Ernö, “un pădurar de modă veche. Unul dintre cei rari, cum nu mai prea există. Își pune capul pentru pădure.”

Pe Ernö Tofalvi, respectatul (și temutul…) pădurar din Harghita-Băi, l-am cunoscut în Biblioteca Universității „Sapientia“ din Miercurea Ciuc: universitate de limbă maghiară, ai cărei lideri mi-au organizat acolo, cu căldură, riguros și stilat, lansarea cărții mele Inocenții marii terori. Las subiectul acestei faine primiri pentru alt număr al revistei, fiindcă ea merită cu prisosință osteneala unor rânduri de recunoștință și luare aminte la ceea ce aș numi „eleganța lecției ungurești“. Căci și lucrurile bune se cer scrise, mai cu seamă când cunoști „pe viu“ și câte un adevărat și modest kamikaze; fiindcă despre așa ceva voi scrie acum.

Un om care nu există
Ernö Tofalvi mi-a cumpărat cartea și mi-a strâns mâna la intrarea în bibliotecă. Mi-a fost clar: unii dintre „inocenții“ mei erau și „inocenții“ lui… Sunt strângeri de mână care nu se uită, ele amestecând forță și atenție deopotrivă, cam cum ar da laba un urs cumpătat. Mâna pădurarului așa mi-a grăit. Înainte cu câteva săptămâni însă, prietenul meu Romeo Lörincz, cel care fusese inițiatorul chemării în Harghita, mă prevenise bucuros: „Vei cunoaște un pădurar de modă veche. Unul dintre cei rari, cum nu mai prea există. Își pune capul pentru pădure. Până când va rezista așa, nu știu…“

Când spiritul sportiv inseamnă rost
În zori erau minus 17 grade, când, undeva pe serpentinele drumului înșurubat în coastă spre Harghita-Băi, ne-a așteptat Ernö lângă bidiviul său: un Suzuki-Samurai, mâncat de rele și – asta urma să văd mai apoi – pe cât de ruginit, pe atât de neînfrânt (foto 1). Nu era adevărată zicala „Voinic tânăr, cal bătrân, / Greu se-ngăduie la drum“… Lângă șofer, pe singurul loc cât de cât confortabil (ce pretenții!), mi-am așezat soția și bine am făcut: numai portierele aveau geamuri. Eu m-am grămădit cum am putut îndărătul „piloților“, urmând să mă țin cu ambele mâini de tocul fostelor geamuri prin care tăia gerul. În scurtă vreme aveam să înțeleg că luam parte cu adevărat la o cursă off road, singura cu rost, așa cum ar trebui să aibă dreptul de a o face numai cei meniți să apere codrii și pe discreții lor locuitori sălbatici. Pădurarul Ernö, un adevărat pilot, nu făcea însă sport pe patru roți și nici demonstrații de dragul adrenalinei, deși sportul făcuse și mai face parte din viața lui. Fusese ani buni component de vază al lotului național de schi alpin, iar despre sora sa – Eva Tofalvi, biatlonista care a reprezentat România și la Olimpiada de la Soci – ziarele scriau de curând că „ar trebui clonată“, ea ratrăgându-se, la cei 35 de ani, din competiții.

Când hoții sunt certați cu palmele
Arborii în „pădurile lui Ernö“ sunt liniștiți. Încărcați cu omăt, veneau în întâmpinarea parbrizului cu inevitabila lor asprime, cea care, ani la rând, împuținase automobilul cu care pădurarul îi păzea, alergând după hoții de lemn – nu numai după cei săraci, cu căruța, ci mai ales după cei cu TIR-ul. Am urcat și coborât pe poteci acoperite cu gheață, peste care pînă și bocancii unui om de munte experimentat ar șovăi, și i-am cunoscut „parohia“. Granița dintre aceasta și terenurile limitrofe, aflate în grija unui alt soi de „oameni verzi“, era marcată strident de uciderea pădurii vecine (foto 2): rămăseseră în picioare numai molizi subțiri ca mâna, uscați și bolnavi, care nu făcuseră trebuință. Printre ei, solul acelui fost codru nenorocit era acoperit metru cu metru, literalmente, cu cioate, cetini și vârfuri de arbori, toate alcătuind un covor aspru, încâlcit și agresiv. În afară, poate, de zborul păsărilor și fauna măruntă iubitoare de cotloane, nimic nu putea străbate prin acel tărâm al morții. De pe vârf am văzut până departe, spre Vlăhița, codrii Harghitei împuținați sub demonul libertății banului și al neomeniei (foto 3). Ici-colo, rar, Ernö ferea cu palma zăpada de pe câteo movilă: suferea, arătându-ne cioatele puținilor arbori furați și lui, totuși (foto 4). Pentru hoții prinși, Ernö are o infailibilă metodă de reeducare: îi ceartă cu palmele-i grozave și, dacă e nevoie, îi duce la doctor mai apoi cu mașina personală.

Culmea imaginației de Sărbători: jaf ca-n codru, din penitenciar
Amuzat și nu prea (foto 5), Ernö ne-a povestit cum într-o iarnă s-a luat prin zăpadă după urmele unor pneuri și, undeva într-o plantație, a găsit echipa de hoți: încărcaseră la greu în benă zeci de brazi de Crăciun. șefii, doi la număr, coordonau acțiunea din potecă, fără să pună mâna, în vreme ce slugile lucrau cu toporul. S-a apropiat încet, repezindu-se ca fulgerul la un amărât ce chinuia un brăduț. L-a prins de umăr și i-a strigat: „Mă, omule, eu te bag în pușcărie!“ Individul însă, calm, i-a răspuns: „N-ai cum, că eu deja-s acolo!“ și cu adevărat n-a avut ce-i face, nici lui și nici altuia din bandă: erau pușcăriași de la Penitenciarul din Miercurea Ciuc, scoși pe șest la furat de către gardieni. Iar dinaintea autorităților, lui Ernö i-a fost cu neputință să probeze că oamenii cu pricina, la acea oră, fuseseră altundeva decât îndărătul gratiilor. Așa am înțeles de ce rămăsese el credincios alergăturii și propriei inimi și, când era nevoie, numai propriilor mâini. Care, cu siguranță, nu au întotdeauna și cu oricine acea atingere prietenească.

Autor: Nicolae Dărămuș

Sursa: Kamikaze

Cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș este „Inocenții marii terori”  și a apărut la Alexandria Publishing House în luna octombrie. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).

Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.