Politică

Excepţionalismul american 2.0

americaReacţia promptă, dar şi teribil de vehementă la condamnarea excepţionalismului american de către Putin în editorialul său din „New York Times” a venit de la senatorul Bob Menendez: „Trebuie să fiu sincer cu dumneavoastră, eram la cină atunci şi aproape că mi-a venit să vomit”. Vorba asta sună ca un exemplu cam apăsat de exagerare retorică, dar e, de fapt, o manifestare absolut sinceră, venind direct din povestea vieţii senatorului: Menendez s-a născut în 1953 într-o familie de emigranţi proaspăt sosiţi din Cuba, părinţii săi aveau slujbe modeste şi n-au învăţat niciodată englezeşte ca lumea, iar el s-a construit pe sine trecând prin universitate şi specializându-se în Drept, ca să ajungă politician pe plan local şi apoi naţional.

E o poveste din categoria „aşa ceva nu se întâmplă decât în America”, iar pentru cei ca Menendez, ideea că Statele Unite sunt ca oricare altă ţară e deopotrivă o fabulaţie şi un ultragiu (deşi ei nu aveau idee de sistemul de propulsare socială existent în Uniunea Sovietică).

Convingerea că Statele Unite funcţionează pe un plan moral mai înalt decât alte ţări pentru că oferă deschideri nelimitate imigranţilor necăjiţi este o sursă serioasă a excepţionalismului american, una care nu are nimic de-a face cu politica internaţională. O altă sursă este credinţa că Statelor Unite nu li se aplică multe dintre normele internaţionale pe care le propovăduiesc ele altor state, şi asta fiindcă intenţiile americane sunt fundamental bune, spre deosebire de scopurile egoiste, economice sau de securitate, care mână alte ţări.

În discursul important despre Siria pe care l-a ţinut Obama la 10 septembrie s-a putut auzi o versiune moderată a acestei din urmă credinţe: „Dragii mei compatrioţi, preţ de aproape şapte decenii, Statele Unite au fost o ancoră a securităţii globale. Aceasta a însemnat mai mult decât conturarea unor acorduri internaţionale – a însemnat impunerea lor. Poverile rolului conducător sunt adesea grele, dar lumea e un loc mai bun pentru că noi le-am purtat”. Referirea la acorduri implică respingerea unilateralismului – fără îndoială însă, e dificil să fii totdeodată excepţional şi multilateral.

Spre deosebire de convingerea privind statutul excepţional al Americii ca ţară a tuturor posibilităţilor, pretenţia la excepţionalism nu datează din 1776, ci doar din secolul XX, mai exact din 1917, când Statele Unite au intervenit în Primul Război Mondial pentru a sprijini Marea Britanie şi Franţa împotriva Germaniei, Austro-Ungariei şi Imperiului Otoman. Nici una dintre aceste trei puteri nu ameninţa Statele Unite – cu excepţia navelor americane scufundate de submarine germane, dar până şi în acest caz pierderile ar fi putut fi evitate cu proceduri de identificare mai bune. Statele Unite nu aveau nici ambiţii teritoriale, nici vreo miză economică importantă cu adevărat. Expediţia americană în Europa a fost, prin urmare, considerată altruistă şi motivată întru totul de raţiuni idealiste: susţinerea acordată democraţiei britanice şi celei franceze împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, mai puţin democratice, şi împotriva nedemocraticului Imperiu Otoman, precum şi salvgardarea dreptului internaţional, violat prin invadarea cu totul nejustificată a Belgiei de către germani. Acţiunea era într-adevăr idealistă şi a devenit prea de tot astfel pentru din ce în ce mai mulţi americani pe măsură ce sacrificiul de sânge şi trezorerie al intervenţiei americane creştea, provocând în cele din urmă o reacţie izolaţionistă, care s-a instalat definitiv la 1920 şi a dominat apoi politica americană până la atacul de la Pearl Harbor din decembrie 1941. Experienţa traumatizantă a acestui atac a relansat excepţionalismul intervenţionist şi l-a tot alimentat de atunci încoace, trecând prin epoca Războiului Rece (acesta e intervalul de „şapte decenii” evocat de Obama), căci lecţia învăţată la Pearl Harbor era aceea că, dacă Statele Unite nu răspund agresiunii la sursă, aceasta va atinge Statele Unite.

Acum însă, Statele Unite se află la o altă răscruce majoră, lucru ce s-a văzut foarte bine în reacţia populară la discursul lui Obama din 10 septembrie. Majoritatea americanilor îl simpatizează pe Obama, iar speech-ul lui a fost foarte bun, doar că sondajele au arătat că americanii, tot în majoritate, se opun oricărei intervenţii a Statelor Unite în Siria, şi e vorba de o majoritate care continuă să crească. Analize aprofundate ale sondajelor arată că motivele acestei reacţii de respingere nu sunt nici trecătoare, nici superficiale, ci reflectă învăţămintele dureroase trase din razboaiele duse de America în Irak, Afganistan şi Siria.

Americanii n-au devenit izolaţionişti – cei mai mulţi sunt perfect de acord să apere interesele americane şi democraţiile aliate cu Statele Unite, printre ele indicând clar Israelul şi Japonia. Ce nu mai vor să facă este să cheltuiescă vieţi şi bani în ţări ca Irakul, Afganistanul şi Libia, unde conceptele americane de libertate şi democraţie sunt excluse prin prezenţa dominantă a ideologiei rivale, şi anume Islamul, sub diferitele sale forme. Intervenţiile americane în Germania şi Japonia au transformat ambele ţări în aliaţi ai Americii, care împărtăşesc valorile americane după ce au eliminat propriile lor ideologii rivale. Lucru care nu se poate întâmpla în teritoriile stăpânite de Islam – o lecţie pe care opinia publică americană a învăţat-o deja. Rezultatul nu este izolaţionismul, ci un intervenţionism selectiv, unul care reflectă noul „excepţionalism 2.0”, cum ar suna formula în gustul lui Silicon Valley: trupele americane se duc numai acolo unde pot fi însoţite de valori americane – prin urmare, nu în Siria şi nici în vreo altă ţară musulmană.

Autor: Edward Luttwak
Traducere de Adina Kenereş
Sursa: Cotidianul

Edward Nicolae Luttwak (născut în 1942 la Arad, România) este strateg militar american, consultant la nivel înalt şi autor a numeroase lucrări de istorie şi strategie militară, printre care „Coup d’État. A Practical Handbook” (“Lovitura de stat. Ghid practic”, apărută şi în româneşte, Editura Compania, 2013), „The Grand Strategy of the Byzantine Empire” (“Marea strategie a Imperiului Bizantin”) şi „The Rise of China vs. the Logic of Strategy” (“Creşterea Chinei faţă în faţă cu logica strategiei”).

Abonează-te la newsletter