străbun… Îi vor fi purtat pică lui Alexandru Graur pentru demonstrația sa privind eșecul experimentului?!…

Despre ce era vorba? Sionismul, ca mișcare evreiască naționalistă, și-a propus să le dea evreilor un spor de identitate națională, evreii fiind un popor care de mai multe secole nu avea o PATRIE, locuită majoritar de evrei, și nici o limbă proprie!

Așa a apărut proiectul ISRAEL ÎN PALESTINA, realizat imediat după WW2, în 1948, dacă nu mă înșel! Noul stat a declarat ivritul ca limbă națională!

Ce este ivritul?  În mare măsură este o limbă artificială, pe care nimeni nu a vorbit-o ca limbă maternă până de curând! Este o adaptare la necesitățile lumii moderne a vechii limbi ebraice. Pe care n-o mai vorbea nimeni de sute de ani! Prin comparație, era cam cum ar fi dacă ne-am propune să înviem limba latină, cu anumite simplificări și cu o îmbogățire a vocabularului cu termeni noi sau cu sensuri noi.

Când spun că nimeni nu mai vorbește o limbă asta înseamnă că nimeni nu mai folosește acea limbă ca limbă maternă!

Limba maternă este un concept extrem de important pentru fiecare dintre noi, deoarece este limba în care am învățat să gândim și să relaționăm cu lumea din jur! Limba maternă pune pe mintea fiecăruia o anumită amprentă, specifică, componentă de bază a ceea ce se numește mentalitate sau forma mentis. Limba maternă este limba în care devenim oameni!

Alexandru Graur, cu argumentele sale, de teoretician al limbii, și cu o imparțialitate deplină, a susținut, a demonstrat la curs, dar și în scris, că experimentul IVRIT nesocotește câteva principii lingvistice elementare, abătându-se de la firescul lucrurilor. Limba este fenomenul cel mai social! Inițiativele indivizilor pot în foarte mică măsură modifica o limbă. Iar inițiativa unui individ sau a unui grup de indivizi de a propune unei largi comunități o limbă nouă este sortită, teoretic vorbind, eșecului! Nu are nicio șansă de reușită!

Nu-mi mai aduc aminte exact care au fost argumentele scepticismului la adresa „experimentului ivrit” pronunțat la cel mai înalt nivel academic al acelor ani ai tinereții noastre… Dar pot eu, oricând, formula câteva argumente, care decurg logic din teoria generală a limbii! Deci nu era vorba la Graur de o părere personală, de o simpatie sau antipatie personală, deși știu că  în familie Alexandru Graur primise educația unui evreu „pământean”, la antipodul unei educații sioniste. Ci argumentele ce pot fi invocate sunt obiective, decurg logic din teze și teorii unanim recunoscute.

Nu insist asupra acestor argumente, deocamdată măcar. Rostul acestor rânduri este să semnaleze câteva dovezi pe care le capăt fără voia mea, fără să le caut, privind eșecul ivritului! Eșecul experimentului!… Fac acest „inventar” fără să cunosc ivritul, nici boabă! Și fără să fi studiat cât de cât fenomenul. Desigur, risc să spun prostii! Mi le asum! N-ar fi singurele și nici ultimele, sper…

Prima mirare pe acest subiect am avut-o ca senator, membru al comisiei de cultură. La un moment dat a sosit în vizită la București o delegație de parlamentari israelieni, care s-au întâlnit cu noi, senatorii români, în câteva comisii. La întâlnirea cu parlamentarii membri ai comisiei de cultură din Knessetul israelian, șeful lor ne-a spus de la început: am venit la dumneavoastră ca să învățăm. Știm că în România există o „cultură de masă” deosebit de bogată, de vie, de activă etc. Noi nu avem așa ceva în Israel! Dorim să animăm publicul larg din Israel în cât mai multe manifestări culturale cu caracter popular, de masă. Gen „Cântarea României” și alte festivaluri și întreceri cu caracter cultural. Cum faceți de sunt așa de multe și de frumoase?

Adică, am înțeles eu atunci, domnii aceia voiau să pornească de sus în jos, ca și în cazul limbii ivrit!  Să ia niște măsuri care să însămânțeze în publicul israelian cheful de a face cultură de masă…

„Cântarea României” fusese și era posibilă și ar mai fi oricând posibilă pentru că oficialitățile nu ofereau decât o formă, un cadru de desfășurare pentru ceva care exista deja: tradiția populară și națională, creația populară spontană încă vie, diversitatea de manifestări folclorice care se sedimentaseră în timp, unele în timp măsurat cu mileniile!… Exista la evreii veniți în Israel din 105 țări asemenea tradiții?… Se pare că nu! Modul de viață evreiesc, al evreilor risipiți prin toată lumea, nu încurajase formele de manifestare ale exuberanței populare, gratuitatea actului artistic popular!

De regulă, adică în mod natural, o limbă există întâi în uzul mulțimilor, iar dintre cei ce o vorbesc unii se apucă și fac literatură, adică scriu în limba respectivă, unii scriu mai bine, alții mai rău, cu mai puțin talent, apare așadar o literatură în acea limbă, mai întâi una orală, apoi una scrisă, iar la urmă de tot se ivesc câțiva care scriu gramatica și dicționarul acelei limbi, bazându-se în primul rând pe literatura scrisă cu talentul și succesul de public cel mai mare!… Cazul nostru, care datorăm atât de mult lui Eminescu, italienii lui Dante și așa mai departe!…

Așa se ajunge la normele și regulile limbii literare, care constituie încununarea a sute de ani de „sporovăială națională”! Încununarea a sute și mii de texte redactate de mințile cele mai felurit dotate ale acelui popor! Se ajunge la sedimentarea mai multor stiluri, toate desprinse din stilul vorbit, al limbii respective.

Cu ivritul lucrurile s-au petrecut exact invers: mai întâi au apărut grămăticii, lingviștii care în secolul al 19-lea au stabilit o gramatică și un dicționar, pornind de la niște texte pe care nimeni dintre evreii de rând sau chiar mai răsăriți nu le înțelegea. Cam cum ar fi textele lui Tit Liviu sau Seneca ori Horațiu pentru noi, românii sau spaniolii de azi!… „Autorii” limbii ivrit, al căror nume este bine cunoscut, nu au avut ca bază nimic din ce se numește, la alții, limba vorbită la nivelul popular! Nici măcar de un nivel academic nu poate fi vorba! Ci acei autori au stabilit ei gramatica și vocabularul limbii ivrit, firește, de fiecare dată având un argument ca temei, dar nu există nicio siguranță că acel argument este cel mai valabil!… De aici, caracterul artificial al întreprinderii… Au păstrat unele reguli din ebraică, potrivit gustului lor personal, pe altele le-au eliminat, ca să nu fie ivritul o limbă prea grea!… Cine își poate lua răspunderea pentru aceste „simplificări”?!

Fără să verific, enunț: evreii au dat lumii mari lingviști! Și întreb: cât de mari lingviști au fost cei care au inventat sita prin care au trecut limba ebraică veche pentru a decanta din ea ivritul modern, actual? Adică afirm că nu s-a apelat la mințile celor mai mari lingviști evrei! Probabil pentru că aceștia, precum Al. Graur, nu ar fi susținut proiectul sionist!

Era într-o poziție mult mai naturală limba idiș pentru a deveni limbă națională și de stat, după părerea multora! E mare păcat că idișul a dispărut sau e pe cale să dispară! Moare o literatură valabilă, pe care mâine n-o mai poate nimeni citi! Dar ce este mult mai grav și ireparabil, mor vorbitorii acelei limbi! Idișul încetează de a mai fi limbă maternă!…

Și, îmi vine să adaug, odată cu idișul dispare și vestitul umor evreiesc!… Pariez că în ivrit sunt puține bancuri, calambururi, jocuri de cuvinte spirituale, inventive… Asupra acestui efect mi-a atras atenția o discuție la TV cu Micea Crișan, umoristul care a avut așa de mare succes în România! Adică în limba lui maternă: româna. Mircea Crișan se plângea că în Israel nu a avut succes… Nici cu bancurile în limba română, nici cu bancurile în ivrit…

Nu mă mir deloc! Evreii mai vorbesc românește, dar nu „ca lumea”, ca pe vremea când trăiau în interiorul limbii române. Cunosc evrei care continuă să fie excelenți vorbitori de limbă română! Dar nu ei sunt majoritatea… Or, ca să prizezi un calambur, un joc de cuvinte, trebuie să-ți fie familiare toate articulațiile și subtilitățile unei limbi.

Principala deosebire dintre o limbă naturală și ivritul este accea că graiul omenesc face parte din tradiția culturală, din folclorul acelui popor, între limbă și creația literară populară fiind greu să faci o separație! Există un întreg capitol comun: al expresiilor și zicătorilor, inclusiv al proverbelor, care sunt deopotrivă domeniu al limbii și al creației populare. Când cineva a spus prima oară despre Cutărică că „a luat-o la sănătoasa”, el a fost înțeles numai de cei care cunoșteau proverbul cu fuga, cât e de rușinoasă, dar și de sănătoasă!… Iar când spui despre X că se crede un Făt Frumos înțelesul se deduce din familiaritatea cu basmele copilăriei! Starea naturală de funcționare a unei limbi este ca parte a unei tradiții culturale populare orale multi-seculare! Limba este un capitol al folclorului și poate fi studiată și din această pespectivă. Ea funcționează ca atare, în interiorul culturii populare, este o creație sui generis a întregului popor!

Evident, despre ivrit nu se poate vorbi în acești termeni!…

În plus, în toate limbile textele scrise sunt departe de a cuprinde întreaga bogăție a unei limbi, a limbii vorbite în primul rând! Textele în ebraica veche de care s-au folosit „autorii ivritului” erau fatal lacunare față de limba ebraică vorbită, mult mai bogată, mai nuanțată. Iar cărțile despre limba ebraică dau socoteală numai de limba din textele păstrate. Bunăoară limba română, ca orice limbă europeană modernă, este o limbă bine cercetată, bine consemnată în gramatici și dicționare, dar aceste studii de specialitate sunt departe de a fi înregistrat în întregimea ei limba vorbită!

Mă încumet să mă întreb dacă nu cumva limba ivrit, atât de săracă în comparație cu orice limbă naturală, impusă ca limbă maternă în Israel, nu deformează percepția naturală, firească, a realității pentru cei care se nasc „întru” limba ivrit. O deformează prin simplificare, prin omisiunea unor aspecte privind atât lumea exterioară cât și, mai ales, lumea interioară! Mă întreb adică dacă nu cumva ca limbă maternă ivritul devine sursa, cauza unui handicap psihic, sufletesc…

Majoritatea evreilor români din Israel continuă să folosească limba română. Chiar și cei care au plecat supărați pe români! Dar supărat pe limba română cred că nu este niciun evreu! Cei mai mulți s-au făcut oameni, oameni inteligenți, prin exercițiul limbii române… Omul este om nu prin naștere, ci prin deprinderea unei limbi, prin mediul în care se dezvoltă!… Dacă pruncul nu are cine să-l învețe să vorbească în primii doi ani de existență, nu mai ajunge om niciodată!

La fel și ceilalți evrei din Israel, veniți din alte spații lingvistice, folosesc mai departe limba care, pentru foarte mulți, a fost limba maternă: rusă, germană, polonă, maghiară etc. Desigur, este vorba de obișnuință, dar mai este vorba și de dificultatea de a găsi în ivrit posibilitatea de a exprima la fel de bine o sumedenie de „trăiri”, de procese sufletești, cărora orice limbă „naturală” le poate da expresie lingvistică fără nicio dificultate. Evreii români din Israel vorbesc mai departe limba română din nevoia de a-și trăi plenar condiția umană. Ei se simt în largul lor, sunt „întregi” ca oameni vorbind românește! Românește sau rusește ori nemțește  etc.

Instinctiv, în contactul cu o limbă artificială, ei rămân practicanți ai limbii în care s-au împlinit ca oameni!

Dar cu evreii tineri, care trăiesc numai în interiorul limbii ivrit, ce se întâmplă?

Este o întrebare delicată, la care nu pot da un răspuns bazat numai pe presupuneri! Nu obișnuiesc „să dau cu presupusul”! Mă întreb cât de mulți sunt evreii din Israel care nu cunosc decât limba națională a Israelului! Ivritul!

Cu mari cheltuieli Israelul încurajează literatura în ivrit, dar scriitorii, oricât ar fi de atașați ideilor sioniste, se grăbesc să-și traducă cărțile sau le scriu direct în engleză…

Am considerat că o carte de-a mea, tradusă în ivrit, ar putea interesa în Israel! Am întrebat pe la cunoscuți cum să procedez. Am primit de la mai mulți același răspuns: nu prea există interes în Israel pentru literatura în ivrit. Mai degrabă evreii români vor fi interesați de cartea mea în varianta originală, în limba română… Se pare că nici prea multe edituri nu funcționează în Israel, cererea de carte fiind foarte mică!…

E greu să te atașezi de o limbă pe care părinții sau bunicii tăi nu au vorbit-o și nu este lucru sigur că o vor vorbi și nepoții tăi…

Limba română ca valoare spirituală

Ziarul „Scânteia“, Anul LV, Nr. 13.518 / Vineri 7 februarie 1986

Ca lingvist, dar nu numai ca lingvist, am tras multe învăţăminte dintr-o întâmplare petrecută cu câţiva ani în urmă. Şi nu e vorba atât de învăţături noi, cât de confirmarea, decisivă pentru mine, a unor impresii, idei şi intuiţii la care ajunsesem şi singur ori le luasem din cărţile altora.

Lingvistica este o ştiinţă care experimentează foarte puţin. În esenţa ei, ea este speculativă şi deductivă, interpretând observaţiile pe care le putem face, direct sau indirect, asupra limbajului. Probabil că de aceea, încă din antichitate, grammatici certant, exprimând păreri diferite asupra aceleiaşi chestiuni şi neavând posibilitatea de a stabili prin experiment de partea cui este dreptatea. Rareori, într-o dispută filologică, lingvistică îndeosebi, teoretică deci, ne e dat să primim din afară confirmarea ori infirmarea unei idei, teorii etc., aşa cum spu­neam că mi s-a întâmplat mie, drept care şi întâmplarea cu pricina mi-a rămas de neuitat. Despre ce este vorba?

Cu mulţi ani în urmă, la terminarea liceului, un coleg, cu familia sa, a plecat în altă ţară. N-am mai ştiut despre el mare lucru până când, în urmă cu vreo zece ani, ne-am pomenit cu el că se întoarce în România, pentru a-şi face aici studiile universitare întrerupte la plecarea din ţară. Anii care trecuseră îl schimbaseră foarte mult. Pe mine m-a izbit, aproape dureros, o anumită schimbare: îl ştiusem un băiat mai mult decât isteţ, fusese câţiva ani unul dintre premianţii liceului şi unul dintre colegii cei mai spirituali, cu haz la vorbă, priceput să năs­cocească o glumă ori s-o înţeleagă pe a altora, pe scurt, fusese ceea ce se cheamă „un om descuiat la minte“. Îl regăseam acum cu totul altul: incapabil să discute despre ceva altfel decât la suprafaţa cea mai co­mună a lucrurilor, fără nici un simţ al nuanţelor, un gând mai subtil dacă-i împărtăşeam, fostul coleg rămânea cu totul indiferent, opac la jocul de lumini al cuvintelor, al ideilor, aşa cum ştiam bine că nu fusese pe vremea adolescenţei noastre. Pe scurt, după mai bine de 15 ani, eu şi fostul meu coleg nu mai reuşeam să comunicăm aşa de bine cum o făcusem în timpul liceului. Nu ne mai puteam spune acum decât lucruri banale. Simţeam că în aceşti ani prietenul meu îşi pierduse exerciţiul unei vieţi spirituale propriu-zise, autentice. N-am înţeles ce se întâmplase cu fostul meu coleg decât mai târziu, şi anume pe măsură ce redobândea obişnuinţa de a vorbi ca lumea româneşte. De când plecase, pe unde rătăcise singur sau cu familia, vorbise puţin româneşte. Mi-a mărturisit cu vorbele sale: ca să poată astfel învăţa mai repede limba ţării în care poposeau. Şi, într-adevăr, reuşise astfel să înveţe nu ştiu câte limbi, vreo cinci-şase, ne-a spus el încă de la prima întâlnire de revedere, ceea ce atunci, pe loc, făcuse oarecare impresie. Să vorbeşti cinci-şase limbi nu e de colea!

L-am urmărit apoi cum recapătă uşurinţa de a vorbi româneşte şi cum totodată, spre bucuria mea, redevine el însuşi, colegul meu de odinioară, interlocutor spiritual şi inteligent, cu care din nou mă puteam înţelege dintr-o frântură de cuvînt, dintr-o privire. Şi am mai înţeles ceva descusându-l mai bine: cele cinci-şase limbi cu care se lăuda că le învăţase erau limbi pe care le stăpânea foarte aproximativ, atât cât să poţi face cumpărături şi eventual să te mai şi târguieşti în acele limbi. Vorbind vreme de mai bine de cincisprezece ani în aceste limbi, precar însuşite pe rând, el şi gândise tot în aceste limbi, adică din ce în ce mai rudimentar, pe măsură ce lipsa de exerciţiu în rostirea limbii române l-a făcut să o piardă ca limbă în care gândeşte şi simte. A gândit tot mai mult în una sau alta dintre aceste limbi pe care nu ajunsese să le cunoască cumsecade. În momentul când se întorsese în ţară, cu cât uitase româneşte, cu cât de parţial îşi însuşise alte limbi, fostul meu coleg de liceu nu mai ştia propriu-zis nici o limbă ca omul!

Cât au durat studiile universitare, prietenul meu şi-a revenit însă, era din nou un om normal, stăpânind  propriu-zis o limbă în care să poată gândi normal, omeneşte. Că această limbă era româna, fireşte, ţine de întâmplare şi nu vrea să însemne nicidecum ascendenţa limbii române faţă de celelalte, care erau numai rudimentar stăpânite de fostul meu coleg, dar în sine perfect egale limbii române…

Evident, comentariile pe marginea unui asemenea caz pot fi felurite, scoţându-ne deseori din tărâmul propriu-zis lingvistic, bunăoară adăugând astfel un detaliu inedit la portretul dramatic, tragic, al emi­gran­tului, sau evidenţiind încă o dată rolul deseori determinant pe care-l are limba în raport cu gândirea şi conştiinţa umană, aducând o contribuţie specifică şi deseori decisivă – la edificarea fiinţei umane. Asemenea comentarii le vom face şi noi, sunt foarte ispititoare, dar cu alt prilej. Acum şi aici ne vom mărgini doar la câteva observaţii, cât mai strict filologice, lingvistice.

… Exemplul acestui fost coleg, experimentul lingvistic pe care el l-a făcut fără să vrea şi fără să ştie, mi-a confirmat mie, în principal, că limba este, înainte de orice, un vast şi complex depozit de spiritualitate. Este nu numai un mijloc de exprimare a gândirii, ci este gândire vie, în acţiune, una fără alta, limbă fără gândire  şi gândire fără limbaj, fiind de neconceput. Şi nu e numai gândire proprie, rezultată din experienţa de viaţă, din instrucţia şi ştiinţa căpătată prin şcoli, ci e, şi în primul rând, acea gândire impersonală, a nimănui propriu-zis şi a tuturor celor ce au modelat înaintea ta limba de care te serveşti, învăţând-o de mic copil, şi căreia îi datorezi o bună parte din calitatea ta umană. Este gândire ce s-a adunat în structurile limbii materne şi care determină o anumită forma mentis oareşicum comună tuturor celor ce-şi împărtăşesc gândurile în aceeaşi limbă. Dar pe lângă gândurile fiecăruia, puternic marcate de individualitatea proprie, vorbitorii unei limbi se fac părtaşi deci şi ai unei gândiri, ai unui mod de a înţelege lumea, mai mult sau mai puţin diferit de la o limbă la alta, dar diferit! Specific fiecărei limbi!

Desigur, ar fi interesant de văzut în detaliu ce anume pierde un om în situaţia în care s-a aflat fostul meu coleg, ce atribute ale gândirii şi ale sensibilităţii umane, ale acuităţii intelectuale sunt afectate atunci când ajungi să gândeşti într-o limbă pe care o stăpâneşti foarte aproxi­mativ şi numai în latura ei „pragma­tică“, aş numi-o.

Răspunsul la asemenea întrebări ar putea să prezinte interes numai pentru specialişti. De un interes însă mai mare pentru cititori, pentru publicul larg, ar fi să ne întrebăm în felul următor: dacă este adevărat că limba unui popor este un tezaur spiritual inestimabil – cum pe bună dreptate se afirmă – dacă graiul părintesc este deci ceva care determină şi desăvârşeşte formarea noastră ca fiinţe umane, inteligente şi sensibile, atunci, ne între­băm, în ce măsură şcoala şi ştiinţa limbii sunt orientate de acest adevăr?

Limbajul trebuie văzut ca o vastă instituţie socială, poate cea mai cuprinzătoare, cu o acţiune teribil de importantă asupra dezvoltării noastre intelectuale, umane. Ne întrebăm aşadar în ce măsură acţiunea aceasta a limbii este sprijinită de felul în care este studiată în şcoli şi universităţi limba română. Mai pe scurt spus şi împrumutând fericita expresie a lui D. Caracostea, ne întrebăm în ce măsură este studiată limba ca valoare, aşadar limba română ca trezaur de valori spirituale! … După părerea noastră, într-o măsură extrem de mică!

Asemenea afirmaţie poate să pară deosebit de gravă dacă n-am ţine seamă de faptul că situaţia predării limbii române, aşa cum rezultă din cele spuse mai sus, este în acord însă cu o anumită tradiţie a şcolii de pretutindeni, ca şi cu teoriile şi metodele lingvistice cele mai circulate în ultimele decenii pe plan european şi modial. Adică vina, dacă e să fie o vină a cuiva, vine de foarte de departe, de la ceea ce s-a numit structuralismul lingvistic şi toate teoriile şi metodele ce i-au urmat, caracterizând seco­lul nostru ca extrem de formalizant în materie de lingvistică (şi nu numai de lingvistică), ca şi tradiţia gramaticilor de tip logicizant, de asemenea incapabile să dea seama despre specificul unei limbi şi despre tezaurul de spiritualitate adunat în structurile limbii.

De prin anii ’30 şi până azi s-au imaginat o sumedenie de teorii şi modele lingvistice care s-au străduit să descrie cu maximă precizie, cel mai adesea matematică, structurile formale, relaţiile dintre unităţile limbii, ambiţia supremă fiind de a se ajunge la o lingvistică, la o gramatică „eliberată de povara sensului“, a semnificaţiei. Or, tocmai acest lucru ar putea să fie ceva mai important şi mai interesant. Sensurile, gramaticale sau lexicale, nu sunt nişte obiecte naturale, independente de om, ci, dimpotrivă, sunt creaţii ale omului, sunt un domeniu în care s-a manifestat creativitatea, fantezia, inteligenţa, uneori umorul, alteori suferinţele unei comunităţi lingvistice, ale unui popor deci. Chiar structurile lingvistice, atât de variate şi de diferite de la o limbă la alta, ne îngăduie să vedem dincolo de ele un act decreaţie, care, adăugat altora, ne face să concepem limbajul în întregime ca pe o creaţie spiri­tuală a masei anonime de oameni ce şi-au lăsat în alcătuirile limbii amprenta inteligenţei lor, a fanteziei, a eficienţei gândirii lor sistematizatoare.

A studia limbajul în sine şi pentru sine – acesta a fost cuvîntul de ordine în lingvistica secolului nostru – este un mare nonsens, pentru că limbajul nu există el în sine, necum să-l mai studiem noi aşa, adică în contradicţie cu propria sa natură, cu modul său de existenţă. Limbajul este creat de om şi prin aceasta lingvistica este un capitol al antropologiei, şi nu al matema­ticii. Limba română este creaţia poporului român, ca atare ea trebuie studiată ca orice operă, ca orice creaţie, în relaţie strânsă cu autorul ei, cu „biografia“ acestuia, făcându-i astfel pe cei cărora le înfăţişăm rezultatele cercetărilor noastre, elevi şi studenţi, să ajungă prin limba română la o mai nuanţată cunoaştere şi înţelegere a celor ce vorbesc şi au vorbit limba română de-a lungul secolelor de istorie, la al cărei capăt româna şi-a mlădiat chipul ei cel de azi. Făcându-i astfel pe elevii noştri să ajungă la o mai exactă cunoaştere şi înţelegere de sine. Căci cercetarea lingvistică se înscrie în ansamblul de preocupări justificate de nevoia omului de a se cunoaşte pe sine. „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ este îndemnul cel mai viu şi mai stăruitor care ajunge până la noi din antichitatea greco-romană.

Din această perspectivă, posibilităţile instructive şi educative pe care le oferă cercetarea şi predarea limbii române în şcoli şi universităţi sunt multiple, iar evidenţierea lor cât mai exactă de folos pentru cultura şi învăţămîntul nostru.

Ion Coja

Post scriptum 2003

Numele acelui bun prieten şi coleg, Peter Weisz.

Notă informativă: Despre cum am ajuns să colaborez la „Scânteia“ de odinioară. Datorită (sau din pricina?) dlui Nicolae Dragoş, pe atunci redactor-şef adjunct, dacă nu mă înşel, la cotidianul P.C.R. L-am întâlnit la facultate, în hol, îşi aştepta fiica şi aşa am aflat că are o fată care tocmai dăduse examen cu mine fără ca eu să ştiu a cui fată este. Mi-ar fi plăcut să-i arăt că-l cunosc pe tătâne-su, gest care de obicei îi stimu­lează pe tineri. Din una-n alta, dl Dragoş m-a invitat să scriu ceva pentru ziar. „Ce să scriu? m-am mirat eu. Nu cred că publică «Scânteia» ceva ce aş scrie eu!“ „Haideţi să încercăm!“ a venit răspunsul din partea C.C. al P.C.R. Suna ca un rămăşag. Am promis că voi scrie. Fireşte, nu m-am gândit să câştig pariul cu orice chip şi să scriu un text anticomunist sau antiguvernamental. Ci la un text normal m-am gândit şi l-am scris. Iar dl Nicolae Dragoş l-a publicat mintenaş. Drept care, pierzând prinsoarea, nici nu m-am gândit că aş putea fi retribuit pentru textul publicat. Aşadar, pe statele de plată ale „Scânteii“ nu figurează semnătura mea…

Mai mi-aduc aminte că articolul meu i-a plăcut mult lui Boris Cazacu. „L-aş semna şi eu, oricând!“ mi-a spus. Problema însă nu era să-l semnezi, nici măcar să-l scrii, ci să-l publici. Iar de publicat, Nicolae Dragoş l-a publicat.

Sursa: Ion Coja