Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s’a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s’a încrezut prea mult in civilizatie şi progres, dar nimeni nu sta să gândească ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituală a omului. Şi atunci drumurile s’au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.
Civilizatia acestei ultime epoci istorice a făcut din om „o fiintă complexă”. Găsim in această tendintă şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vietii moderne, dornică de progres.
Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credinte vechi ? O continuă creştere a nevoilor materiale, o desvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentatie. Aceste însuşiri alcătuesc tot atâtea semne de distinctie.
Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică: distinctie în înteles de superioritate, complexitate în înteles de adâncime şi frumusete interioară. Complexitatea aceasta care era şi o sete de a se îmbogăti, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara fiintei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinte, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.
Educatia a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materiala. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior ; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu in raport cu anumite valori spirituale permanente ci in raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorintă sinceră de proprie depăşire ci mai mult o dorintă de întrecere între oameni.
Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Vieata interioară a omului a avut toate aparentele unei creşteri adevărate ; in realitate s’a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.
A fi o fiintă complexă nu este în sine o stare rea; dimpotrivă. Trebue însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esentiale, a stâlpilor vietii noastre morale. Trebue să fie o îmbogătire a ceea ce ne apartine esential. Altfel ajungem la tipul omului modern, prezent încă între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care vieata este nefirească şi vointa lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creatii ale omului, povara combinatiilor şi constructiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai multi dintre noi.
Omul acesta a confundat Complexitatea cu complicatia. Iată numele adevărat al stării sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de, înteles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu ridicat împotriva vietii şi a conditiilor date. Omul complicat este o fiintă dificilă şi nenorocită.
In setea sa de progres şi de civilizatie materială omul s’a descentrat, adică a confundat esentialul cu secundarul, dând o atentie deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetătii de azi este un om făcut, este o fiintă artificială. S’a construit înfruntând legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.
Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebue să renunte la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.
Nu poate fi vorba de o renuntare la progres şi nici de o întoarcere la „starea naturalã” a unui filosof francez, ci de mergerea înainte dela început pe calea deschisă nouă, în desvoltarea omeniei şi a tuturor virtutiilor ce-o alcătuesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere ? Inseamnă renuntare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă desvoltare ? Ce înseamnă progres ? Inseamnă creştere din sâmburele fiintei, înseamnă, în limita superioară, înflorire. Aceasta inseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ti exprimi esenta. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.
Aci se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esential si sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca si în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.
Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiintei. De aceea Evanghelia, cartea simplitătii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.
Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte vieata din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentrucă este în ea.
Simplitatea dă o sigurantă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii omul se împlineşte pentrucă trăieşte firesc şi esential.
Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vietii, aceea a orizontului deschis. Sensul vietii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentrucă cel dintâi păstrează legătura directă cu viata, are totodată simtul realitătii aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi in vieată, a fi în vieată înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vietii nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distantele mari ale lumii.
Din aceste elemente şi înfătişări ale simplitătii întelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusete. Fiinta sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neîntelese de acei care judecă după criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurlle şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei ; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.
Bucuria trăirii în simplitate poate fi înteleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.
Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.
LA VÂNAT DE OAMENI
De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ? N’au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de altii.
E multă frumusete în lume dar oamenii orbi nu o văd. Inclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Vieata ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu vieata.
OMUL „CIVILIZAT”
Omul „civilizat” este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul ; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simturile trupului atât de rafinat de civilizatia aceasta de care sunt atât de mândri.
A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzatii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieti pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.
Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om ; poate să se frângă şi osia cerului ! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebue consumat acum pe calea simturilor însetate de puternice sguduiri, trebue îndrumat către totala satisfactie a pământului uscat şi nerodit din noi.
Gândurile mari, credintele, dorul unei vieti mai pure şi mai frumoase sunt ale poetilor, ale visătorilor ; omul „civilizat” n’are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentrucă „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce vieata numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.
Drama începe acolo unde prezenta sa este activă. El retează elanuri, compromite credinte, îngenunche frumusetea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinta sa înrădăcinată atât de puternic într un pământ care şi el refuză să-l primească.
Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!
LIBERTATI ŞI LIBERTATE
De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumusetii şi ale credintei.
O zădărnicie cât muntele vietii. Omul trăieşte mereu, trăieşte desgustător de plin toate libertătile făpturii sale căzute ; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului ; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă vieata într’o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.
Aceasta pentrucă omul nu a înteles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăti care este o conditie absolută a omeniei.
Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.
Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creatie ; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiintă şi misiune, apare si libertatea. In acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esential şi absolut. Imprejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simtămintele care îl străbat, libertatea este o cale a, vietii şi a desăvârşirii, este o conditie a spiritualitătii şi un semn al omului în rosturile sale mari.
RÂSUL DURERII
Sunt oameni care râd în fata suferintei, suferinta lor sau a altora. Râsul în fata suferintei exprimă două naturi desi are o singură. înfătişare. Intre acei ce râd în fata încercărilor grele sunt deosebiri esentiale.
Unii oameni râd în fata suferintelor dintr’o nesimtire, dintr’o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înteleagă suferinta ; nici n’o acceptă nici n’o înlătură. Aceşti oameni râd pentrucă nu văd, pentrucă sunt lipsiti de omenie.
Altii râd cã n’au ce se face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângăe propriul lor suflet sau pe al altora. In cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade.
Cine râde de suferinta lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale, sufletului omenesc.
DELA HUMOR LA BATJOCURĂ
Sunt oameni care din orice situatie ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o înrâurire positivă asupra vietii lăuntrice.
Trebue făcută însă o deosebire care îndeobşte nu este luată în seamă. Sunt oameni cari caută să picure cu acidul trufiei lor suferinta şi îngenuncherile în fata destinului ale altora. Aci râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deştepti şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercati. Râsul în acest fel trebue condamnat pentrucă are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său.
Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii cari sunt dăruiti cu acest simt al humorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este positiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de vieatã.
Humorul este blând ; batjocura este crudă. Humorul este uman ; râsul batjocoritor este inuman. Inteligenta este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aci curată, nu este pervertită, drăcească cum e în al doilea caz.
Ernest BERNEA
(din volumul „Indemn la simplitate – Mãrturisiri ptr. un om nou”
Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)
Sursa: Foaie Nationala
Adauga comentariu