Analize și opinii Politică

Emoţii keynesiene

Intervenţioniştii de pretutindeni îşi savurează momentul de glorie, jubilând la gândul că economia de piaţă liberă a mai „dat-o în criză” o dată [1]. Desigur, printre urale de bucurie, nu se abţin să nu ne predice – „v-am spus că aşa o să se întâmple” – după care să ne prescrie vechile soluţii keynesiene de ieşire din impas cu satisfacţia tâmpă a profesorului care la examen se răzbună pe studentul care în timpul anului a chiulit de la curs. „Suntem toţi keynesieni acum!” – (parola cu care ai acces la marea sărbătoare) pare să fie explicaţia pentru susţinerea unui rol mai activ al statului în gestionarea economiei.

În aceste momente măreţe mă grăbesc să le răpesc etatiştilor lucrul care le este cel mai drag: fundamentele keynesiene ale soluţiei lor. Această încercare este la drept vorbind dificilă, nu pentru că teoria keynesiană ar reprezenta un corp ideatic solid, ci deoarece, la 70 de ani de la dispariţia marelui ideolog, încă mai există controverse în legătură cu „ce a vrut să spună de fapt Keynes”[2].

Atât cât pot să înţeleg din Keynes, rezolvarea crizei se bazează pe următoarele trei principii:

1. Reducerea activităţii economice şi creşterea şomajului sunt cauzate de reducerea cererii agregate (a investiţiilor şi a cheltuielilor publicului);

2. Cererea agregată este într-o formă atât de slabă deoarece băncile restrâng creditul; creşterea ratei dobânzii şi atitudinea prudentă a băncilor care reduc pragul de îndatorare al debitorilor şi le solicită acestora mai multe garanţii lasă investitorii fără suport financiar;

3. Pentru a rezolva problema guvernul şi autorităţile monetare trebuie să reducă rata dobânzii şi să preia riscul creditării.

Filozofia intervenţionist-paternalistă este atât de adânc înrădăcinată în mentalitatea decidenţilor încât principiile enumerate sunt propovăduite azi total independent de modul în care au fost ele justificate în biblia keynesianului de ieri şi de azi – The General Theory of Employment, Interest and Money.

Teoria lui Keynes despre cauzele depresiunii pune în evidenta cererea insuficientă, întocmai precum s-au straduit să arate Malthus, Sismondi şi economiştii fabieni. Keynesienii susţin că o economie intră în criză atunci când cheltuielile totale nu tin pasul cu creşterea venitului total. Este posibil ca publicul să păstreze o proporţie mai mare din venit în formă lichidă (să tezaurizeze). În acest caz se produce o “scurgere” (leakage) netă, adică ramâne o sumă de bani din venitul economisit care nu se mai întoarce în circuit sub forma de cheltuieli pentru investitii. Statul trebuie să intervină pentru a repara circuitul economic pompând bani, mai întâi pe piaţa creditului şi apoi (dacă băncile sau publicul refuză cu îndărătnicie mariajul creditării, în ciuda dobânzilor mici) prin sporirea cheltuielilor bugetare.

Creşterea cheltuielilor guvernului se poate manifesta concret prin acordarea de subvenţii unor ramuri economice, adoptarea unor programe de înarmare sau începerea unor ample lucrări publice (construcţia de autostrăzi, de exemplu). Pentru Keynes, detaliile cheltuielilor publice sunt mai puţin importante. Aşa cum el însuşi a admis, dacă statul vrea să construiască piramide, nimic nu îl opreşte. Important este ca guvernul să cheltuiască, “injectând” bani în economie, pentru a compensa sumele economisite de agenţii economici privaţi.

Keynes a înţeles că încurajarea prea intensă a publicului de a cheltui, ca şi monetizarea cheltuielilor publice, ar putea duce la inflaţie, dar când se întâmplă acest lucru înseamnă că în circuitul economic sunt prea mulţi bani iar statul trebuie să intervină în sens invers, reducând cheltuielile, având excedent bugetar şi eliminând masa monetară în surplus. Filozofia keynesiană se rezumă astfel la politica anticiclică de tip stop & go: deficit bugetar şi emisiune monetară când populaţia economiseşte prea mult şi economia este în criză, respectiv excedent bugetar şi stoparea emisiunii monetare când cererea agregată este prea mare iar preţurile cresc.

Oprindu-mă aici cu recitarea prescripţiilor oferite de Keynes, să reflectăm puţin la contextul actual al economiei americane (sau româneşti, după cum preferaţi). SUA are deficit bugetar cronic (aproape 500 de miliarde dolari, iar estimările pentru anul viitor arată o creştere) şi o datorie publică pe care mulţi analişti o consider ca fiind de natură să submineze credibilitatea dolarului ca principală monedă de rezervă pe plan internaţional (9 trilioane dolari în prezent, de la aproximativ 5,5 trilioane la începutul deceniului). Rata economisirii nu a fost niciodată după Al Doilea Război Mondial la un nivel atât de scăzut pe cât s-a situat în ultimii ani (sub zero!). România, la rândul său, se confruntă cu probleme similare – deficit bugetar în creştere, o rată a economisirii insuficientă şi o rată a inflaţiei care se încăpăţânează să depăşească ţinta oficială. Din anul 2000 încoace cheltuielile guvernului american an crescut, atât în mărime absolută cât şi relativă (ca pondere în PIB), dar aceasta nu a împiedicat ţara să intre în criză. În România găsim o situaţie asemănătoare. Mult trâmbiţata relaxare fiscală – concretizată în introducerea cotei unice de impozitare – a determinat creşterea veniturilor şi a cheltuielilor bugetare în raport cu PIB, astfel încât (paradoxal pentru unii), statul controlează o parte mai mare din avuţia societăţii decât o făcea în urmă cu patru ani.

La nivel internaţional, politica keynesiană de stimulare trebuie aplicată în economiile care acumulează excedent, nu în cele cu deficite. În perioada interbelică (nu şi acum), SUA se încadra în prima categorie. Astăzi, ţările asiatice ar trebui să ducă misiunea scoaterii lumii din criză [3]. Desigur, dacă luăm de bune politicile prescrise de Keynes.

Realitatea nu se conformează contextului imaginat de Keynes atunci când a predicat principiile după care trebuie rezolvată criza. Grupul economiştilor care îşi sorb cu plăcere salariul din fondurile publice nu par să ia în seamă acest fapt şi, bazându-se probabil pe proverbul care ne spune că “dacă o chinuim suficient de mult, natura va sfârşi prin a mărturisi”, ne spun că soluţia nu poate veni decât de la un “plan de stimulare” a economiei. Decidenţii politici şi consilierii lor favoriţi nu au învăţat că perspective crizei vor persista atât timp investiţiile eronate effectuate în trecut nu sunt lichidate iar structura producţiei nu se reformează pentru a reflecta preferinţele reale ale publicului. Cheltuielile fiscale întârzie lichidarea, consolidarea şi restructurarea activităţilor economice deoarece prin definiţie statul nu încearcă decât să salveze şi să subvenţioneze structura de capital existentă..

Pericolul care mi se pare demn de luat în seamă nu este cel al intrării într-o depresiune de genul celei din anii 1930, ci într-o perioadă de stagflaţie, similară cele din anii 1970, o perioadă caracterizată prin coexistenţa unei rate ridicate atât a şomajului cât şi a inflaţiei. La această situaţie s-a ajuns tocmai datorită „stimulentelor” la care a fost supus cu perversitate pacientul economic de-a lungul timpului [4].

Textul de mai sus este extras din cartea Împotriva curentului. Însemnări despre criza financiară actuală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
[1] Vezi, de exemplu Stiglitz (2008).
[2] Meltzer (2005).
[3] Vezi Wolf (2008).
[4] Pentru o altă opinie pesimistă în legătură cu evoluţia inflaţiei, vezi Rogoff (2008c).

Bogdan Glăvan
sursa: ecol.ro

Abonează-te la newsletter