Politică

Era petrolului se termină; începe era gazului

Diplomații și oamenii noștri de Stat se străduiesc să ne facă să credem (și, fără îndoială, ei înșiși cred) că problemele își au originea în viziunile politice ale corespondenților lor din alte țări. Bătălia de idei ar fi mai importantă decât cea a realității. Este posibil să fie bine pentru cariera lor, dar în lumea în care trăim, dominată de SUA de mai bine de un secol, este o idioțenie. Căci pentru americani, economicul primează asupra politicului, iar interesele SUA asupra tuturor intereselor planetei.

Să analizăm cu un ochi de mecanic ce se întâmplă de la sfârșitul URSS-ului: Statele Unite prevăzuseră de multă vreme sfârșitul epocii petrolului ieftin, iar Clubul de la Roma anunțase acest lucru încă din raportul său din 1972. Dar „The States” știau de asemenea că continentul nord-american mustea de petrol și de gaz de șist.

Există o problemă: aceste hidrocarburi de extracție artificială sunt scumpe, căci pentru a obține doi barili, trebuie să fie consumat unul. Pe scurt, petrolul și gazul de șist costă de două ori mai mult decât cele de origine naturală.

Începând din anii 2000, Statele Unite așteptau ca rezervele naturale de petrol să se diminueze suficient pentru ca gazul și petrolul de șist să devină rentabile.

Dar cum acest lucru cerea timp, iar această amânare costa mult importatorii americani (din acea vreme) de petrol, le-a venit ideea de a scurta intervalul, închizând aprovizionarea europenilor (cea mai mare piață mondială a hidrocarburilor) dinspre Iran și Irak. Războiul împotriva lui Sadam Hussein a fost decis, pornind de la o minciună.

Apoi, pentru a asigura rentabilizarea investițiilor americane în „hidrocarburi artificiale”, a fost organizată criza economică din 2008 (ea se bazează pe „detitrizarea” sau desecurizarea garanțiilor bancare și dereglementarea tiparelor de credit, întreprinse încă de la sfârșitul anilor 1990), care urma să propulseze prețul energiei până la 150 de dolari pe baril.

Și, tot pentru succesul operației, a fost făcut războiul din Libia, iar Al Qaïda și celelalte grupări teroriste au pus la pământ alte surse de producție: din Nigeria și din Congo. Operațiile subversive în Georgia, apoi în Ucraina urmau să permită încetinirea aprovizionării Europei cu hidrocarburi de origine rusească, în vreme ce ruinarea economiei Venezuelei urma să plaseze activitatea petrolieră a Caracasului sub control american.

Dar, dacă vreme de un secol SUA au impus lumii întregi politica lor economică bazată pe petrol, și pentru petrol, și dacă au știut să anticipeze sfârșitul epocii petrolului ieftin, cu tot atâta cinism și precizie, ele au omis să studieze cu aceeași rigoare dezvoltarea resurselor de gaz natural.

Or, după descoperirea enormului zăcământ din Golful Persic (exploatat împreună de Qatar și Iran), resurse de gaze și petroliere la fel de importante au fost găsite în Mediterana orientală, în jurul Ciprului, în zona de interes maritim a Greciei, Turciei, Siriei, Libanului, Israelului, Egiptului și chiar a Palestinei, ce revendică în numele suveranității sale asupra fâșiei Gaza o parte a veniturilor încasate de Israel pentru exploatarea zăcământului Leviathan.

Până la această oară, Statele Unite și aliații lor Arabia Saudită și israelienii și-au ascuns planurile economice prin motivații ideologice, cu complicitatea interesată și ipocrită a diplomaților din întreaga lume: în numele terorismului, chipurile, Europa trebuie să-și închidă piața Iranului, Qatarului și Rusiei.

Dar, la sfârșitul lunii octombrie, Libanul a cerut principalelor companii mondiale de petrol (cam cincizeci s-au manifestat) să facă propuneri pentru exploatarea zăcământului Lamentin, situat în fața teritoriului său. În următoarele cincisprezece zile, prim-ministrul libanez a fost convocat la Riad pentru a fi acolo demis din funcțiile sale, și astfel pentru a împiedica funcționarea normală a Statului.

Trebuie să înțelegem că dacă embargourile și războaiele așa-zis „civile” declanșate de americani nu ar fi avut loc, cursul energiei ar fi fost la jumătate din cât este acum, adică 30 de dolari pe baril, nu 60 cât este astăzi. Dar dacă, în plus, gazul și petrolul din Mediterana ar fi fost exploatate, prețul ar fi fost la jumătate încă, stabilindu-se în jurul a 15 dolari.

Dacă așa ceva s-ar întâmpla, toate țările Mediteranei orientale ar beneficia de o rentă petrolieră care le-ar permite să-și dezvolte economia.

În ce privește Europa, energia la prețul de mai puțin de 20 de barili ar permite să se revină la capacitatea economică maximă și la colaborarea în sensul dezvoltării armonioase a continentului african.

Dar lucrul acesta ar fi sinonim cu sfârșitul hegemoniei americane care asigură dominația SUA asupra întregii lumi printr-o dictatură economică în care hidrocarburile joacă rolul principal.

Până la o dată recentă, cruciada lansată de către americani și aliații lor israelieni și arabi nu amenința decât țările șiite. Apoi, ea s-a extins la toți producătorii de petrol și gaz.

Lovitura de forță împotriva Libanului este un avertisment către toate țările Mediteranei orientale (și Europa?).

Țările arabe, care mereu s-au certat între ele, vor ști oare de data aceasta să se unească în fața inamicilor saudiți, israelieni și americani?

Europa va fi suficient de matură pentru a admite că SUA sunt pe cale să sacrifice planeta (și mai ales domeniul ecologiei) pe altarul intereselor lor financiare? Va ști ea să profite de existența unui inamic comun tuturor membrilor săi (SUA) pentru a-și realiza în fine unitatea sa? (ne unim ușor atunci când există un pericol comun, mai repede decât atunci când e vorba despre ameliorarea vieții)

Statele Unite au fost multă vreme motorul evoluției umanității. Dar aceste vremuri au trecut, iar astăzi, ele au devenit principala frână.

Războiul gazului care începe va fi pentru SUA războiul care va umple paharul.

Sursa: estica.eu

Traducere Cristi Pantelimon

http://hervelebideau.canalblog.com/archives/2017/11/22/35889941.html

Despre autor

contributor

Adauga comentariu

Adauga un comentariu