„Tarlalizarea” României sau „colectivizarea” a matriţat mai profund suflete şi destine decât spaţii habituale. „Tarlalizarea” sufletelor are încă continuitate în societatea românească pe variate paliere socio-culturale. Ea se manifestă prin orgolii mărunte şi invidii patologice născute în urma porţionărilor sufleteşti ale „tarlalizării” de odinioară şi adesea se îmbracă în atitudini agresive faţă de realele valori izolate intenţionat şi anihilate cu trecerea timpului.
Volumul „Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962)” – Polirom (2005) este o amplă cartografie a unui fenomen socio-politico-cultural, dar îndeosebi antropologic, care descrie modelarea treptată a unei societăţi libere într-una obedientă, aflată la mică distanţă de ororile secolului al XVIII-lea. Modalităţile de strângere a cotelor din anii ’50 şi panica capilor de familie în faţa activiştilor amintesc de colectarea capitaţiei din finalul secolului al XVIII-lea, când mulţi ţărani se îngropau de vii şi respirau printr-un beţigaş cu măduva scoasă. Stăteau astfel ascunşi în pământ câteva ore, şi chiar mai mult de o zi, până plecau taxidarii din zonă! I.D. Sîrbu a avut dreptate spunând că la români „devenire” se aseamănă foarte mult cu „revenire”!
Gail Kligman şi Katherine Verdery în cuvântul înainte al volumului amintit „accentuează faptul că procesul de colectivizare nu a fost decis în totalitate de la centru, «de sus în jos», ci a fost rezultatul unei interacţiuni complexe între politici stabilite la nivel central şi implementarea lor la nivel local”. Se poate spune că a existat o predispunere a unei părţi din poporului român la „comunizare”, o latură socială ignorată secular, şi anume sărăcimea de pretutindeni. Mecanismul de funcţionare a statului socialist a fost descris magistral de Nicolae Filipescu la începutul secolului XX: „În statul socialist, cei mai mulţi vor râvni la locurile de inspectori, foarte numeroase în toate planurile de organizare socialistă. Neapărat este mai plăcut să supraveghezi pe alţii decât să munceşti tu însuţi. Funcţiile subalterne care cer mai multă muncă vor fi părăsite întrucât răsplata e aceeaşi, statul dând tuturor cât le trebuie ca să trăiască. E fatal aceasta” căci astfel, într-o generaţie, din aceşti inspectori ai muncii se vor naşte ceea ce astăzi numim „baroni locali”. Ei au fost descrişi de autorul menţionat astfel: „Vă închipuiţi un senior feudal, un baron din Evul Mediu, mai tiranic decât aceşti inspectori ai muncii, care vor hotărî nu numai partea ta de muncă, dar şi felul de muncă ce ţi se impune şi cu biciul te vor sili să-ţi împlineşti partea de muncă!” (N.Filipescu, „Funcţionarismul şi munca”, 1905).
Procesul colectivizării s-a sprijinit pe sărăcimea satelor, pierde-vară şi puturoşii vieţii, căci „şefii de partid, care erau pe atunci toţi golanii, au ajuns comunişti. Ăştia te-au pus pe listă, o venit armata şi te-a încărcat în vagoane şi te-a dus. (…) toţi ăştia erau săraci, un om înstărit nu s-a dus la bolşevici. Cel instalat primar în timpul înfiinţării colectivului era un om fără şcoală, ceea ce era o politică premeditată, întrucât pe cel neşcolit îl duci încotro vrei”. „Unde am ajunsu?”, se întreba la 1870 Mihail Anagnoste şi pe bună dreptate ne întrebăm şi noi astăzi. Anagnoste a construit un răspuns potrivit realităţilor vremii sale: „Cauzele relelor care ne apasă sunt mai multe. Mai întâi, relele năravuri învechite; supunerea către cine se scoală mai de dimineaţă, fie ori ce soiu de om va fi, fie şi un şarlatan de nimic. Obiceiul de a vedea cu ochii altuia; aşteptarea de la acesta, pentru orice mişcare; năzuirea întrânsu a ne face foloasele şi vieţuirea (iată predispunerea pentru mitul tătucului care te ajută la toate, de la Stalin la Iliescu, trecând prin Dej şi Ceauşescu – n.m.); prin urmare, pitularea oamenilor, destrămarea lucrurilor, nimicnicia obştească; iată drojdiile, sau rămăşiţele din vechime” (Mihail Anagnoste, „Unde am ajunsu”, 1870).
Să fie vorba de rămăşiţe ale trecutului sau o particularitate românească a istoriei, unde „devenire” seamănă izbitor de mult cu „revenire”? Concluziile Smarandei Vultur („Etnicitate şi colectivizare în Banat: cazul comunei Tomnatic, 1949-1956”) sunt un alt răspuns la întrebarea din 1870, „unde am ajunsu?”. Astfel, „anularea dreptului la proprietate individuală, intruziunea în viaţa de familie, resursă economică de independenţă importantă, distrugerea resurselor de coeziune şi eficienţă ale comunităţii locale, prin aplicarea nediferenţiată a vinei şi pedepsei colective la un întreg grup entic sau social, au avut consecinţe pe termen lung. Grava criză de identitate individuală şi colectivă s-a combinat cu o neîncredere funciară în cei aflaţi la putere şi, prin extensie, în politică, în general. Într-un plan mai larg, valori ca munca cinstită, aprecierea individului după capacitatea lui de a fi performant şi de a fi capabil să transmită mai departe bunuri materiale şi simbolice pentru a asigura continuitatea familială şi prosperitatea comunităţii, considerarea învăţăturii şi a competenţei ca esenţiale pentru promovarea socială au fost relativizate la maximum”.
Se pare că astfel de realităţi preexistau în societatea românească, inversarea de valori fiind prezentă şi în zilele noastre, unde, „cu cât eşti mai grobian şi analfabet, cu atât eşti mai miliardar!”. „Dar aşa merg toate la noi”, afirma Alexandru Teodoreanu printr-un personaj literar din anii ’20: „Te specializezi în pedagogie? Ţi se oferă catedră de logică! Înveţi violina? Ţi se încredinţează clasul de oboi! Soliciţi un post în poliţie? Te trezeşti ataşat de presă! Şi aşa mai departe! Şi iată că nici un om cu iniţiativă ca mine nu poate urma calea pe care şi-a ales-o”. Sau mai bine spus, „tot ce depăşeşte puterea de înţelegere a poporului (care este echivalat cu masa minim şcolarizată) este sau devine (sau „revine”) conspirativ”, cum bine a subliniat Eugen Negrici în eseul „Rolul literaturii în campania de colectivizare”. Această realitate a fost prezentă atât în perioada populară, cât şi în vremuri mai recente, prin sloganul: „Noi nu gândim! Noi muncim!”. Este foarte adevărat că „procesul de colectivizare din România” ar putea „stârni interesul sociologilor şi politologilor care analizează” acest fenomen, îndeosebi din perspectiva predispunerilor antropologice către devălmăşie şi nemuncă, aspecte subliniate de mulţi autori precum Ştefan Zeletin, D. Drăghicescu, Petre Pandrea, I.D. Sîrbu etc. Colectivizarea s-a manifestat pe un eşafodaj psihologic de masă, care avea afinitate cu modelul coercitiv, a fost o hăcuire a destinelor celor mulţi pentru hrănirea himerelor celor puţini.
Ţara în care trăim s-a născut pe 30 decembrie 1947. O ţară „nouă”, pe ruinele uneia mai vechi, ale cărei tradiţii coboară mult în timp. Dar numai că s-au dorit dintr-odată, abrupt, un timp „nou”, o ţară „nouă”, unde să fie stăpân un om „nou”. Şi totul a început cu anul 1948. A fost, desigur, o perioadă de interimat şi, pe măsură ce treceau anii, între august 1945 şi decembrie 1947, vitezele schimbării s-au accelerat.
Oamenii care ne conduc astăzi au legătură cu acest trecut apropiat. Nu-l pot numi un trecut istoric, ci un trecut sufletesc, deoarece s-a petrecut o reală malformare a sufletului românesc. Acesta refuză să se schimbe şi, odată cu el, şi mentalitatea. Părinţii celor care sunt astăzi stăpânii României au reprezentat vechea gardă de profitori şi oportunişti şi au luat în stăpânire un teritoriu cu milioane de suflete. Şi foarte periculoasă este succesiunea acestor funcţii în instituţii publice. Pe lângă funcţia ocupată, mesajul politic al acestor indivizi este în consonanţă cu politica lor de dezinformare gri şi de cultivare a memoriei scurte.
Tragedia este că această auto-dărâmare a României apare drept propria noastră operă sinucigaşă: în primul rând că o patronează guverne şi partide alese prin vot de noi înşine, în al doilea rând că niciun economist, niciun sociolog, niciun politolog, niciun istoric nu semnalează acest fenomen şi, în al treilea rând, pentru că de nicăieri nu apare să se formeze un partid protestatar şi să se organizeze o reacţie de salvare.
Posibilă prognoză
Etapele cuceririi au rămas aceleaşi de la strategii elenistici şi romani. În prima etapă se obţin complici cu ajutorul fascinaţiei ideologice. În a doua etapă sunt plătiţi să treacă la autodistrugere. În a treia etapă, a haosului şi degradării, agresorii se prezintă drept salvatori. În momentul de faţă, România e adusă la trecerea de la etapa a II-a a distrugerii din interior la etapa a III-a a salvării din exterior.
Se contează pe lipsa de energie a vârstnicilor, pe lipsa de moralitate a guvernanţilor şi pe lipsa de vigilenţă a tinerilor. Tinerii n-au vigilenţă, pentru că la lipsa de informaţie s-a adăugat invitaţia la superficialitate şi juisare. Prăpastiile au fund, dar iadul n-are terminare.
Autor: Adrian Majuru
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu